Traian Dorz, din PE GENUNCHII LUI IISUS (Povestiri şi poezii pentru mici şi mari copii)
Sărbătorile Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Paştile, sunt zilele cele mai pline de bucurie din toţi anii şi din toată viaţa omului.
De aceste sărbători, omul se bucură în orice vârstă a vieţii sale. Dar cele mai fericite bucurii cred că le au copiii.
Inima curată a copiilor trăieşte cu toată puterea ei dumnezeiasca bucurie a luminatelor sărbători ale Învierii.
Dintre toate bucuriile pe care le-au adus şi în copilăria mea aceste sărbători, cele mai scumpe îmi erau: cămăşuţa cea nouă şi ouăle cele roşii.
Cămăşuţa cea de Paşti era ceva atât de curat şi de frumos, că nu era altă comoară mai dragă pe lume la care să ţii atât de mult. Mama lucra la ea atât de fericită, de aceea era aşa de frumoasă! Însă eu n-am învăţat s-o păstrez curată decât cu preţul unei întâmplări care mi-a stors multe lacrimi.
Iată cum s-a întâmplat:
Poate că aveam cam cinci anişori când, la nişte Paşti, credeam că eu am cea mai frumoasă cămăşuţă de Paşti dintre toţi copiii.
Sâmbătă seara, mama a pus-o pe masă, lângă pătuţul meu, ca, dis-de-dimineaţă, când se vor auzi clopotele de Înviere, s-o îmbrac şi să merg la biserică.
Dimineaţa m-am trezit sărutat de mama, spunându-mi:
– Hristos a înviat! Scoală, s-aud clopotele…
Am îmbrăcat cămăşuţa şi cojocelul cel nou… Am primit două ouă roşii şi nu mai aveam răbdare s aş¬tept să merg o dată cu mama la biserică.
– Mamă, eu mă duc ‘nainte.
– Nu te duce singur, că ai să cazi prin Baltă şi-ţi murdăreşti cămăşuţa. Cu ce te mai duci apoi la biserică?
Dar eu nu mă temeam deloc. Plin de bucurie, am ieşit să i ajung pe ceilalţi copii, jucând şi sărind.
Am mers până am trecut Deluţul… Ceilalţi copii mai mari fugiseră înainte.
Când am ajuns prin Baltă – cum mergeam fără grijă –, deodată s-a întâmplat cum se temuse mama: nu ştiu cum m am pomenit pe-o dungă, căzut în noroi.
Am crezut că tot cerul s-a prăbuşit peste mine. Nu ştiu cine m-a ridicat de jos.
Nu ştiu cine râdea aşa de tare… Nu am mai putut nici vedea pe nimeni.
Am privit pata cea mare de noroi de pe cămăşuţa mea cea de Paşti. Mi-am privit mâinile pline de tină şi am început să plâng, de părea că sare inima din mine.
Ouăle mele cele roşii şi împistrite frumos erau sparte amândouă…
Ce să mai caut eu aşa la biserică?
Mi-am adunat cămăşuţa, să-mi acopăr pata cea neagră şi am luat-o înapoi, plângând ca de cea mai mare nenorocire.
Am întâlnit-o pe mama, care mi-a mai dat şi o palmă bună şi m-a dus de urechi până acasă, ca să-mi schimbe cămăşuţa.
Paştile acelea mi-au rămas cele mai amărâte sărbători din viaţa mea. Dar am învăţat atunci cât de multă grijă trebuie să ai de un lucru curat.
Mai târziu am înţeles că îmbrăcămintea cea nouă închipuia curăţia sufletului meu, spălarea mea prin Sângele Domnului Iisus Hristos, în naşterea din nou.
Am înţeles că trebuia să mă păstrez curat cum am ieşit din baia botezului, dar eu am căzut şi mi-am întinat curăţia neprihănirii.
Însă prin Sângele Domnului Iisus iarăşi am fost curăţit de păcatul meu.
Dar se cere neîncetat o mare grijă, să nu cad din nou. Căci în Cetatea Cerească nimeni care are haina murdară de păcat nu va putea intra, cum n-am putut să merg eu la biserică atunci cu cămăşuţa mea cea întinată.
De atunci am învăţat să mă păzesc de orice rău şi să mă rog totdeauna cu teamă:
Preabunule Doamne Iisuse, Îţi mulţumesc că mi-ai dăruit prin Sângele Tău o atât de frumoasă curăţie sufletului meu. Te rog, ajută-mă să nu mai cad niciodată în vreun păcat, ca nu cumva să-mi întinez iarăşi haina cea curată a sufletului meu. Ci Tu Însuţi mă păzeşte până la sfârşitul vieţii mele curat, aşa cum Tu doreşti să mă afli la Venirea Ta.
Amin.
De atunci am învăţat cu câtă grijă trebuie să-mi păzesc sufletul de orice păcat. Şi să mă rog Domnului să mi-l păzească înainte de a cădea.
Slăvit să fie Domnul!