SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei.
Într-o carte bătrână am citit despre un om credincios care îşi apăra holda de păsări strigând mereu: „Hâş, ciorilor, din holdă!… Hâş, ispitelor, din gândul meu!”…
Hâşâia şi ciorile şi hâşâia şi ispitele!
Aşa trebuie să ne apărăm şi noi contra păsărilor iadului. Să ne apărăm prin rugăciune, prin priveghere, prin viaţă şi putere creştinească. Un creştin adevărat este – trebuie să fie – un om de putere sufletească, de putere cerească, de care se sperie şi fug păsările iadului.
Însă, vai, din creştinătatea de azi lipseşte tocmai această putere. Creştinismul de azi e un creştinism al numelor de botez. Poartă oamenii nume de sfinţi biruitori, dar ei sunt biruiţi şi batjocoriţi de toate patimile cele rele. Trăim un creştinism de forme goale; fără viaţă şi fără putere. Creştinii cei dintâi au trăit într-o putere extraordinară, care a biruit prigoanele, a biruit lumea, l-a biruit pe diavolul. Din creştinismul de azi lipseşte această putere.
Foarte bine s-ar putea asemăna creştinismul de azi cu sperietorile ce le pun oamenii prin semănături să le apere de ciori şi alte păsări. Ciorile şi păsările se sperie o bucată de vreme de „omul” din holdă. Dar nu mult ţine această spaimă. Păsările află că acest „om” n-are viaţă şi putere în el. E grozav la înfăţişare, dar nu se mai tem de el. I se suie pe umeri, îl murdăresc, ca şi când şi-ar bate joc de el.
Aşa e şi creştinismul de azi. La vedere, creştinul de azi e îmbrăcat în frumoase forme creştineşti. Păsările cele rele – ciorile iadului – îl văd de departe şi se sperie de el. Se îngrozesc când îl văd botezat, însemnat cu semnul crucii etc. Dar apropiindu-se de el, află că nu este viaţă şi putere de creştin în el. Şi aflând acest lucru, ciorile iadului nu se mai tem de el. Îşi bat joc de el.
Astfel de creştini sunt „ca o sperietoare de păsări într-un ogor de castraveţi; nu vă temeţi de ei, căci nu pot să facă nimic” (Ier 10, 5).
Iadul îşi bate joc de creştinii de azi, pentru că din viaţa lor lipseşte darul şi harul cel de viaţă şi de putere dătător al Duhului Sfânt.
Tu, cititorule dragă, ce fel de creştin eşti: o sperietoare fără viaţă, sau un creştin viu?

Lasă un răspuns


*