„Plata păcatului este moartea” (Rom 6, 23).
De atâtea ori se adevereşte sub ochii noştri cum, într-adevăr, plata păcatului este moartea! Putem privi cum omul de azi a căzut tot mai jos în robia trupului. Pe de o parte i se cântă omului că el nu mai este ca cel de altădată, că nu mai este o lege pentru cei de sus, o lege pentru cei de jos; că acum toţi suntem slobozi, că nu mai avem robi pe lume, că toţi suntem una înaintea legii, că omul de jos se poate judeca cu omul bogat, că ne sunt deschise toate drepturile şi le putem dobândi dacă muncim şi ne pregătim; totuşi un lucru se poate băga de seamă: că omul de azi este mai rob decât cel de altădată.
Poate fi el mai învăţat, poate avea mai multe unelte la îndemâna lui, se poate îndestula cu câte nici nu visau părinţii noştri, totuşi noi îl vedem pe omul de azi mult mai rob decât pe omul de altădată. El a căzut în prada poftelor trupului în aşa măsură, încât se găseşte într-o adevărată robie.
Ce-mi este de folos că atâtea lucruri sunt la îndemâna mea, că eu pot gusta atâtea bunuri, că atâtea frumuseţi stau deschise înaintea ochilor mei, dacă eu uşor cad în prada lor şi apoi nu mă mai pot descurca de ele!
Eh! Ce lesne este pentru omul de azi să se trufească şi să spună: „Uite ce mare e puterea omului din zilele noastre! Noi nu mai avem nevoie să ne istovim din greu, cum se măcinau bieţii părinţii noştri”!
Ce era pentru ei să facă un drum de ici până colo? Trebuiau nişte pregătiri straşnice; trebuia să te gândeşti la atâtea primejdii şi neplăceri care te puteau întâmpina pe drum. Ce era drumul cu poşta de altădată? Vai şi amar!
Nici nu este mult de când un scriitor povestea despre un astfel de drum amărât. Numai să citească omul ce scria, pe la 1850, Wilhelm de Kotzebue despre o călătorie din susul Moldovei spre Slănic. A fost o caznă neînchipuită.
Azi însă nu ne ajunge trenul, în care stăm ca în casă. Alergăm cu automobilul. Lumea se mai deprinde [şi] să zboare cu aeroplanul.
Apoi, prin călătorii uşoare, toate lucrurile ne pot veni din străinătăţi. Numai să dorească ceva omul, şi poate dobândi foarte uşor.
Vai ce viaţă lesnicioasă în ziua de azi!
Şi totuşi… şi totuşi, ce prăpăd a venit şi plouă asupra noastră tocmai din pricina acestei înlesniri!
Da, noi ne putem face atâtea gusturi! Aşa ce ne ispitim a alerga după aceasta şi după aceea, încât suntem copleşiţi de tot felul de dorinţe şi pofte. Căutăm viaţa cât mai alintată, mai dezmierdată, mai încărcată cu tot felul de sorbituri.
Vedem la toţi o goană cumplită tot să tresalte, să se joace, să se zbenguiască în dezmăţuri din cele mai negândite. Nu le ajunge câte le-a dat Dumnezeu să se veselească, să fie fericiţi. Mai scornesc şi altele, de la ei.
Numai în vara aceasta, câte s-au vestit din locurile de căutare a sănătăţii pe malul mării noastre! Chipurile, s-a dus lumea după sănătate, dar în fapt atâţia dintre aceştia au căutat numai destrăbălări. Le era mai lesnicios cu viaţa mai dezbrăcată pe care şi-au îngăduit-o acolo şi atunci: „Dă, Doamne, trai!”.
S-au bătut, au chefuit, s-au îmbătat, s-au desfrânat, au jucat la cărţi, de şi-au pierdut banii de trai… Ziarele au scris din destul despre câte lucruri necurate s-au petrecut pe acolo.
Mă rog, mai sunt oamenii aceştia stăpâni pe ei? Nu-i vedem căzuţi pradă tuturor poftelor istovitoare?
Cu toată strigarea că omul de azi e mai slobod ca cel de altădată, vai de capul lui! Ros de toate poftele, el este un adevărat rob. E căzut în plasa lor şi se zbate în ele.
Tot poftind cu trupul, omul de azi a ajuns în gheara trupului. Da, aşa se poate citi pe fruntea omului din zilele noastre: „Închinătorul trupului”.
Aceasta este nenorocirea vremii noastre şi ea se simte amar în viaţa noastră. Omul a ajuns în prada poftelor trupului şi el este robul lor. De aceea ziarele ne vestesc de neîncetate petreceri, de atâtea întocmiri pentru ca omul să se zbăn-ţuiască. De aici şi dezvoltarea cea mare a sporturilor, care nici pe departe nu sunt ce se spune: căutarea sănătăţii, ci numai prilej de zburdăciune şi zbănţuială.
Cu poftele trupului dezlănţuite, omul a ajuns un căpcăun cu fălcile căscate, care tot caută să înghită cu lăcomie câte desfătări i se năzăresc.
Îndată ce nu-şi mai poate împlini aceste gusturi, se tulbură şi nu se poate smulge din vraja lor. De aceea îl şi vezi că-şi răpune zilele dacă nu-şi vede dorinţa împlinită.
Despre câţi nu aţi citit în vara aceasta că s-au ucis din dragostei! De ce? Pentru că, în loc de a gusta dragostea dată de Dumnezeu, ei poftesc numai dragostea trupului. Sunt robii patimii şi din aceasta nu se pot smulge.
Iată că trupul omului este un rău stăpân. El te omoară.
Eşti robul lui şi e vai de tine dacă nu cauţi slobozirea prin alte puteri. În vara aceasta, un tânăr din Piteşti s-a împuşcat fiindcă nu mai avea cu ce petrece. După ce timp de un an de zile a tocat toată moştenirea rămasă de la tatăl său mort anul trecut, a petrecut toată noaptea şi, la ziuă, a pus lăutarii să-i cânte: „Asta-i noaptea cea din urmă ce petrecem împreună”. Apoi a ieşit afară şi s-a împuşcat.
Iată strivirea omului care se închină trupului. Cum se adevereşte că plata păcatului este moartea! Încă mai este şi moartea sufletului, pe lângă [cea] a trupului.
Ce stăpân curat însă şi-a ales cel ce se închină sufletului şi în el îşi caută fericirea vieţii! Este cum spune Sf. Pavel: „Cugetul trupului este moarte, dar cugetul Domnului, viaţă şi pace” (Rom 8, 6).
Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 37 / 9 sept. 1934, p. 3