Şi Petru, şi Iuda apostolul au greşit. De frica unei slujnice, Petru s-a lepădat cu jurământ de Domnul, iar Iuda L-a vândut pentru lăcomia banilor. Amândoi s-au căit pentru greşeala ce au făcut. Dar este o mare deosebire între căinţa lor. Petru s-a căit îndată. Ispita şi căderea lui au ţinut o clipă şi această clipă a plâns-o cu amar şi a stropit-o mereu cu lacrimi sfinte de căinţă. „Şi ieşind afară, Petru a plâns cu amar.”
Şi lui Iuda „i-a părut rău” pe urmă de fapta sa. Dar căinţa lui a fost prea târzie. Căinţa lui a fost mai mult mustrarea de cuget pe care a avut-o şi Cain după ce l-a ucis pe fratele său. Iuda nu s-a căit cu lacrimi, ci cu un fel de tulburare şi mânie sufletească. A fost o căinţă ce i-a pus ştreangul în mână. Un vestit predicator zicea că şi Iuda ar fi fost iertat dacă ar fi căzut plângând la picioarele Crucii. Sângele Domnului ar fi spălat şi greşeala lui, căci Iisus a cerut iertare şi pentru cei ce-L răstigneau. Însă satana i-a şoptit că păcatul lui nu poate fi iertat. Căinţa lui Iuda a fost căinţa diavolului şi această căinţă o fac şi azi cei ce se împuşcă, cei ce se spânzură, cei ce se omoară cu băutura. Când eram preot la ţară, odată a venit la mine să se mărturisească un mare desfrânat. Era tare abătut şi spunea întruna că ticăloşia lui nu poate fi iertată. L-am lămurit că poate lua îndată, prin Jertfa Crucii, tămăduire şi iertare, însă a treia zi s-a spânzurat. Diavolul se întărise asupra lui cu şoapta că el nu poate avea iertare.
Dragă cititorule! Două căinţe stau în faţa ta: a lui Petru şi a lui Iuda.
Una-i căinţa Domnului, cealaltă-i a diavolului. Una duce la viaţă, alta la moarte. Tu pe care [o] alegi? Ai păcătuit? Căieşte-te îndată ca Petru, căci amânarea căinţei te duce tot mai afund, mai afund în ticăloşie, până ajungi la pieirea trupească şi sufletească, ca Iuda.
«Lumina Satelor» nr. 16 / 12 apr. 1925, p. 5