de Vlad Gheorghiu

Colinda strabunaAş dori să fac o mărturisire şi un apel totodată către toţi tinerii, şi mai ales către tinerii ostaşi, faţă de care inima mea s-a alipit în mod deosebit.
Încă din copilărie, am tras multe învă­ţături frumoase despre ceea ce înseamnă specificul frumos şi curat al acestei minunate Lucrări de care m-am legat pentru totdeauna tocmai pentru că nu e de natură omenească.
Dar iată că acum ceea ce trăim noi nu seamănă cu ceea ce am înţeles eu că trebuie să facem, ca tineri ostaşi. Puţini mai sunt cei cu care să poţi discuta în duhul pe care l-am înţeles eu de la părinţii mei. Tot mai multe preocupări duhov­niceşti capătă substrat material, şi tot mai multe acţiuni specifice Oastei, care au avut odată un alt statut, acum prind iz de interes pământesc.
Eu am înţeles că trebuie să mă încred totdeauna în mâna lui Dumnezeu şi la bine, şi la greu. E drept că nevoile de astăzi sunt mul­te, dar cred că niciodată n-au fost nevoi mai puţine. Nu sunt mulţi ani de când ostaşii făceau multă bine­fa­cere deşi erau foarte săraci. Eu n-am văzut astăzi nici un tânăr ostaş desculţ sau cu hainele peticite. Cât de cât, fiecare are un anume nivel de trai. Şi totuşi nimeni nu se mulţu­meşte cu ceea ce i-a rânduit Dumne­zeu, dar să mai şi dea din ceea ce are sau chiar din ceea ce nu are.
Spune Psalmistul: N-am văzut pe credincioşii Lui cerşind pâine.
Dar astăzi ar trebui să scoatem din Scriptură evanghelia cu bogatul nemilostiv, pentru că acum nu mai sunt bogaţi. Toată lumea se plânge de sărăcie. Cine are bani, îi tot numără şi-i tot adună pentru a realiza ceva anume. Când a rezolvat problema res­pectivă, începe din nou şi strânge pentru o alta şi mai importantă, şi mai necesară. Şi astfel omul nostru nu are niciodată bani. E în stare de orice pentru a strânge suma respectivă.
Înainte nimeni nu era liber sâmbăta. Şi totuşi aveau atât de mult timp de întâlniri frăţeşti, de a se cerceta unii pe alţii, de a se ruga şi cânta unii cu alţii prin toate colţurile ţării. Şi nu erau mai bogaţi. Ba încă îşi înjumătăţeau veniturile prin amenzile grele şi prin ajutorările celor sărmani. Astăzi, aproape că nu ştim nici măcar unde stau ceilalţi fraţi. Ne întâlnim duminica la biserica unde are loc adunarea Oastei Domnului, dar nu ştim pe unde stau fiecare dintre cei cu care cântăm şi ne bucurăm împreună. Nu ştim nici nevoile lor, nici durerile lor, nici bucuriile lor. Suntem prea ocupaţi. Şi aşa se stinge una dintre cele mai profunde specificităţi ale acestei Lucrări: părtă­şia frăţească. Unitatea frăţească. Dragostea frăţească. Dacă nu ne ştim nevoile unii altora, încet dispare şi întrajutorarea şi asentimentul frăţesc şi chiar prilejurile de a face fapte bune, mai ales fraţilor tăi.
Un alt aspect care se contura clar în anii cei buni şi pe care nu-l mai găsesc azi printre noi tinerii este şi acesta: părtăşia nu numai cu fraţii din adunarea ta, ci şi cu cei din alte adunări. Sau, mai mult, acţiuni duhovniceşti unde sunt adunări mai sărace sau nu sunt deloc. Ştiu nişte tineri care au înfiinţat ei, o adunare într-un sat vecin. S-au dus cu colindul. Din casă în casă, deşi nu cunoş­teau pe nimeni în satul acela. Dar Noaptea de Crăciun era un prilej când toate porţile erau deschise şi când nu i se părea omului suspect faptul că mergeai să i-L mărturiseşti pe Hristos, chiar dacă erai un străin pentru el.
Şi iată cum anume colindau ei atunci. Pe la fiecare casă cântau câteva colinde şi lăsau daruri de carte religioasă scrisă de ei cu mâna ori la maşina de scris, sau daruri în bani, sau haine sau hrană pe la casele celor mai nevoiaşi. Şi nu primeau nici un ban. Când cineva insista să le dea bani, motivau în felul următor: Noi am venit să vă aducem vestea Naş­terii. Acesta este darul nostru pentru Pruncul Iisus. Dacă noi primim bani de la dumneavoastră, darul nostru nu mai este dar, ci este un lucru vândut de noi şi cumpărat de dumnea­voastră. Atunci noi ce i-am mai aduce Pruncului în dar în noaptea asta sfântă? Rămâneţi sănătoşi şi facă Dumnezeu ca darul nostru să vi-L aducă în inimă pe Pruncul Care S-a răstignit pentru păcatele noastre ale tuturor.
Şi aşa se înfiripa o mică discuţie în care fraţii tineri Îl mărturiseau cu putere pe Hristos.
Anul următor au făcut la fel. Şi astfel, impresionaţi de tinereţea fraţilor ostaşi pusă în slujba lui Hristos şi curioşi să afle mai mult, oamenii din satul acela i-au invitat mai des pe la ei. În al treilea an, în satul acela era deja o adunare foarte frumoasă şi numeroasă.
Astăzi colindul ostăşesc şi-a pierdut din rostul lui. Puţini mai înţe­leg că Noaptea de Crăciun este noaptea în care putem aduce, precum magii altădată, cel mai frumos dar Pruncului Iisus Care ar dori să Se nască în ieslea sărăcăcioasă a spiritu­alităţii actuale. Azi facem negoţ cu Vestea Naşterii.
Nu este o scuză că banii strânşi la colind vor fi folosiţi în scopuri sfinte. Decât să-i iei banul omului colindat ca să faci cu el o binefacere, mai bine este să-i faci omului respectiv o binefacere spirituală, dându-i-L pe Hristos, ca el mâine să facă singur binefacerea pe care o faci tu astăzi cu banii lui. Mai ales că aceasta ar perpetua specificul acela frumos pe care i l-au imprimat înaintaşii noştri acestei Lucrări în care ne-am născut.
Cred că vestirea lui Hristos în orice ocazie cere din partea vestitorului o ţinută şi o prestanţă duhovnicească deosebită. Colindatul este un mod de a face misiune. Şi misiunea nu se face oricum. Şi categoric nu cu scop financiar. Ci voluntar. Cu dragoste, cu bucurie şi cu jertfă.
Astăzi libertatea destul de greu plătită în decembrie ’89 ne-a înlesnit multe prilejuri de vestire a lui Dumnezeu-Nou-Născutul.
Se văd prin oraş multe grupuri de tineri mai mult sau mai puţin talentaţi, cu chitare după ei, colindând… Mai ales prin staţii de autobuze sau metrouri. Dar felul lor de a cânta, îm­brăcămintea lor, aspectul lor general, cutia de strâns bani… îi diferenţiază net de colindătorii ostaşi, simpli, curaţi, smeriţi şi decent îmbrăcaţi. Adică aşa cum am ştiut eu că trebuie vestită Naşterea lui Hristos.
Cu durere constatăm că acest mod nepotrivit de a colinda se infiltrează chiar şi în rândurile unor tineri ca­re-şi zic totuşi ostaşi, dar care parcă nici n-au auzit cum se colindă la Oas­tea Domnului. Şi nu numai la noi, pentru că şi mulţi alţi tineri credin­cioşi ai diferitelor parohii, acum după Revo­luţie, împreună cu preotul lor, au pornit cu colinda. Decenţi şi modeşti. Şi fără pretenţii băneşti, ducând ei în multe case nevoiaşe multe daruri, nu aşteptând nota de plată pentru serviciile prestate către cei colindaţi.
Zeci de uşi stau închise pentru că cei din spatele lor nu au bani să-i plătească pe colindători:
„– Primiţi colinda?
– Nu pot. Nu am bani. Pensia mea e foarte mică. Nu-mi pot permite.
– Dar noi nu vă colindam pe bani. Noi vrem să v-aducem Vestea cea bună a Naşterii Mântuitorului.
– Ştiţi, eu nu cerşesc nimic ni­mănui. Dacă nu mai am bani, rabd. Nu pot să vă pretind aşa ceva.“
Iată cât de mult s-a denaturat rostul colindului.
Aceasta este deja o menta­litate generală. Cred că este de datoria noastră să încercăm să schimbăm ceva, dacă ne iubim neamul şi dacă îi dorim mântuirea.
Câtă vreme ne lăsam influen­ţaţi de astfel de ispite, prin ce ne mai deosebim de alţi colindători?
Înaintaşii noştri au jertfit totul pentru propă­şirea acestei Lucrări. Şi ea s-a întins în toată ţara. Şi a rezistat tuturor vitre­giilor comuniste, tocmai prin păstrarea cu statornicie a acelor principii care au alcătuit acest specific şi care i-au diferenţiat nu numai în aspiraţii, ci şi în roade duhovniceşti pe ostaşi de cei de la alte organizaţii religioase.
Modul nostru nepăsător de comportare faţă de ceea ce este fiinţial caracteristic acestei Lu­crări mi se pare a fi un atentat la însăşi fiinţa Lucrării Oastei, în care noi ne-am trezit moştenitori ai idealurilor ei sfinte, cărora însă le diluăm esenţa şi le distorsionăm rostul, fiindcă le nesocotim. Şi asta o facem câteodată chiar cu bună-ştiinţă. Acceptarea aceasta, acordul acesta pe care ni-l dăm prin neîn­dreptarea noastră, are un preţ nespus de greu de plătit. Păcatele cu neşti­inţa le-a plătit Hristos pe crucea Golgotei, dar nepăsarea noastră voită va trebui plătită de noi înşine. Şi preţul acesta este cu atât mai mare, cu cât nepăsarea noastră ne păgubeşte de bine­cuvântările stator­niciei şi alergării curate nu numai pe noi înşine, ci este vorba şi de viitorul acestei Lucrări, pentru care noi nu păstrăm ceea ce-am primit aşa cum am primit, ci imprimându-i doza noastră de nepăsare, de neascultare, de indiferenţă, de interes, de lumesc, denaturându-i rostul şi nimicindu-i roadele.
Apelul meu către fraţii tineri din cadrul Oastei Domnului este să încercăm cu toţii să ţinem cont de idealurile sfinte ale Lucrării Oastei şi să ne împropriem specificul ei curat, ca o datorie sacră pe care o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de înaintaşii dragi care ne-au învăţat modul acela anume după care trebuie să croim drum viitorului Oastei, tinerilor de mâine.
Doamne, Dumnezeul Oştiri­lor, pentru câtă vreme încă Lu­crarea aceasta mai poartă pe fruntea ei Numele Tău, mai fii-i încă Ocrotitor şi Călăuzitor. Şi nu îngădui în viaţa noastră aspecte nepotrivite care să Te facă să-Ţi întorci faţa de la ea şi să o laşi în orbia minţilor nepăsă­toare. Ci întăreşte braţele ostenitoa­re, înmulţeşte inimile jertfitoare, păstrează sufletele veghetoare, ca să poţi fi mărturisit şi vestit la cât mai mulţi oameni în felul curat şi fru­mos, smerit şi decent pe care l-am moştenit noi. Şi care mai rodeşte încă în multe inimi tinere din întreaga ţară. Dar pe care unii dintre noi l-am uitat.