Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Când auzi despre ceva nou şi bun, nu întreba mai întâi pe cel care-ţi spune: „De unde ştii asta?”
Ci mai întâi gândeşte-te dacă ceea ce auzi este folositor şi adevărat sau nu. Şi numai după aceea vezi cine ţi-l spune. Un adevăr folositor şi bun nu poate să fi ieşit la început decât dintr-o gură binecuvântată, chiar dacă el a ajuns apoi până la tine şi dintr-o gură mai nevrednică.

Adevărul curat este ca şi aurul curat. El are valoarea lui în sine însuşi şi îşi păstrează veşnic această valoare, chiar dacă îl primeşti dintr-o gură murdară. De aceea, să nu mă întrebaţi nici voi pe mine de unde ştiu aceste povestiri pe care vi le spun. Şi dacă vedeţi că ele conţin nişte adevăruri frumoase, preţuiţi-le şi strângeţi-le în sufletul vostru, căci ele vă vor fi de cel mai mare ajutor, poate chiar în cea mai grea zi din via­ţa voastră. Ele sunt frumoase şi adevărate, fiecare prin el însuşi. Aceste adevăruri tocmai pentru aceasta vă sunt şi spuse. Dacă le veţi asculta şi le veţi împlini, ele vă vor ajuta şi vă vor ferici. Dacă le veţi nesocoti şi le veţi călca, ele vă vor osândi şi pe pământ, şi sub el.

Pe când poporul lui Israel era încă în robia egiptenilor, iar faraonul de atunci se purta tot mai aspru şi mai crud faţă de poporul acesta ajuns rob sub stăpânirea lui, între cei asupriţi erau şi mulţi oameni ticăloşi şi vânzători de fraţii lor. Pentru ca ei să mănânce o pâine mai bună şi să aibă un loc mai comod şi mai uşor, aceşti oameni se dăduseră de partea asupritorului, devenind iscoade şi pârâtori ai fraţilor lor.

Cunoscând că oamenii de felul acestora sunt în stare să facă orice rău, faraonul îi folosea pentru cele mai murdare şi mai ticăloase slujbe.
Ei erau puşi să-i forţeze pe fraţii lor să facă şi mai multe cărămizi, să care şi mai multe poveri, să lucreze şi mai multe ceasuri, din noapte până în noapte. Iar dacă erau unii care, prea chinuiţi, ar fi spus un cuvânt rău despre faraonul asupritor, îndată se duceau şi dădeau de veste oamenilor faraonului, care îi legau în lanţuri, îi băteau şi-i condamnau chiar şi la moarte. La fel făceau şi cu cei care, din cauza muncilor prea grele ori a hranei prea puţine, cârteau contra nedreptăţii asupritorilor lor. Dar cei mai urmăriţi erau cei care ar fi putut ajunge conducători ai poporului asuprit. Care ar fi putut căuta să elibereze poporul din această robie îngrozitoare. Mai ales pe cei priviţi drept conducători ai poporului, Faraon pusese să-i urmărească pas cu pas şi să ajute să fie prinşi şi condamnaţi, pentru ca nu cumva acest popor să fie eliberat din robia lui. După munca fiilor lui Israel, Faraon şi ţara lui aveau mult câştig. Dar dacă ei ar fi plecat din robia lor, n-ar mai fi fost nimeni care să le muncească atât de mult pe degeaba. Din pricina asta, iscoadele acestea nelegiuite urmăreau peste tot să afle şi să-i pârască pe cei care ar fi putut răscula poporul împotriva lui Faraon. Pentru ca, neavând conducători care să‑i lumineze şi să-i îndrume spre eliberare, poporul să rămână pe veci în robia lor.

Când Moise s-a făcut mare şi era încă la curtea lui Faraon, Cuvântul Sfânt al Scripturilor ne spune că, mergând prin cetate şi prin ţară şi văzând suferinţele fraţilor săi chinuiţi de asupritori, inima lui s-a umplut de durere şi zi şi noapte se tot frământa, gândindu-se cum ar putea el ajuta să scape poporul său din mâna şi de sub robia asupritorilor acestora.

Biblia ne spune cum, odată, Moise, fiind martor la mu­ncile lor grele, a văzut un egiptean bătându-l pe un evreu căzut de oboseală şi de poveri. S-a uitat în toate părţile şi, nevă­zând pe nimeni, Moise l-a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip.

În ziua următoare, ieşind iarăşi printre evrei, a văzut, de data asta, pe doi evrei care se certau. Adică unul îl certa şi îl bătea pe celălalt. A zis celui care n-avea dreptate:

– Pentru ce loveşti tu pe fratele tău?

– Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? i‑a răspuns furios cel nedrept. Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine cum ai omorât ieri pe egipteanul acela? Lasă că ai să vezi tu, dacă te crezi aşa de mare! Şi acela se depărta, privin­du-l cu ură şi cu ameninţare.

„Nu mai încape nici o îndoială că faptul este cunoscut, îşi zise Moise cu teamă, simţind o mare primejdie. Faraon, desigur, a aflat şi va căuta să mă omoare numaidecât. Trebuie neapărat să fug din Egipt!“ Şi a fugit. (cf. Exod 2, 11-15).

Vă întrebaţi, oare, cum de aflase Faraon chiar atât de repede ce făcuse Moise? Doar se spune că el se uitase bine în toate părţile şi nu văzuse pe nimeni. Nu văzuse Moise, dar cineva era… Cineva, bine ascuns, era pus să-l urmărească şi să-l spioneze pe Moise, pe orice drum se ducea el. Acel urmăritor îl văzuse ieri omorând pe egiptean şi anume aranjase să fie bătut în faţa lui Moise, astăzi, un alt evreu, ca să-l provoace şi să-l poată da pe mâna lui Faraon, ca să fie omorât. Dar Domnul Dumnezeu a avut grijă de omul Său şi, anume, a făcut ca acel rău-făcător să se dea pe faţă, ca Moise să afle şi să fugă. Cât este de viclean satana şi sluga lui! Totuşi Domnul are grijă să-l scape pe slujitorul cu care El are un plan mare, din toate cursele cele întinse în calea sa.

Acel om rău, iscoadă şi provocator, chinuitorul fraţilor săi, care îl urmărea pe Moise şi voia să-l dea pierzării, nu era altul decât Core, cel despre care va spune mai departe Biblia că, împreună cu Datan şi Abiram – alţi doi ticăloşi tot ca el – vor mai face mult rău lui Moise şi poporului evreu nu numai în Egipt, dar chiar şi după ieşirea lor din robie. Şi prin pustie, în drumul lor spre Canaan, până îi va ajunge mânia lui Dumnezeu, Care, într-o zi, nemaiputând să-i rabde, a despicat pământul sub ei, sub corturile şi familiile lor, şi i-a înghiţit pe toţi de vii. Despre acest sfârşit îngrozitor scrie Biblia în cartea Numeri, capitolul 16.

Dar până când i-a pedepsit Domnul Dumnezeu, Core şi tovarăşii lui au mai făcut multe rele. Mai ales Core cel viclean l-a urmărit foarte de-aproape pe Moise în toată lupta lui cea grea pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia în care gemea. Împreună cu Datan şi Abiram, acest Core pândea tot ce făcea Moise, asculta tot ce vorbea el şi însemna cu cine lua legătură, apoi se ducea îndată, dând „note informative” despre el, direct în mâna lui Faraon, pârându-l cu răutate şi bârfindu-l cu multe vorbe rele, chiar şi despre ceea ce nu făcuse Moise, pentru a stârni şi mai mult ura lui Faraon împotriva lui.

Din pricină că era un atât de mare linguşitor faţă de Faraon şi se dovedea atât de vrăjmaş faţă de fraţii săi şi de poporul său, Core se bucura din partea lui Faraon de multe favoruri şi avantaje. Avea o plată foarte mare, faţă de alţii; primea tot felul de daruri din partea Curţii lui Faraon şi putea lua din cămările lui Faraon tot felul de bunătăţi pentru el şi familia lui.

Se îngrăşase şi îi mergea tot mai bine, pe măsură ce poporului său îi mergea tot mai rău, pentru că împăraţii cei răi şi tirani au avut totdeauna nevoie de astfel de slugi ticăloase. Iar când i-au găsit, i-au plătit gros, fiindcă nu oricine poate face o aşa slujbă murdară, ci numai nişte făpturi ticăloase şi blestemate, cum erau Core şi tovarăşii lui. Aceştia umblau cu lăcomie numai după foloasele lor murdare şi mârşave. Şi nu le păsa de nici o nelegiuire pe care o făceau, numai să-şi dobândească aceste foloase.

Se împlineau acum 400 de ani de când murise Iosif cel credincios, care fusese cândva mai-mare peste toată ţara Egiptului. Iosif murise în Egipt şi fusese înmormântat în acest pământ străin pentru el şi pentru poporul lui Israel.

Core cel viclean ştia din spusele părinţilor bătrâni că Iosif, pe vremea lui, fusese mai-mare peste toate bogăţiile Egip­tului şi că în vremea aceea el strânsese multe comori de aur, de argint, de pietre scumpe şi că adăpostise aceste comori undeva într-un loc ascuns, lăsând, cu tainic testament, la moartea lui, cu poruncă grea, ca toate aceste comori – când va veni vremea rânduită de Domnul Dumnezeu ca poporul lui Israel să iasă din ţara Egiptului şi să plece spre ţara sa – să le ia acela care va fi atunci conducătorul poporului şi să le folosească spre binele întregului popor. Căci lung şi greu este drumul de la robie până la libertate şi din străinătate până acasă, iar pe acest drum lung şi greu este nevoie de multe pentru popor.

Core cel viclean aflase că undeva mai sunt şi acum păstrate aceste comori lăsate de Iosif, dar nu ştia unde anume. Aflase că aceste comori sunt foarte multe şi că sunt într-un adăpost săpat la poala unui munte, închis cu o uşă de fier, pe care era pus un lacăt greu.

Singura cheie a acestui lacăt era dată în păstrare urmaşului lui Iosif, care o încredinţase din neam în neam urmaşului său, cu porunca să n-o dea decât acelui conducător care va elibera poporul şi îl va conduce spre Canaan. Acum cheia se afla la ultimul vlăstar din familia lui Iosif.

Core cel viclean – care dorea să fie el conducătorul aces­ta, spre a pune mâna pe toate aceste bogăţii – făcu totul ca să afle cine era acest vlăstar care ţine cheia şi unde se află anume comorile acestea mari. Folosind toată viclenia lui, Core află că această cheie se găseşte la o fată încă necăsătorită, căreia tatăl ei i-o încredinţase la moartea lui, nemaiavând alt urmaş decât pe ea.

Core cel viclean, aflând acest lucru, se duse repede să o afle pe fată şi, cu mijloacele lui viclene la care se pricepea foarte bine, să o înşele pentru a-i da lui cheia şi a-i arăta locul unde sunt comorile.

Fata era tocmai în drum spre locuinţa lui Moise, spre a-i încredinţa lui cheia şi a-i arăta locul unde erau comorile strânse de strămoşul ei, Iosif, care lăsase cu limbă de moarte să le ia numai acela care va fi dovedit de Domnul Dumnezeu că este ales să fie conducătorul poporului Său, pentru a-l scoate din robie şi a-l conduce spre Canaan… Prin toate cele petrecute în ultima vreme, se dovedise limpede că Moise era acel om şi profet ales de Domnul Dumnezeu, că vremea eliberării era foarte aproape, iar Moise trebuia neapărat să aibă cheia şi să ia comorile în clipa plecării din robie. De aceea, fata se grăbea acum spre Moise.

Dar Iosif mai lăsase atunci şi următoarea poruncă: Când poporul lui Dumnezeu va ieşi din robia Egiptului şi va pleca spre ţara Canaan – pe care Domnul Dumnezeu o rânduise lor şi urmaşilor lor până în veac –, la plecarea din Egipt, să-i ia şi osemintele sale şi ale tatălui său, Iacov. Şi să le ducă cu ei, să le aşeze pentru odihna cea lungă acolo, în pământul sfânt al Canaanului făgăduit, după cum scrie la sfârşitul cărţii Geneza (Facerea), la capitolul 50, versetele 24-26.

Întâlnind fata, Core cel viclean – mai cu promisiuni, mai cu ameninţări – află de la ea totul şi o făcu să-i dea şi cheia, şi să-i arate şi locul de adăpostire al comorilor.

În noaptea ieşirii din Egipt, pe când Moise era în marea frământare de a pregăti poporul şi de a mijloci în rugăciune către Domnul Dumnezeu pentru marele ajutor de care aveau nevoie în această zi atât de îndelung aşteptată, dar plină încă de atâtea mari primejdii, Core cel viclean şi cu ai lui erau foarte frământaţi şi grăbiţi să scoată comorile, să le încarce în saci şi să le ascundă printre lucrurile din corturile lor.

Când Moise s-a dus să vadă de comori şi de testament, el n-a mai aflat acolo decât testamentul lui Iosif, cu rugămintea de a-i lua şi osemintele sale şi ale tatălui său Iacov.

Lui Core nici nu-i păsa de acest testament, nici de aceste oseminte. Pe el îl interesau numai comorile, ca pe un om ticălos ce era.

Şi astfel s-a întâmplat că în noaptea aceea coborau dinspre munte, pe un mal al râului, Core cel viclean şi cu ai lui, ca nişte tâlhari ce erau, furişându-se şi gâfâind grăbiţi sub poverile grele ale sacilor cu comori jefuite. Iar pe celălalt mal al râului cobora Moise împreună cu alţi câţiva fii credincioşi ai poporului sfânt, ducând pe umerii lor sfintele rămăşiţe ale lui Iosif cel credincios, ale părintelui său Iacov şi ale celorlalţi strămoşi neuitaţi care muriseră şi fuseseră înmormântaţi acolo, în pământul străin al Egiptului. După cum de asemenea este scris în cartea Exodul (Ieşirea) la capitolul 13, versetul 19, unde zice: „Moise a luat cu el oasele lui Iosif, căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: «Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici»”. Şi după cum de asemenea mai scrie în cartea lui Iosua, zicând la capitolul 24, versetul 32: „Oasele lui Iosif, pe care le aduseseră co­piii lui Israel din Egipt, au fost îngropate la Sihem, în partea ţarinei pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Hamor (…)”

Core cel viclean împreună cu ceilalţi doi tovarăşi ai lui, Da­tan şi Abiram, au mai continuat multă vreme să facă tot ce este rău înaintea Domnului Dumnezeu, împotrivindu-se lui Moise, omul ales al lui Dumnezeu, făcând dezbinări în oştirea Domnului şi îndemnând poporul numai la neascultare faţă de poruncile pe care le aducea Moise din partea Domnului Dumnezeu.

– Ce, ziceau Core şi ai lui, numai Moise este profet? Numai prin el să vorbească Domnul?

– Ce, numai el este înţelept? Numai el poate să conducă? Oare noi nu putem?

– Ce, numai el să ştie secretele toate? Numai la el să meargă poporul? Numai lui să-i vorbească Dumnezeu? El, care a luat de femeie pe o străină şi care trăieşte în desfrânare, el, care ştim noi ce fel de viaţă duce?… El?…

– De ce tocmai el, şi nu noi, care suntem mult mai vrednici ca el?

Într-o zi, când împotrivirea lor a fost peste măsură de obraznică, Moise, profetul Domnului, a strigat, plin de durere către Domnul Dumnezeul său împotriva răutăţii acestor netrebnici de la care pătimise atât de mult.

Şi Domnul Dumnezeu l-a ascultat pe omul Său şi strigătul lui cel îndurerat şi drept. Şi astfel, în timp ce încă Moise vorbea norodului zicând: „Domnul va face acum un lucru nemaiauzit. Pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită pe oamenii aceştia răzvrătiţi, cu tot ce au ei şi cu toată familia lor. Aşa încât ei se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor, ca să ştiţi că oamenii aceştia au hulit pe Domnul”… întocmai aşa a şi fost: pământul şi-a deschis gura dintr-o dată şi, pe neaşteptate, i-a înghiţit pe ei şi casele lor, împreună cu toţi oamenii lor şi cu toate averile lor. Şi s-au pogorât astfel cu toţii de vii în locuinţa morţilor, ei şi tot ce aveau. Pământul i-a acoperit apoi de tot şi astfel a pierit Core cel viclean împreună cu toţi ai lui din mijlocul adunării Domnului, după cum scrie Cartea Domnului la Numeri 16, 28-33.

Aşa pune odată Domnul Dumnezeu cel Sfânt şi Drept capăt tuturor celor vicleni şi lacomi şi tuturor necontenitelor lor dezbinări şi răutăţi cu care nu încetează a tulbura Lucrarea Domnului şi a îngreuna viaţa lucrătorilor Săi, care au o sarcină atât de grea şi atât de plină de răspundere în îndrumarea poporului sfânt. Oricât de îndelungă este vremea îndurării şi a aşteptării Domnului pentru îndreptarea acestora, tot se sfârşeşte odată şi ea faţă de orice suflet de om rău care, pe lângă că este lacom şi nesătul, mai este şi gelos, pizmuind pe omul cel bun şi bârfind slujba lui pe care Viul Dumnezeu i-a încredinţat-o.

Pentru omul cel rău, toate meritele şi darurile omului ales de Domnul Dumnezeu sunt dispreţuite. Toate lucrările lui sunt batjocorite şi tăgăduite, oricât de mari şi de valoroase ar fi ele. Dar, în faţa altora, omul cel viclean îl imită, îl copiază fără ruşine, îi răpeşte tot ce poate, pentru a se arăta pe sine cel puţin tot atât de însemnat şi de vrednic, cu scopul de a-l defăima pe cel drept şi a-i coborî valoarea până sub a sa.

Ce mârşăvie urâtă înaintea Domnului Dumnezeu şi chiar şi a oamenilor este aceasta! Şi cât de grabnic va aduce Judecata lui Hristos osânda lui Dumnezeu pentru oricine face aşa, în clipa când vicleanul şi necinstitul acesta îşi va împlini păcatul lui cel de vârf!

Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rugăm, fereşte-ne pe noi şi pe urmaşii noştri de o astfel de stare nelegiuită! Şi fereşte tot poporul Tău, Doamne, de orice ticălos viclean, pârâtor sau iscoadă, care este pus, mai ales, să facă rău acelor scumpi lucrători ai Tăi care au o slujbă atât de sfântă şi de grea în mijlocul poporului Tău şi al Lucrării Tale!

Căci satana, marele vrăjmaş al Tău şi al aleşilor Tăi, folosindu-se de cei mai vicleni şi mai necinstiţi oameni, s-a ţinut mereu şi se va ţine mereu pe urmele acestor aleşi, pentru a-i imita, pentru a-i bârfi şi a unelti împotriva lor până la moarte.

Dăruieşte, Doamne Dumnezeul nostru, fiecărui copil al Tău o inimă smerită şi o minte trează prin care să recunoască şi să asculte de profeţii Tăi din mijlocul poporului Tău. Şi ascultându-i cu preţuire şi dragoste plină de devotament, să se poată face părtaşi tuturor binecuvântărilor pe care Duhul Tău cel Sfânt le revarsă peste noi, prin ei, sub forma meditaţiilor adânci şi sănătoase. A cântărilor inspirate şi înălţătoare. A rugăciunilor fierbinţi şi puternice, pentru creş­terea şi zidirea noastră în Hristos, până la statura plinătăţii cerută de Tine.

Dar izbăveşte, Doamne Dumnezeul nostru, pe totdeauna pe orice ales al Tău de urmăritorii lui, de imitatorii şi de unel­titorii vicleni şi ambiţioşi care, cu prefăcătorie şi cu me­tode necinstite, vin în Numele Tău, imitându-l şi plagiindu-l, ca să deformeze învăţătura şi să-i amăgească pe cei pe care îi pot amăgi. Ei scriu, dar nu semnează; şi vorbesc, dar nu limpede, ci se ascund sub anonimat, ca semănătorul de neghină din Evanghelie, pentru ca, atunci când răsare neghina, cei care nu l-au văzut pe vrăjmaşul semănând-o să-l bănuiască şi să-l învinuiască tot pe bunul semănător.

Ci, Doamne Dumnezeule, pe cel care tot face răul ori întoarce-l prin vreo minune de la păcat, ori depărtează-l cum ştii Tu din Lucrarea Ta şi din jurul alor Tăi! Amin.

Slăvit să fie Domnul!