Sfântul Andrei Criteanu (660-740 sau 726) este considerat de unii comentatori patristici „ctitorul canonului bisericesc“. El este autorul a numeroase cuvântări, idiomele, stihiri, irmoase şi canoane. Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu este cel mai reprezentativ. El este scris la maturitate când, privind în urmă, crede de cuviinţă să-şi aducă în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce nu va fi fost după voia Lui, spre curăţire prin pocăinţă. Textul canonului are 250 de strofe şi se află în cadrul utreniei de joi, săptămâna a cincea a Postului Mare.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. O dată cu stihurile, cel care se pocăieşte trece de la plânsul amar pentru mulţimea păcatelor la alinul pe care-l aduce acesta conştiinţei rănite de vină, apoi spre nădejdea mântuirii care, tot crescând, odrăsleşte curaj şi nădejde în inima zdrobită şi atinge floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu, singura care aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări. Singura care ajunge la Dumnezeu.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu.
Plin de lirism şi elemente poetice, Canonul cel Mare se prezintă nu numai ca un „monument“ de pocăinţă, dar şi de artă poetică. Descrierile vii, comparaţiile grăitoare, mulţimea epitetelor, ca şi inspiratele metafore, dau acestuia o frumuseţe şi un har deosebit. Valoarea lui sub aspect mistic şi poetic este inestimabilă, fapt ce îi conferă un loc de frunte în cadrul poeziei bisericeşti şi un rol inconfundabil în mântuirea noastră a tuturor.
Minunat întrepătrunsă cu textul, melodia Canonului cel Mare, glasul al II-lea, prin alternanţa notelor înalte cu cele joase, prin urcuşurile şi coborâşurile pe care trebuie să le execute psaltul, vădeşte o anume simetrie şi deosebita măiestrie a melodului.
Vocativele sunt transpuse în ascendentul melodic (suflete), iar impeativele urcă pe tonurile cele mai înalte (scoală!). Iminenţa sfârşitului este sugertă de şirul notelor aliniate într-un crescendo lin (sfârşi-i-i-i-tul), iar ideea de tulburare este admirabil îmbăcată în specificităţile psalmodierii. Marele merit al liniei melodice este acela de a ajuta textul să depăşească ritmul trohaic, care l-ar încorseta; ideea se transmite astfel cu mai multă acuitate în unitatea cuvânt-sunet.
Modelul de pocăinţă pe care ni-l propune Sf. Andrei Criteanu este unul matur. Nu un bocet deznădăjduit, nu o jelanie fără soluţii, ci o tânguire plină de nădejde a sufletului, este smerirea înălţătoare, este „coborârea în sus“, este pogorârea împreună cu Dumnezeu întru adâncul iadului propriu, pentru a atinge apoi talpa nemarginii iubirii lui Dumnezeu.
Această capodoperă este atât de valoroasă mai ales pentru că fiecare dintre noi ne regăsim în stările descrise. Fiecăruia ne vindecă o rană, fiecăruia ne ridică un steag, tuturor ne făgăşuie drum spre piscurile umilinţei de sine.
Cel care călătoreşte împreună cu autorul până în străfundurile propriei cunoaşteri de sine Îl va recunoaşte pe Domnul împreună călător şi împreună lucrător la mântuirea sa.

Canonul de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanu
(Textul ales nu este neapărat cel mai semnificativ din punct de vedere duhovnicesc, cât mai ales din punct de vedere literar)

Cântarea întâi
Regăsindu-se în neascultarea lui Adam şi a Evei sau a lui Cain, sufletul ce se pocăieşte invocă iertarea Ziditorului tuturor celor văzute şi nevăzute. Greşeala tuturor o regăseşte în propria-i greşeală:

1. De unde voi începe a plânge /
faptele vieţii mele celei ticăloase? /
Ce începere voi / pune Hristoase /
acestei tânguiri de acum? /
Ci ca un milostiv, /
dă-mi iertare greşalelor.

8. Nu m-am asemănat, Iisuse, /
dreptăţii lui Abel. /
daruri bineprimite nu Ţi-am adus /
Ţie niciodată, /
nici fapte dumnezeieşti, /
nici jertfă curată
nici viaţă fără prihană.

9. Precum Cain, aşa şi noi, / ticălosule suflete,
am adus / fapte murdare /
Făcătorului tuturor /
şi jertfă vrednică de mustrare /
şi viaţă netrebnică; /
pentru acestea ne-am şi osândit împreună.

Cântarea a doua
Debutează cosmic prin invocarea cerului şi a pământului, a tuturor „celor văzute şi nevăzute“ ca martori ai pocăinţei în faţa Creatorului acestora şi apoi continuă metaforic până la sfârşit.
1. Ia aminte, Cerule, şi voi grăi;
pământule, primeşte în urechi glasul /
celui ce se pocăieşte lui
Dumnezeu, / şi-L laudă pe Dânsul.

8. Îmbrăcatu-m-am acum în haina ruptă, /
pe care mi-a ţesut-o mie / şarpele cu sfătuirea, /
şi mă ruşinez.

Cântarea a treia
Enumerând mai mult aspecte scripturistice, autorul plânge stările rele în care se regăseşte pe sine şi cere milostivire de îngăduinţă de a le atinge pe cele desăvârşite: pedeapsa Sodomei, izbăvirea lui Lot, oaia rătăcită şi aflată de Păstorul cel Bun, binecuvântarea şi blestemul date de Lot fiilor lui, jertfirea lui Isaac, urcarea pe scara lui Iacov. Cel mai mult insistă asupra focului din Sodoma. Regăsirea de sine a Sf. Andrei Criteanu în textele acestea ne umple pe noi de ruşine şi de umilinţă faţă de goliciunea multelor noastre deşarte încrederi de sine, care ne depărtează atât de mult de starea reală a micimilor noastre şi a poftirilor noastre, a legării noastre de cele ale lumii acesteiaş dar şi soluţia: fuga de păcat.
23. Să nu te faci stâlp de sare, /
suflete, întorcându-te înapoi; /
să te înfricoşeze / pilda Sodomei; /
sus în Sigor mântuieşte-te.

24. De arderea pământului fugi, /
suflete al meu, ca şi Lot. /
Fugi de Sodoma şi Gomora; /
fugi de flacăra /
a toată pofta cea nebunească.

Cântarea a patra
Firişor de speranţă pâlpâind se înrezăreşte în oda aceasta. Este îndemnul la naşterea din nou, care înoieşte şi apoi înalţă. Dacă cel care a reuşit să atingă o stare duhovnicească atât de înaltă, izvorâtoare de o astfel de capodoperă, se îndeamnă pe sine la înoire, la naştere din nou, ce grabnică trebuie să fie punerea unui nou început de viaţă pentru fiecare dintre noi. Ce iute trebuie să ne trezim din amorţitoarea noastră comoditate şi ce nevoitoare trebuie să ne fie întoarcerea la o viaţă nouă în Hristos din care apoi să „neguţătoreşti lucrurile cele mari“
6. Scara pe care a văzut-o de demult /
marele între patriarhi, suflete al meu, /
este arătarea suirii celei cu lucrarea /
şi a înălţării gândului. /
Deci, de voieşti să vieţuieşti cu lucrarea
şi cu cunoştinţa şi cu înălţarea gândului, /
înnoieşte-te.

8. Prin două femei, înţelege /
fapta şi cunoştinţa întru înaltă gândire; /
prin Lia fapta, ca ceea ce a fost cu mulţi copii, /
iar prin Rahela, gândirea cea mult ostenitoare. /
Căci fără de osteneli
nici fapta, nici gândirea /
nu se va săvârşi, suflete.

9. Priveghează, o, suflete al meu, /
şi te fă deosebit, /
ca cel mai mare între patriarhi, /
şi să dobândeşti fapta cu gândirea cea înaltă;
ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu,
să ajungi în norul cel neapus cu gândirea
şi să te faci neguţător de lucruri mari.

Cântarea a cincea
O nouă tânguire începe în acest tropar, cu trecerea prin mai multe ipostaze atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, cu sinceră şi hotărâtă năzuinţă spre cele desăvârşite.
5. Lui Iosif cel drept şi minţii lui celei curate /
urmează, ticălosule /
şi neiscusitule suflete,
şi nu te desfrâna / cu pornirile cele nebuneşti /
făcând fărădelege pururea.

14. Cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul. /
pală-mă, Stăpâne, / în baia lacrimilor mele, /
mă rog Ţie, /
albă ca zăpada făcând / haina trupului meu.

21. Siluam să-mi fie mie lacrimile mele, /
Stăpâne Doamne, /
ca să-mi spăl şi eu / luminile sufletului /
şi să Te văd cu gândul pe Tine, /
Lumina cea mai înainte de veci.

Cântarea a şasea
Din nou se arată adâncimea prăpăstiei păcatului şi cumplita plată a acestuia, apoi iarăşi îndemnuri spre păstrarea curăţiei, model şi îndemn de trezvie neîncetată.
3. Ca o junică sălbatică asemănatu-te-ai, /
suflete, lui Efrem;
ca o căprioară păzeşte-ţi sufletul de curse, /
înălţându-ţi mintea cu aripi,
cu fapta şi cu gândirea.

9. Când a lovit Moise, sluga Ta, /
piatra cu toiagul,
cu închipuire / mai înainte a însemnat coasta Ta /
cea de viaţă făcătoare; /
din care toţi băutură /
de viaţă scoatem, Mântuitorule.

Cântarea a şaptea
În oda aceasta imnograful cere iarăşi îndurare pentru păcatele sale, asemănându-se cu Saul, David, Absalom, Solomon, Roboam, Ahav, Manase, femeia păcătoasă… Revenirea aceasta la recunoaşterea păcătoşeniei apare ca un refren, ca un laitmotiv; este ţinerea coborâtoare a minţii la iad, după cum zice Sf. Siluan Atonitul, singura care înalţă inima către cer.
6. David oarecând a însemnat cântarea, /
scriind-o ca într-o icoană /
prin care-şi mustra fapta / ce a lucrat, /
strigând: miluieşte-mă! /
Că Ţie unuia am greşit, Dumnezeului tuturor, /
Însuţi mă curăţeşte.

15. Încuiatu-s-a ţie cerul, suflete, /
şi foamete de la Dumnezeu te-a cuprins, /
de vreme ce nu te-ai plecat /
cuvintelor lui Ilie Tesviteanul, /
ca şi Ahav oarecând. /
Ci Sareptencei asemănându-te,
hrăneşte sufletul proorocului.

Cântarea a opta
Continuând asemănările cu personaje şi întâmplări din Sfânta Scriptură, autorul cere iertare pentru fiecare păcat pe care l-au făptuit cei pomeniţi, considerate ca fiind făptuite şi de el, toate. Se întrezăreşte totuşi o tentă pozitivă a exemplelor date, ca o încurajare spre urmarea pildei acestora. Ca soluţie izbăvitoare pentru oricare se va regăsi în aceste greşeli.
2. Ilie, cel ce a fost purtat în car, /
suindu-se în carul virtuţilor, /
s-a înălţat / ca spre ceruri oarecând, /
mai presus de cele pământeşti. /
Deci la suirea aceasta / cugetă, suflete al meu.

17. Alabastru cu lacrimi /
turnând pe capul Tău, Mântuitorule, /
ca nişte mir,
strig ca păcătoasa / care cere milă /
rugăciune aduc / şi cer să iau iertare.

Cântarea a noua
Regăsindu-se numai în exemplele negative din Scriptură, autorul râvneşte spre cele vrednice de urmat, îndemnându-se spre acestea cu post şi rugăciune, curăţie şi smerenie. Evocând aici viaţa Mântuitorului şi pe toţi cei cărora El le-a schimbat viaţa, Sfântul Andrei Criteanu încheie acest valoroasă capodoperă cu imaginea parusiei Domnului şi a Judecăţii de Apoi pe fondul unei liniştite stări în care iertarea se pogoară peste mulţimea fărădelegilor şi lasă nădejdea vindecării şi a mult râvnitei fericiri veşnice. Nădejdea atingerii ţintei finale pentru călătorii acestui canon.
4. Pildele Scripturii celei noi / îţi aduc ţie, /
ca să te ducă pe tine, / suflete, la pocăinţă; /
râvneşte dar drepţilor, / iar de păcătoşi te leapădă,
şi înduplecă pe Hristos / cu rugăciunile tale,
cu postul, / cu curăţia şi cu smerenia.

5. Hristos S-a făcut prunc, /
împreunându-Se cu mine prin trup, /
şi toate câte / sunt ale firii / cu voia le-a plinit, /
afară de păcat, /
arătându-ţi ţie, o, suflete,
pilda şi chipul smereniei Sale.

10. Turtureaua cea iubitoare de pustie, /
sfeşnicul lui Hristos, /
glasul celui ce strigă a glăsuit, /
predicând pocăinţa;

Cele două tropare cu care încheie fiecare odă în parte sunt închinate unul Sfintei Treimi şi celălalt Născătoarei de Dumnezeu, Fecioara.
Cântarea a treia se încheie cu aceste versuri închinate Sfintei Treimi:
Treime neamestecată, nezidită, Fire fără de început,
care eşti lăudată în Treimea Feţelor,
mântuieşte-ne pe noi,
care ne închinăm stăpânirii Tale cu credinţă.

Şi Fecioarei:
Pe Fiul cel fără de ani din Tatăl,
sub ani L-ai născut, neştiind de bărbat,
Născătoare de Dumnezeu.
Minune străină! Că alăptând, ai rămas fecioară.

Finalul cântării a opta îmbracă în porfiră şi pe Maică, şi pe Fiu:
Ca din porfiră s-a ţesut trupul lui Emanuel
înlăuntru în pântecele tău, Preacurată,
ceea ce eşti porfiră înţelegătoare;
pentru aceasta, Născătoare de Dumnezeu,
cu adevărat pe tine te cinstim.

Ce model de pocăinţă! Şi de nădejde… nici pocăinţa nu deznădăjduieşte, nici nădejdea nu îngânfă.
Să zicem dar cu toţii:
Miluişte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!

Vlad GHEORGHIU