Lidia Hamza
Din copilărie știu o istorioară. Anume că odată un stat vecin a declarat război Italiei.
După multe lupte între cele două popoare, o dată, ca să se răzbune pe italieni, poporul vecin umplu o cizmă cu multe necurățenii și o aruncă peste graniță, făcând aluzie în batjocură, la forma de cizmă a statului italian. A doua zi, italienii au umplut o cizmă cu aur, argint, și multe pietre scumpe și o aruncară peste graniță cu un bilet atașat pe care scria așa: „Fiecare dă ce are“.
Această istorioară are o conotație duhovnicească foarte profundă. Care face referire la calitatea conținutului duhovnicesc al fiecăruia, la nălțimea spirituală a fiecăruia. Că doar aceea poți da: ce ai! Și doar aceea ești: ce-ai agonisit!
Dacă sufletul meu e plin de ură și de venin, de egoism și invidie, de frică și de lașitate, către toți cei din jur numai aceasta împroșcă.
Dar dacă sufletul meu e plin de iubire, de dăruire, de blândețe, de iertare, de milă, indiferent cât de murdară ar fi aruncătura cuiva spre mine, aceasta nu-mi atinge decât trupul, învelișul meu exterior. Din inima mea va pleca înapoi doar ceea ce este în ea, indiferent de ceea ce vine spre ea.
Extrapolând, îmi stăruie în minte un cuvânt al tatălui meu: anume că atunci când va veni, Anticristul va afecta pe cei în inima cărora se va regăsi el.
Dacă vremea aceea va găsi în inima mea ură, necredință, invidie, frică, lașitate, el, Anticristul va intra ca în propria împărăție. Dar dacă inima mea e plină de dragoste pentru Dumnezeu și pentru oameni, dacă va găsi pace, bucurie, împăcare, mulțumire, credință puternică, antenele lui nu vor putea penetra sufletul meu. Nici nu mi-l recunoaște.
Și iarăși mă folosesc de o extrapolare a spuselor tatălui meu, anume: Dacă Duhul Sfânt, în vremea aceea, va găsi în inima mea credința, bunătate, milă, rugăciune, Euharistie… doar așa mă va putea recunoaște. După cum spune o vorbă: banul la ban trage și sfințenia la sfințenie.
Este astăzi, în vremea Covid-ului, o atât de multă bulversare: omul nu mai știe ce să mai asculte ca să poată transmite, nu mai știe ce să creadă ca să știe ce împărtășește cu ceilalți. O teamă absurdă stăpânește pe om, o sforțare supraomenească de a se proteja, de a-și face provizii, de a se izola, de a nu se molipsi… Ca și cum ar putea cineva să-și adauge o iotă la numărul zilelor lui cu vreun nu știu care medicament sau vaccin.
Și în loc de a ne preocupa în puținul timp pe care-l avem, că ziua trece așa de repede, de îmbogățirea sufletului cu cât mai multă mireasmă a sfințeniei, ca nu cumva Duhul Sfânt, Cel despre care ne-a promis Mântuitorul că ne va învăța ce să zicem și ce să facem la momentul respectiv, să rateze recunoașterea noastră pentru că în candele este prea puțin mir, ne preocupă mai degrabă câte pungi de mălai sau câte pachete de drojdie ne trebuie pentru perioada de criză.
Dar la momentul necazului, nu-mi va ajuta cu nimic orezul din cămară, ci doar oleiul din suflet, virtuțile agonisite, puterea rugăciunii și a discernerii…
Să ne oprim o clipă din răzvrătirea aceasta năucitoare a „statului acasă“ și să purcedem cu toții, chiar și stând în case, la iertare, la ascultare, la rugăciune, la nevoință, la dragoste, la a deveni ai Lui. Și dacă, și când va veni ispita cea grea, nu ne va prinde frica. El, Duhul cel Sfânt, ne va învăța tot ce trebuie să facem. Doar atât: să fim ai Lui, să ne poată recunoaște ca fiind ai Lui. Orice frenetică discuție sau dezbatere sau răzvrătire sau grevă sau ripostă sunt doar pierdere: a unei rugăciuni, a unei milostenii, a unei lecturi duhovnicești, a unei iertări…
Și numai acestea ne dau puterea de care avem nevoie. Și niciodată nu-i prea multă… Și timpul nu-i niciodată suficient…
Mă îndemn și vă îndemn să purcedem dar la comportarea cea duhovnicească și plină de credință, că Domnul nostru este singurul Domn Viu în veac și nu-i va uita niciodată pe ai Săi. Și niciun Antidomn nu-L va detrona pe Domnul nostru în veacul veacurilor.