Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul

În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, în satul Peri (azi în Ucraina subcarpatică); în 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată „stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care-şi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat strânse legături cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de-o credinţă din Moldova învecinată.

În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucraineni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Muncaci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii dintre preoţii ortodocşi români din satele româneşti din Maramureş şi Sătmar.

Pentru a împiedica lucrarea prozelitistă a episcopilor uniţi de la Muncaci, preoţimea românească din Maramureş şi-a ales un episcop din partea locului, şi anume pe protopopul văduv Iosif Stoica, nobil din Criciova. A fost călugărit într-una din mănăstirile maramureşene şi apoi hirotonit întru arhiereu de către fostul mitropolit al Moldovei, învăţatul Dosoftei, aflat atunci în exil, la Jolkiew, în Polonia. Fără îndoială că marele mitropolit moldovean l-a întărit în dreapta credinţă şi l-a îndemnat să vegheze la apărarea şi păstrarea ei, cunoscând toate uneltirile potrivnicilor Ortodoxiei româneşti. Nu se ştie unde şi-a avut reşedinţa; poate întruna din mănăstirile maramureşene, fie la Hust, fie la Uglea, fie în alte locuri. Se cunoaşte un antimis sfinţit de el în 1692, cu text slavon, în care se intitula: „din mila lui Dumnezeu, episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane, locţiitor al Mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia) din Ardeal”, înseamnă că în acel an va fi avut şi calitatea de locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, scaunul fiind vacant. Se cunosc câteva „soboare” de preoţi şi mireni, luându-se felurite măsuri pentru bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhia Maramureşului. A făcut vizite în parohii, a sfinţit biserici, a hirotonit preoţi, a rostit cuvinte de învăţătură în faţa păstoriţilor săi.

Episcopul Iosif rămâne în istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a ştiut să-şi apere păstoriţii în faţa oricăror încercări ale episcopilor ruteni uniţi de la Muncaci şi ale autorităţilor de stat maghiare de a-i îndepărta pe români de la credinţa ortodoxă, prin acceptarea „unirii” cu Biserica Romei. Clerul şi credincioşii români din Maramureş au fost cu totul străini de actul unirii săvârşit de mitropolitul Atanasie Anghel în 1701. Şi acest lucru s-a datorat în primul rând vredniciei episcopului Iosif. Istoricul maghiar Nicolae Bethlen, fost cancelar al Transilvaniei, nota că episcopul Iosif Stoica a întocmit şi o scrisoare împotriva unirii cu Biserica Romei, bazată pe texte din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, exprimându-şi chiar uimirea că un român era capabil să scrie o lucrare atât de temeinică; este regretabil că nu o cunoaştem.

După 15 ani de păstorire, episcopul Iosif a fost victima unor acuzaţii false aduse de duşmanii Ortodoxiei şi neamului românesc. În 1705, vicecomitele Maramureşului, Francisc Darvay, l-a obligat să semneze un program în 20 de puncte, care periclitau mult credinţa ortodoxă şi însăşi fiinţa naţională românească. Refuzând să facă acest lucru, a fost arestat şi întemniţat în cetatea Hust. Nu era străin de această arestare nici episcopul unit de la Muncaci, grecul Iosif Camillis, care urmărea să numească la Sighet un vicar unit, în persoana lui Gheorghe Ghenadie Bizanczi.

Preoţii şi credincioşii maramureşeni au protestat cu demnitate, în mai multe rânduri, cerând eliberarea ierarhului lor. În timp ce se găsea în temniţă, a fost ales un episcop nou, cu numele Iov Ţirca. Şi acesta a avut o păstorire agitată, de câţiva ani, după care, autorităţile au ordonat să se facă o anchetă asupra lui. El a reuşit să se refugieze la timp din Maramureş – se pare în Moldova – fiind condamnat la moarte, în lipsă.

După eliberarea din închisoare, Iosif Stoica şi-a îndeplinit în ascuns îndatoririle sale vlădiceşti. În 1711, a încercat să fie reaşezat în scaunul episcopal, dar fără rezultat. După puţină vreme, tot în acel an, a trecut la cele veşnice.

Aşadar, vlădica Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la 20 iunie 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinţilor, ca „mărturisitor” al credinţei ortodoxe. În hotărârea sinodală se rânduia ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 24 aprilie, odată cu mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici. În aceeaşi hotărâre se spunea: „În bisericile care se vor ridica de acum înainte, se va zugrăvi icoana acestui sfânt şi mare ierarh, iar pentru ca evlavia binecredinciosului popor român să sporească faţă de el, rânduim ca unele din bisericile care se vor zidi să-şi poată lua hramul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul”.

Să-l cinstim şi noi, cântând: „Îndreptător al credinţei şi învăţător prea blând te-ai arătat păstoriţilor tăi şi cu smerenie slujind, pe Hristos ai mărturisit. Drept aceea, cu neîncetată cântare te lăudăm zicând: Bucură-te, Sfinte Părinte Ierarhe Iosif, ocrotitor al credincioşilor maramureşeni” (Condacul sfântului, glas 4).

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
Sfinţi daco-romani şi români (Ediţie electronică), Ed. Apologeticum 2006

Lasă un răspuns


*