Sfântul Serafim de Sarov

„Era joi“, scrie Motovilov. „Ziua era posomorâtă. Stratul de zăpadă măsura 20 de centimetri; fulgi uscaţi şi tari cădeau abundent din cer, atunci când Sfântul Serafim şi-a început conversaţia cu mine, pe un câmp din apropierea chiliei sale, de cealaltă parte a râului Sarovului, la poalele dealului ce se coboară spre mal. Mi-a spus să şed pe buturuga unui copac pe care tocmai îl tăiase şi s-a aşezat înainte-mi.“

„Domnul mi-a arătat“ spuse marele Stareţ (bătrân), „că în copilărie aţi avut o puternică dorinţă de a cunoaşte scopul vieţii creştine, şi că aţi întrebat, mereu, multe persoane duhovniceşti despre acesta“.

Trebuie să recunosc că de la vârsta de 12 ani acest gând m-a măcinat continuu. De fapt, am întrebat mulţi preoţi despre el, dar răspunsurile lor nu m-au satisfăcut. Acest lucru nu avea de unde să fie ştiut de bătrân.

„Dar nimeni“, continua Sfântul Serafim, „nu v-a dat un răspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserică, roagă-te lui Dumnezeu, păzeşte poruncile Domnului, fă fapte bune – acesta este scopul vieţii creştine”. Unii au fost chiar indignaţi de faptul că vă măcină o asemenea curiozitate profană şi v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depăşesc”. Dar nu v-au explicat aşa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim vă vă explică care este cu adevărat acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11:23). Nu că o faptă bună ar putea fi numită altfel decât agoniseală, căci chiar dacă o faptă nu este făcută pentru Hristos, este totuşi socotită bună. Scriptura spune: “În orice neam cel care se teme de Dumnezeu şi face ce este drept este primit la El” (Fapte 10:35).

Precum vedem într-o altă pildă sfântă, omul care face lucruri drepte este plăcut Domnului. Vedem Îngerul Domnului înfăţişându-se, la vremea rugăciunii, lui Cornelie, sutaşul cel drept şi cu frica lui Dumnezeu, şi grăindu-i: “Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta îţi va spune cuvintele vieţii veşnice, prin care te vei mântui tu şi cei ai casei tale”. Astfel Domnul întrebuinţează toate mijloacele Sale dumnezeieşti pentru a-i dărui unui astfel de om, în schimbul faptelor sale bune, şansa de a nu-şi pierde răsplata din viaţa ce va să vină. Dar până se sfârşeşte această viaţă, trebuie să punem început cu o dreaptă credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi şi care, prin dobândirea de către noi a harului Duhului Sfânt, aduce în inimile noastre Împărăţia lui Dumnezeu şi ne deschide calea spre câştigarea binecuvântărilor vieţii ce va veni. Dar primirea de către Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt săvârşite din dragoste de Hristos se limitează la aceasta: Ziditorul dăruieşte mijloacele pentru a le face să vieze (cf. Evrei 6:1). Stă în puterea omului a le face să trăiască sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: “Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9:41). Dacă un om precum Cornelie este plăcut în faţa Domnului pentru faptele sale bune, deşi acestea nu sunt făcute de dragul de Hristos, şi apoi crede în Fiul Său, asemenea fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste de Hristos. Dar în situaţia contrară, omul nu are nici un drept să se plângă atunci când binele pe care l-a făcut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodată atunci când binele este săvârşit din dragoste pentru Hristos, întrucât fapta bună pentru El nu numai că ne aduce o cunună a dreptăţii în lumea ce va veni, dar şi în această viaţă ne umple cu harul Duhului Sfânt. Mai mult, s-a zis: “Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34-35).

Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în vreme ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.”

“Ce înţelegeţi prin dobândire?” l-am întrebat pe Sfântul Serafim. “Cumva, nu prea pricep.”

“Dobândirea este acelaşi lucru cu luarea în posesie”, mi-a răspuns el. “Ştiţi ce înseamnă a dobândi bani? Dobândirea Duhului Sfânt este asemenea. Ştiţi foarte bine ce înseamnă a dobândi în sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obişnuiţi este să adune sau să facă bani; cât pentru nobilime, se adaugă primirea de onoruri, distincţii şi alte recompense pentru serviciile aduse stăpânirii. Dobândirea Duhului Sfânt este de asemenea un capital, dar dătător de har şi veşnic, şi se obţine pe căi foarte asemănătoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social şi temporal. Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieşte viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ, o numeşte negoţ. El spune tuturor: “Neguţătoriţi până ce voi veni” ( Luca 19: 13), “răscumpărând fiecare ocazie, căci zilele sunt rele.” ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tău fă astfel încât să primeşti binecuvântările cereşti, prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt fapte bune făcute din dragoste pentru Hristos, ce pogoară harul Preasfântului Duh asupra noastră.

În pilda fecioarelor înţelepte şi a celor nebune, când cele nebune au rămas fără de untdelemn, cele înţelepte le-au spus: “Mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi.” (Matei 25:9). Dar după ce au cumpărat, uşa cămării mireselor era deja închisă, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se tâlcuieşte ca fiind lipsa de fapte bune în vremea vieţii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corectă. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, când sunt numite fecioare, chiar dacă nebune? Fecioria este virtutea supremă, o stare îngerească, şi ar putea ţine locul tuturor celorlalte fapte bune.

Eu cred că ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtuţile, dar, în ignoranţa lor duhovnicească, au crezut că viaţa creştină constă doar în facerea de bine. Făcând fapte bune, ele credeau că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar puţin le pasă dacă au obţinut harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de viaţă, bazate doar pe facerea de bine, fără a încerca cu atenţie dacă aduc harul Duhului Sfânt, sunt menţionate în cărţile Sfinţilor Părinţi. “Există o altă cale ce pare bună la început, dar care sfârşeşte în adacul iadului.”

Antonie cel Mare, în scrisorile sale către monahi, spune despre asemenea fecioare: ”Mulţi călugări şi fecioare nu au ştiinţa despre feluritele voinţe care lucrează în om, şi nu ştiu că suntem influenţaţi de trei voi: prima este voia Domnului cea a-tot-desăvârşită şi a-tot-mântuitoare; a doua este voia noastră omenească care, chiar dacă nu este distrugătoare, nu este nici mântuitoare; şi a treia voinţa este cea a diavolului – pe de-a-ntregul distrugătoare.” Aceasta a treia voinţă, a vrăjmaşului, îl îndeamnă pe om să nu facă fapte bune, sau să le facă din mândrie, sau doar de dragul virtuţii, decât de dragul lui Hristos. A doua, propria noastră voinţă, ne îndeamnă să facem totul pentru a ne satisface patimile, sau ne învăţa ca şi vrăjmaşul, să facem lucruri bune doar de dragul binelui şi nu pentru harul care este astfel dobândit. Dar prima, voinţa a-tot-mântuitoare a Domnului, constă în a face bine doar pentru dobândirea Duhului Sfânt, ca o comoară veşnică şi nesfârşită, de nepreţuit. Se poate zice, într-un fel, că dobândirea Duhului Sfânt este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru că uitaseră rodul trebuincios al virtuţii, harul Duhului Sfânt, fără de care nimenea nu este şi nu poate fi mântuit, căci: “Prin Duhul Sfânt fiecare suflet este înviorat, iar prin curăţire este transfigurat şi luminat de Sfânta Treime, într-o Sfânta taină.”

Untdelemnul din candelele fecioarelor înţelepte putea să ardă cu tărie multă vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut să-şi întâlnească Mirele, care venea la miezul nopţii. Împreună cu El, au putut intra în cămara de nuntă a bucuriei. Însă cele nebune, deşi s-au dus să mai cumpere untdelemn atunci când li s-au stins candelele, nu s-au putut întoarce la timp şi au găsit uşa deja închisă. Piaţa este viaţa noastră; uşa de la cămara de nuntă care s-a închis şi împiedica drumul către Mire este moartea omenească; fecioarele înţelepte şi cele nebune sunt sufletele creştinilor; untdelemnul nu este fapta bună, ci harul Prea Sfântului Duh dobândit prin fapte bune şi care preschimbă sufletele dintr-o stare la cealaltă – de la starea stricăcioasă la starea nestricăcioasă, din întuneric la lumină, de la staulul existenţei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fără de minte şi că fiarele sălbatice) în templul Dumnezeirii, în luminoasa cămară de nuntă a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbăvitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre.

Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastră, adică neatenţia noastră faţă de grija pe care ne-o poartă, atunci când Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20), înţelegând prin “uşa” cursul vieţii noastre care nu a fost încă oprit de moarte! O, cât aş vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca în această viaţă să fii pururea în Duhul lui Dumnezeu! “În ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca,” grăieşte Domnul.

Vai nouă dacă El ne găseşte prea-încarcati de grijile şi necazurile acestei vieţi! Căci cine va putea să ducă supărarea Sa, cine va suporta mânia feţei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită.” (Marcu 14:38), adică să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său.

Desigur, fiecare faptă bună, făcută din dragoste pentru Hristos, ne dăruieşte harul Duhului Sfânt, dar rugăciunea ne dă acest har în mod deosebit, pentru că întotdeauna este la îndemână, ca o unealtă de dobândire a harului Duhului Sfânt. De pildă, ai vrea să mergi la biserică, dar nu afli nici o biserică sau slujba s-a terminat; ai vrea să dai de pomană unui cerşetor, dar nu este nici unul sau nu ai ce să îi dai; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, dar nu ai puterea să o faci din pricina firii tale sau din pricina tăriei vicleniilor vrăjmaşului, cărora nu te poţi împotrivi datorită slăbiciunii tale omeneşti; ai dori să faci alte fapte bune de dragul lui Hristos, dar nici nu ai tăria sau îţi lipseşte prilejul. Acestea, cu siguranţă nu se aplică rugăciunii. Rugăciunea este la îndemâna oricui, bogat ori sărac, nobil ori umil, puternic ori slab, sănătos ori bolnav, drept ori păcătos.”

Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii, atunci când este săvârşită din toată inima, chiar şi în cazul unei persoane păcătoase, în următoarea pildă din Sfânta Tradiţie. Când, la rugămintea unei mame disperate căreia îi murise singurul fiu, o prostituată pe care o întâlnise, încă necurată după ultimul ei păcat, mişcată fiind de durerea adâncă a mamei, a strigat către Domnul: “Nu de dragul unei sărmane păcătoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-şi jeleşte fiul şi crezând cu tărie în bunătatea Ta cea plină de dragoste şi în puterea Ta cea nemăsurată, Hristoase Dumnezeule, înviază-l pe fiul ei, o, Doamne!” Şi Domnul l-a ridicat din morţi.

Vezi, iubitorule de Dumnezeu! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce îndeosebi Duhul lui Dumnezeu, şi este cel mai uşor de săvârşit pentru toată lumea. Vom fi fericiţi într-adevăr dacă Domnul Dumnezeu ne află păzindu-ne şi plini de darurile Sfântului Său Duh. Atunci putem nădăjdui plini de încredere că “vom fi răpiţi… în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (1 Tesalonicieni 4:17) Care vine “cu putere multă şi cu slavă” (Marcu 13 :26) “să judece vii şi morţii” (1 Petru 4:5) şi “va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16:27).

Iubitorule de Dumnezeu, tu binevoieşti a crede că este o mare bucurie să vorbeşti cu sărmanul Serafim, socotind poate că nu este lipsit de harul Domnului. Atunci, ce-am mai putea spune despre Însuşi Domnul, obârşia fără de cădere a fiecărei binecuvântări, cereşti şi pământeşti? Într-adevăr, în rugăciune ni se îngăduie să vorbim cu El, cu Însuşi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru cel plin de har şi de dătător de viaţă. Dar chiar şi aici, trebuie să ne rugăm numai până când Dumnezeu Duhul Sfânt se pogoară asupra noastră, cu harul Său ceresc, în măsura cunoscută de El. Şi când El binevoieşte să ne viziteze trebuie să ne oprim din rugăciune. Pentru ce ar trebui atunci să ne rugăm Lui, “Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”, când El deja a venit la noi să ne mântuiască, pe cei ce ne încredem Lui, şi Îl chemăm cu adevărat cu Numele Său cel sfânt, ca să-L putem primi cu smerenie şi dragoste pe Mângâietorul, în casa sufletelor noastre, flămânzind şi însetând după venirea Sa?

Voi explica această, iubitorule de Dumnezeu, printr-o pildă. Închipuiţi-vă că m-aţi chemat în vizită şi că, în urma acestei invitaţii, am venit să stăm de vorbă. Dar continuaţi să mă chemaţi, spunându-mi: “Intră, te rog! Hai intră!” Atunci eu voi fi silit a cugeta: “Care este problema lui? Este nebun?”

Aşa, şi cu Domnul Dumnezeul nostru Sfântul Duh. De aceea se spune: “Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu; Înălţat voi fi între neamuri. Înălţat voi fi pe pământ” (Psalmul 45[46]:10). Adică voi apărea şi voi continua să apar tuturor celor care cred în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu ei precum am grăit odată către Adam în Rai, către Avraam şi Iacov şi alţi slujitori de-ai Mei, Moise şi Iov, şi cu cei asemenea lor.

Mulţi explică că această tăcere se referă numai la problemele lumeşti; cu alte cuvinte, că în timpul rugăciunilor în care vorbeşti cu Dumnezeu trebuie “să fii liniştit” în ceea ce priveşte problemele lumeşti. Dar îţi voi spune, în numele Domnului, că nu este numai necesar să fii mort faţă de acestea la rugăciune, ci când prin puterea nemăsurată a credinţei şi a rugăciunii Domnul Dumnezeul nostru Duhul Sfânt se îndura să ne viziteze, şi vine la noi în întregimea bunătăţii Sale nespuse, trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune.

Sufletul vorbeşte în timpul rugăciunii, dar la pogorârea Duhului Sfânt trebuie să rămânem într-o tăcere desăvârşită, pentru a asculta limpede şi cu înţelegere toate cuvintele vieţii veşnice pe care El se va milostivi atunci să ni le spună. Sunt trebuitoare atât trezvia deplină a sufletului şi a duhului, cât şi neprihănirea feciorelnică a trupului. Aceleaşi cerinţe au fost făcute la Muntele Horev, când israilitilor li s-a spus că nici măcar să nu îşi atingă nevestele, vreme de trei zile, înainte de apariţia lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Căci Dumnezeul nostru este un foc ce arde tot ce este necurat, şi nimeni cu trupul sau duhul întinat nu poate intra în părtăşie cu Dânsul.”