… Oriunde este îngrămădită o avuţie pământească, acolo nu numai că îngrijorările vieţii acesteia răpesc tot timpul celui avut şi întunecă seninătatea feţei şi inimii omului aceluia, – dar peste grămădirea avuţiei sale apasă blestemul, apasă blestemul celor de la care au fost răpite pe nedrept cele adunate de omul bogat.
Orice om, muncind cinstit, nu poate aduna averi, nu poate strânge avuţii şi nu poate deveni bogătaş. Poate numai să-şi câştige pâinea, necesară sau mulţumitoare, pentru traiul cinstit al său şi al familiei sale. Orice trece peste asta vine de obicei în chip necinstit – şi deci vinovat.
Nimeni nu poate grămădi averi, dacă munceşte numai cinstit în toate, ci, dacă undeva s-au îngrămădit multe avuţii lumeşti, acolo se vede neapărat că a fost cineva care trebuie să fi lucrat ceva în chip şi necinstit. Iar ceea ce este strâns în chip necinstit este vinovat şi este apăsat de un blestem. De aceea, sufletul care vine la Domnul simte nevoia să scape de avuţii, împărţindu-le pe la acei de la care au fost luate.
Blestemul acesta rămâne apoi peste comoara adunată şi păstrată în chip vinovat, până ţine această avuţie, întinzându-se şi peste cine o stăpâneşte şi se lipeşte de ea, îngreuind şi sufocând totul sub aceleaşi apăsătoare urmări. De aceea, Zacheu căuta să scape cât mai repede de avuţiile lumeşti!
Dumnezeu voieşte, cu milă, ca sufletul omului Său să fie mântuit. Şi atunci, ori îi ia El avuţiile acestuia, spre a-l uşura şi a-l scăpa de blestemul lor, – ori sufletul însetat după eliberare I le dă el însuşi lui Dumnezeu şi săracilor, ca să se elibereze din cătuşele lor – ca Zacheu (Luca 19, 8).
Primul simţământ pe care îl are sufletul născut din nou este dorinţa de a se despovăra de apăsătoarea greutate a avuţiilor lumeşti (Fapte 2, 45),
simţind şi presimţind vinovăţia acestora.
Cea dintâi dovadă a adevărului naşteri din nou este chiar dărnicia, binefacerea şi împărţirea avuţiei, – căci sufletul bun doreşte să-I dea lui Dumnezeu nu numai tot avutul lui dinlăuntru, ci şi pe cel din afară. Şi semenilor săi, tot aşa. Doreşte nu numai să scape el de povara avuţiilor sale, ci să scape şi pe alţii de povara sărăciei lor.
Dobândind în ceruri o avuţie nespus mai bună, care dăinuieşte (Evrei 10, 35), adevăratul credincios este gata să renunţe cu bucurie la tot acest greu balast pământesc, care sunt avuţiile peste necesităţi. Poverile acestea l-au împiedicat pe om şi-l împiedică încă atât de mult pe calea mântuirii,
acestea l-au oprit atâta vreme de la această fericită cale, cu amăgirea deşertăciunii lor. O, cât de înţelept este acela care face aşa cât mai curând şi cât mai deplin!
Bunul credincios, ştiind că dacă împarte bunurile care îi prisosesc lui, va uşura viaţa fraţilor săi săraci, va face mereu aceasta spre slava lui Dumnezeu, dând săracilor, care sunt atât de mult iubiţi de Domnul – şi cu care el va fi împreună-moştenitor apoi în împărăţia cerurilor în curând. O, ce mare şi fericită este bucuria celui ce face aşa!
Cel credincios este destul de înţelept,  astfel că, drămuindu-le aici, el le va avea pe aceste avuţii în cer, pe veci, nespus mai frumoase şi mai dulci,
împreună cu toată răsplătirea lor, de la Dumnezeu şi de la cei cărora le-a dăruit.
Întotdeauna apropierea unei mari primejdii, pe care nu o mai poţi nici amâna, nici ocoli, îţi umple sufletul îngrozit de ea cu o unică şi mare dorinţă: aceea de a se grăbi venirea şi trecerea ei cât mai repede. E dovadă că sufletul are o mare credinţă, când, în astfel de clipe de înspăimântată aşteptare, poate să se înalţe şi poate să se atingă prin rugăciune măcar cât de puţin de Dumnezeu.
Când în faţa năvălirii vrăjmaşului ameninţător, la care priveşti cu ochii măriţi şi miraţi de groază, poţi să te sustragi pentru o clipă de la aceste temeri şi poţi să te avânţi spre Dumnezeu cu toată puterea ultimei tale nădejdi, ca să-I smulgi puterea şi liniştea curajului de care ai nevoie atunci, – acesta este un mare har. Atunci Îl grăbeşti în ajutorul tău pe Dumnezeu ca El să te scape cu un ceas sau cu o clipă mai înainte de a fi zdrobit de copitele cailor vrăjmaşului tău. Ce mare lucru este acesta!
Rugăciunea în faţa vrăjmaşului este o dovadă de mare credinţă, pentru că în clipa unei astfel primejdii sunt rare acele suflete care mai pot să se roage. Pentru că priveliştea vrăjmaşului care se năpusteşte este totdeauna înfricoşătoare. Şi atunci ai nevoia cea mai mare să fii întărit.
Priveliştea morţii care vezi că ţi se apropie fioros şi grabnic este atât de cumplită şi atât de copleşitoare, încât mintea este năucită şi se pierde cu totul… Atunci greu îşi mai aduce aminte de rugăciune. De aceea trebuie să ne rugăm înainte de ispită, fiindcă atunci e foarte greu să te rogi.
Doamne, izbăveşte-ne totdeauna de cel rău! Amin.

Traian DORZ, din GARANŢIA VEŞNICĂ