EVANGHELIA DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

EV. DUMINICII A VII-A DUPĂ PAȘTI (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi Biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare; şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
Întâia mie de ani, toţi creştinii trăiau într-o singură Biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte do¬cumente mincinoase, pentru întâietatea Papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.
Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în Biserică, încât cei buni n-au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi, naţionale: englezii, germanii, suedezii.
Şi, drept despăgubire Papa, pierzându-i pe aceştia, a întins o vânătoare de suflete unde a văzut cu ochii. Dar nu s-au lăsat năimiţi decât cei slabi de înger şi cei ce erau lesne de amăgit.
Printre aceştia au avut nenorocirea să fie şi fărâma de fraţi de-ai noştri care aparţin azi Bisericii unite.
Trecerea la uniţi a făcut-o episcopul cu protopopii săi. Poporul, neînvăţat şi ascultător, n-a fost întrebat, s-a lăsat purtat în voia întâmplării.
Când s-au deşteptat – Mărginenii s-au pornit într-o revoltă de care s-a resimţit istoria noastră o sută de ani. E meritul poporului de rând că conducătorii lui au fost ţinuţi în frâu şi nu s-au lăsat târâţi la pierzanie şi la scâlciere sufletească.
Aşa cum este confesiunea unită, ea e o corcitură pocită, cu trupul românesc, iar sufletul papistăşesc.
Dacă sunt catolici: ei trebuie să se supună tuturor rânduielilor catolice, începând cu slujba în limba latinească, cu preoţimea necăsătorită etc. Dacă păstrează obiceiurile noastre, rugăciunea lui Hristos trebuie să-i facă a se întoarce la noi, de unde au plecat.
Rămâne să vedem… Poporul de rând şi fără nici un interes, şi fără vicleşug, trezindu-se, să se hotărască: mai mare e dorinţa şi rugăciunea fierbinte a Mântuitorului să fim una, ori a acelora care le strecoară în suflet ispita veşnicei dezbinări nenorocite!
Din tot sufletul să ne rugăm şi, căzând în genunchi, să cerem de la Dumnezeu ca să le dea tuturor creştinilor înţelegere despre răul dezbinării şi al sfâşierii; şi, în locul încăpăţânării, cunoştinţa greşelilor proprii şi lacrimi de pocăinţă şi dragoste de Hristos, şi răbdare faţă de cei rătăciţi, până îşi vor simţi bârna în ochi şi vor vedea adevărul, şi se vor lipi cu sufletul de Hristos.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 19 / 20 mai 1923, p. 3