Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI JERTFE» (fragment)
Bătea un vânt tăios… era februarie. Eram flămânzi şi îngheţaţi de tot.
Într-un târziu, a venit trenul. Ne apropiară şi pe noi, ţipând porunci. Începură să coboare şi să urce oameni. Toţi trei paznicii noştri intrară atunci într-un fel de spaimă, alergând în jurul nostru care înainte, care înapoi, nu cumva să fugim vreunul sau să vorbim cu cineva.
– Mai bine le puneam bandiţilor lanţurile, se căia ofiţerul. Am tresărit când mă auzii numit bandit.
– Ţineţi-vă de mâini! Sus! Nu cumva să mişte vreunul!
– Nu vă temeţi domnilor, nu fuge nimeni! îi asigurară careva dintre noi.
Am fost înghesuiţi toţi într-un compartiment, cu cei doi paznici cu tot. Al treilea a rămas pe coridor. În mijloc, la picioarele noastre, fură trântite lanţurile noastre nefolosite şi nefolositoare.
Astfel am călătorit, citind sau auzind numele atât de cunoscut al tuturor opririlor de cale ferată până la Cluj. Apoi, mai târziu, de la Apahida, am luat-o la stânga, până când am auzit:
– Urmează Gherla!
Atunci paznicii noştri au intrat iarăşi în alarmă.
– Fii atent! Coboară!… Nu care cumva vreunul…
– Nu vă temeţi, domnilor! îi asigurarăm iarăşi noi, liniştiţi.
– Doi câte doi! Vă ţineţi de mână! Daţi-i drumul!
Şi iarăşi am luat-o pe jos, ţinându-ne paşii prin mijlocul drumului, într-o mână cu bagajul şi în cealaltă ţinând mâna celuilalt. Mergeam între trei pistoale scoase – acum era noapte – într-adevăr, ca nişte primejdioşi răufăcători.
Am ajuns la poarta fiorosului Penitenciar Gherla, despre care auzisem şi citisem încă de mult. Ştiam că era, după Aiud, una dintre cele mai vechi şi mai renumite închisori, cunoscute încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Pe aici au trecut – sau au rămas pe veci aici – mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem.
Pe aici trecuseră marii patrioţi români din vremurile asupririi austro-un¬gare… Aici suferiseră marii luptători pentru mântuirea poporului, închişi de monarhia necruţătoare. Aici pieriseră mulţi dintre renumiţii bandiţi şi haiduci, împinşi la acte disperate de vitregiile vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte…
Acum, iată-mă şi pe mine aici pentru Numele scump al Domnului şi Mântuitorului meu Iisus Hristos. Cine ştie câţi dintre cei care trecuseră pe aici sau rămăseseră aici pentru totdeauna vor mai fi suferit numai pentru Iisus? Aici au venit atât de mulţi, aduşi unii de ură, alţii de lăcomie, alţii de răzbunare, alţii de cruzime… Dar câţi vor fi fost oare aduşi numai de dragoste? De dragostea pentru Hristos?
Slavă Ţie, dragoste a lui Hristos! De acum ai şi tu pe cineva aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai trimis şi în locul acesta!
Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut, apoi suntem trecuţi de către un paznic nou prin două curţi şi alte două porţi, până când ajungem în faţa marii clădiri cu trei rânduri de ferestre, la intrarea căreia ne oprim.
– Daţi-i drumu’ sus la etaj, la camera 43!
La nr. 43 era atunci o cameră mare cu o fereastră înaltă, prevăzută cu nişte gratii groase ca mâna, fără obloane, prin care se vedea până departe, peste case, peste câmpuri, până pe dealuri îndepărtate spre miazăzi.
Şi uşa se închise iarăşi cu zăvorul în urma noastră.
În mijlocul camerei era o masă de lemn şi patru scaune fără spătar. Pe margini, două rânduri de paturi joase, de fier, cu drugi prin mijloc şi fără nimic pe ele. Nici o saltea, nici măcar o rogojină. Nimic.
Căutarăm cu grabă spre colţuri: tineta, hârdăul de nevoi grabnice, era acolo. Bine că era. Lipsa acesteia era unul din cele mai mari chinuri. Tot timpul, la Securitate, te îngrozeai să baţi de fiecare dată în uşă, dar n-aveai altceva ce să faci când nu mai puteai răbda.
La penitenciare nu era măcar această nenorocire: în orice cameră intrai, tineta era acolo.
Am stat şi aici cum am putut până dimineaţa, la deschidere, când a venit „numărul“.
„Numărul“ se chema formalitatea pe care o făceau cele două schimburi de pază pe închisoare când schimbul care ieşea preda schimbului care intra efectivul şi starea închisorii. Atunci cei doi şefi de secţie deschideau fiecare uşă şi îşi scriau, fiecare separat, numărul celor închişi în fiecare cameră. La urmă făceau totalul pe coridor şi îşi confruntau cifrele. Dacă socoteala le ieşea la fel, era bine. Dacă nu, nervoşi, mai repetau o dată, sau de două ori, sau de câte ori era nevoie, tot mai supăraţi pe noi, până când aflau unde este greşeala. Câte izbituri am luat mai târziu la aceste „numere“ nefericite. Trebuia să stăm tot timpul drepţi şi încolonaţi, pe orice vreme, până ce se termina totul.
După acest „număr“, uşa camerei noastre rămase deschisă…
– O, aici e rai pe lângă ce era la Oradea, zise profesorul. Hai să ieşim pe¬-a¬fară, dacă ne-au lăsat deschişi. Să vedem ce-i pe aici!
Am ieşit în acelaşi timp cu mulţi alţii, de prin alte camere, care veniseră aici înaintea noastră.
Lagărul era o clădire lungă, cu două etaje, cu camere de jur-împrejur, iar în faţa camerelor avea câte un coridor. Spre miazăzi erau camere mai mari, spre miazănoapte erau camere mai mici. Între ele, în mijloc, nu era atunci plasă de sârmă.
De la cei veniţi mai înainte am aflat că aici, în clădirea asta nouă, care a fost înainte şcoală de corecţie pentru minori, suntem acum în lagăr… Că dincolo este clădirea veche a închisorii şi că acolo sunt deţinuţii cei de drept comun: hoţii, criminalii, infractorii, dintre care unii lucrează la atelierele de nasturi, de perii şi de frânghii, care sunt acolo, în partea cealaltă. La parterul clădirii în care suntem noi, în colţul din stânga, este amenajată o biserică greco-ca¬tolică, în colţul din dreapta, una ortodoxă, iar dincolo, la marginea închisorii vechi, o biserică romano-catolică pentru unguri. La cele trei biserici sunt numiţi preoţi din oraş, care vin aici şi fac slujbe în fiecare duminecă, dar pot sluji şi preoţi dintre cei închişi în lagăr. Bisericile sunt deschise în fiecare zi, tot timpul zilei, aşa că oricine dintre cei închişi ar dori poate să-şi petreacă oricât timp vrea în oricare dintre cele trei biserici, să se roage şi să citească.
– O, slăvit să fii Tu, Iisuse, Domnul şi Mântuitorul meu! am strigat eu şi m am repezit îndată jos, ca să văd.
Într-adevăr, era aşa!
M-am aşezat într-un colţ al bisericii şi, înaintea dulcelui meu Mântuitor, am îngenuncheat în singurătatea cea mai recunoscătoare. Şi, cu cele mai fierbinţi lacrimi de mulţumire, mi-am vărsat toată inima mea, cu toată slobozenia, după aproape două luni de sete pustiitoare.
O, în ce uitată îmbrăţişare dorită şi dulce am trăit atunci cu Domnul meu, în colţul acela de biserică exilată, de cuptor sfânt!