Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.
Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.
Atei declaraţi, adică dintre [cei] care spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu, sunt mai puţini; şi faţă de aceştia, măcar ştii cu cine ai de lucru. Sunt însă cu mult mai mulţi şi cu mult mai primejdioşi aceia care nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, dar se poartă cu nepăsare faţă de El şi faţă de sufletul lor. De tăgăduit nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, dar trăiesc în lume ca şi când n-ar fi Dumnezeu. Din viaţa şi purtările lor nu se vede nici o dovadă că ar crede în Dumnezeu. Aceştia sunt cei despre care zice Scriptura că nu sunt nici calzi, nici reci (Apoc 3, 15-16). Aceştia sunt cei ce se numesc creştini, dar în faptele şi purtările lor sunt mai răi şi decât păgânii.
Sunt apoi o altă tagmă de oameni – foarte mulţi şi aceştia – care au o credinţă fără rădăcini vii şi lucrătoare în sufletul lor şi de aceea pomul vieţii lor arată numai frunze – şi flori frumoase câteodată – dar roade de fapte bune ba. Oare nu cumva şi tu, cititorule, eşti între aceştia? Dacă, spre pildă, eu ţi-aş zice: „Tu, omule, nu crezi în Iisus cel viu şi înviat din morţi”… tu îndată ai sări sus ca batjocorit şi mi-ai răspunde: „Da’ cum, Doamne, să nu cred, că doar nu sunt eu iudeu (…), că numai iudeii nu cred în învierea Domnului Iisus Hristos. Eu însă te întreb mai departe, fără nici o supărare: „Şi-apoi dacă crezi că Iisus a înviat şi e viu, atunci de ce trăieşti ca şi când El nu te-ar auzi? De ce minţi, de parcă El n-ar asculta? De ce te făţăreşti şi vicleneşti, de parcă El nu te-ar auzi… de ce trăieşti aşa ca şi când El n-ar auzi, n-ar vedea, n-ar simţi?”… Cei mai mulţi creştini au o astfel de credinţă, fără rădăcini adânci şi adâncite în sufletul lor. Rădăcinile credinţei celor mai mulţi oameni încă n-au ajuns şi n-au pătruns în pământul cel cu suc de viaţă, care este Jertfa Mântuitorului, şi de aceea pomul vieţii lor nu rodeşte decât frunze goale.
Tot aşa de rea e apoi şi îndoiala. Un om din popor m-a întrebat odată: „Oare zău, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume?”. Asta înseamnă că diavolul începuse să sape în credinţa lui. Când diavolul nu poate răsturna dintr-odată corabia vieţii unui om, e mulţumit să facă în ea găuri de îndoieli, prin care apoi apa pătrunde încet, încet şi pe urmă corabia sufletului se îneacă. Satana strecoară îndoiala în inima omului şi îi şopteşte mereu să se îndoiască de rai şi iad, pentru ca să poată omul păcătui mai uşor şi mai mult. Satana a scornit între oameni şi credinţa greşită că trebuie omul „să-şi trăiască viaţa”, făcând voile trupului şi ale gândurilor lui.
Iată deci ce mare deosebire este între necredinţa lui Toma şi necredinţa noastră, între îndoiala lui şi îndoiala noastră. Credinţa lui a fost roasă de o îndoială bună; credinţa noastră e roasă de nepăsare şi de îndoieli. Îndoiala lui Îl căuta pe Domnul; îndoiala noastră caută să se scape de Domnul, ca să putem păcătui. Toma şi-a vindecat credinţa căzând la picioarele Domnului. Să cădem şi noi cu credinţa noastră cea bolnavă la picioarele lui Iisus şi să pipăim rănile cuielor, adică să ne adâncim credinţa în Jertfa Crucii, în credinţa şi înţelegerea că Iisus Hristos a murit şi a înviat pentru noi şi învierea noastră la o viaţă nouă. Numai din această cădere la picioarele Crucii ne vom putea ridica şi noi, strigând cu Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu… fii Tu de-acum Stăpânul meu, fii Tu Domnul meu, fii Tu Poruncitorul meu şi Cârmuitorul vieţii mele!”…
Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 18 / 1 mai 1927, p. 3