ÎN LEGĂTURĂ CU DUMINICA SAMARINENCII: CEVA DESPRE „APA CEA VIE”

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume.
Acest lucru l-a spus lămurit Însuşi Mântuitorul, la Ioan 7, 37-39: „Iar în ziua cea de pe urmă, cea mare a praznicului, Iisus a stătut în picioare şi a strigat: «De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui, precum zice Scriptura». Iar cuvintele acestea le zicea pentru Duhul, pe Care aveau să-L primească cei ce cred în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit”.
Se spune aici lămurit că „apa cea vie” e darul Duhului Sfânt. Iar acest dar aştepta „proslăvirea Fiului”, adică aştepta jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Apa cea vie – revărsarea Duhului Sfânt – ne-a venit şi ea prin jertfa scumpului nostru Mântuitor. Prin jertfa Lui ne-a venit „vântul cel ceresc”; prin sângele Lui ne-a venit „focul cel ceresc” şi, iată, tot prin jertfa Lui ne vine şi „apa cea vie”.
O, preadulcele nostru Mântuitor! Oriunde este vorba despre un dar de mântuire sufletească, noi aflăm jertfa Ta cea scumpă. Toate darurile mântuirii noastre au ţâşnit în clipa când jertfa Ta şi suferinţele Tale s-au încheiat cu cuvântul „Săvârşitu-s-a”. În clipa aceasta a ţâşnit în lume şi „apa cea vie”, revărsarea Duhului Sfânt.
„Apa cea vie” este izvorul ce curge din stânca Golgotei. Stânca din Horeb – din care Moise odinioară a scos apă lovindu-o cu toiagul – închipuia stânca Golgotei, jertfa Crucii (Num 20, 11 şi 1 Cor 10, 4).
După căderea din Eden, păcatul astupase toate izvoarele vieţii. Apele cele vii se retrăseseră în stâncă. „Lumea a devenit un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps 62, 3). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să deschidă iar izvoarele vieţii. Să slobozească iar în lume „apa cea vie”. A trebuit să vină Însuşi Fiul lui Dumnezeu să deschidă acest izvor astupat. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, în adâncul mormântului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca Golgotei cu crucea Sa şi cu suferinţele Sale.
În clipa când sus, pe Golgota, a răsunat cuvântul „Săvârşitu-s-a”, din stânca Golgotei au ţâşnit apele vieţii. Din clipa aceea au început a curge din crucea lui Iisus valuri nesfârşite de îndurare, de iertare, de viaţă, de mântuire; şi ele vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor.
În clipa când Mielul a fost junghiat, au ţâşnit în lume apele cele vii, apele vieţii.
Şi de-atunci, apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor ce se adapă cu ele iertarea de păcate, sănătate, viaţă, fericire, mântuire.
O, ce valuri de îndurare curg din crucea lui Iisus şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor!
Ferice de cei ce se adapă din ele!
„De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!” Domnul Iisus pe toţi ne cheamă să bem din apa cea vie. Toţi trebuie să bem şi să ne adăpăm din apele cele vii, din darurile Duhului Sfânt. Mai mult decât atât: trebuie să bem din ele până la revărsare. Din inima noastră să curgă, să se reverse aceste ape şi pentru alţii. Să le dăm şi altora să guste din izvorul cel mare al apelor vii.
O, ce dar mare este nouă apa cea vie! Vom vorbi pe larg despre ea în prelegerile ce vor urma. Acum vom spune numai atât: noi nu putem trăi duhovniceşte fără apa cea vie care „se pogoară din cer”. Noi nu putem trăi fără darurile Duhului Sfânt. „Prin Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele darului, care adapă toată făptura, spre rodirea de viaţă” (Antifon).
Pe unde curg apele cele vii, este viaţă. Pe unde nu curg, este pustie şi moarte sufletească.
Acestea sunt valurile pe care Ezechiel prorocul le-a văzut prefăcându-se într-un râu mare: „Căci oriunde va ajunge râul acesta, apele se vor face sănătoase… şi se va vărsa în mare şi apele mării se vor vindeca… şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă… Pe malurile lui vor creşte, de amândouă părţile, tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji…
în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele din cele sfinte ies” (Ezec 47, 1-12; Apoc 22, 2).
Acestea sunt roadele binecuvântate ce răsar pe urma apelor celor vii. Ele vindecă apele vieţii noastre. Pretutindeni unde ajung aceste valuri este viaţă… pretutindeni pomii înfloresc şi rodesc roade de fapte bune.
Acestea sunt apele care curg din „scaunul de domnie al Mielului” (Apoc 22, 1).
„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce-i este sete îi voi da lui să bea fără plată, din izvorul vieţii” (Apoc 21, 6).
Ferice de cei ce beau din acest izvor!

«Oastea Domnului» nr. 22 / 29 mai 1932, p. 2