LA NAŞTEREA DOMNULUI

„Iată, vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul, că S-a născut vouă Mântuitor” (Luca 2, 10-11).

Din îndurarea Tatălui ceresc, am ajuns iarăşi praznicul cel mare şi sfânt al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Praznic de bucurie ne-a fost totdeauna ziua aceasta. Dar Naşterea din anul acesta parcă cu mai multă bucurie vine, întreită bucurie ne aduce. Ca şi toţi creştinii, ne bucurăm în sfânta zi de azi că S-a născut Mesia-Hristos, Care ne-a scos din greşala lui Adam, ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl şi ne-a deschis iar calea spre mântuire.
Ne bucurăm apoi de pacea mult dorită şi aşteptată. De patru ori, în patru ani ce trecură, am sărbătorit Naşterea Dom¬nului între tunete şi fulgere de război. Dar n-am sărbătorit atunci, căci nu venea la noi Crăciunul vechi şi bun, cu bucurie şi cojoc, ci venea la noi Crăciun negru, înarmat din dinţi până-n picioare. Drept că şi atunci cântau îngerii Vifleemului ca astăzi: „pe pământ pace”, dar, în locul păcii, tot mai tare se aprindea vrajba între popoare. „Între oameni bunăvoire” strigau şi atunci îngerii din cer, dar ca răspuns, aici jos, pe pământ, se omora om pe om, creştini pe creştini.
E drept că sabia nu s-a întors încă de tot înapoi în teacă, dar asta nu înseamnă că trăim războiul cu fronturile şi suferinţele de ieri, ci sabia ridicată de azi înseamnă că străjuim libertatea câştigată şi viitorul nostru de mâine.
Dar Crăciunul de acum ne aduce nouă, românilor, şi o altă bucurie: o bucurie naţională. De veacuri serbăm şi noi, românii, ca şi alte neamuri creştine, sărbătoarea de bucurie a Naşterii Domnului. Deplină bucurie însă, neamul nostru, până la această Naştere, n-a avut. Din Crăciunul neamului nostru lipsea ceva, pentru care bucurie deplină nu simţeam. Tulbura ceva bucuria noastră. Acel ceva era starea noastră, viaţa noastră naţională apăsată, umilită şi ferecată. De sute de ani cânta neamul nostru la Crăciun că a „răsărit Soarele Dreptăţii”; pentru noi însă nici o dreptate nu mai răsărea. Tineri şi bătrâni cântau că s-ar fi arătat „steaua cu lumină mare”; pentru noi însă nici un bine şi nici o stea nu se mai arăta. Era vorba că la ieslea Vifleemului au alergat păstorii cei săraci, în semnul că Mesia îi ridică pe cei umiliţi şi săraci – şi noi eram destul de umiliţi şi săraci –, dar Mesia neamului nostru nu mai sărea să ne ridice şi pe noi.
Dar n-a pierdut nădejdea neamul nostru, părinţii, strămoşii noştri. Prorocii neamului nostru vesteau că se va naşte şi pentru noi Mesia-mântuitorul. Această prorocie, această nădejde încălzea, lumina Crăciunul neamului nostru. În această nădejde întăriţi, colindau bătrânii: „De la răsărit răsare steauă cu lumină mare”, aşteptând parcă de la răsărit mântuirea noastră. Cu cât eram mai greu ferecaţi, nădăjduiam mai tare, aşteptam mai cu dor steaua Vifleemului nostru.
Şi iată, nouă păcătoşilor ni s-a dat să vedem născându-se şi Mesia-mântuirea neamului nostru. Astăzi neamul nostru are Crăciun cu bucurie deplină. Astăzi a răsărit şi pentru noi soarele dreptăţii, soarele cel sfânt al nădejdilor şi aşteptărilor noastre de veacuri. Iată, astăzi steaua neamului nostru luminează mândru şi măreţ între stelele celorlalte neamuri din lume. Crăciun românesc cu adevărat avem astăzi. De la Nistru a plecat şi până la Tisa aduce tuturor românilor libertate, bucurie naţională.
Iată dar, iubiţii mei, câte daruri scumpe ne-a adus nouă Crăciunul acesta. Dar dacă Crăciunul de acum a venit încărcat cu atâtea daruri şi bucurii, asta nu înseamnă, dragii mei, că avem numai praznic şi bucurie, dar datorii nu. Avem şi datorii de împlinit. Mai înainte de toate avem datorie sfântă să-I mulţumim neîncetat Preabunului Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem aceste sfinte vremuri, cu dor visate şi aşteptate de neamul nostru. Semnul cel mai învederat că suntem mulţumitori lui Dumnezeu vor fi purtările, faptele noastre cele bune. Prin ele trebuie să arătăm că suntem recunoscători şi vrednici de „darurile Sale”.
Să ne apropiem de ieslea Vifleemului, căci atâtea lucruri de folos şi mântuire putem învăţa de acolo. Prun¬cuţul Iisus, Care tremură astăzi pentru iubirea noastră în ieslea Vifleemului, îi îndeamnă pe oameni a se iubi unii pe alţii precum El ne-a iubit. Îndemnul Său, porunca Sa, parcă pe noi românii strigă mai stăruitor, căci avem noi un păcat vechi şi rău: zavistia, ura de fraţi. În sate, la oraşe, pe tot locul înflorea acest păcat – poate şi de aceea Dumnezeu ne-a pedepsit să stăm peste 1000 de ani în jugul străinilor din ţara şi pământul nostru. Pentru totdeauna să îngropăm acum acest păcat vechi şi rău.
Pilda lui Iisus, apoi, Care nu Şi-a ales palat să Se nască, ci S-a născut în coliba şi traiul păstorilor săraci, să ne fie un îndemn, o strigare şi nouă, să ne coborâm cu iubire, cu lumină, cu grijă şi ajutor în traiul celor săraci (democraţia adevărată).
Să înţelegem apoi şi pe Irod din praznicul Naşterii de azi. Acest Irod care întreba, pândea după Mesia, Ce abia Se născuse în peştera Vifleemului, ca să-L omoare, este pus parcă şi nouă ca pildă băgătoare de seamă. Şi noi avem irozii noştri, străinii, asupritorii noştri de ieri, pe care îi doare şi nu pot uita mărirea pierdută şi, ca Irod din Evanghelie, pândesc şi umblă-n ruptul capului să ne omoare libertatea ce abia s-a născut pentru noi. Să băgăm de seamă chiar şi atunci când şi ei, ca şi Irod cel viclean şi mincinos, întreabă după libertatea noastră să i se „închine” (cu jurământ de fidelitate), noi să fim ţiitori laolaltă, să ne ferim de ei.
Iată deci câte multe celea ne aduce şi ne învaţă Crăciunul de azi. V-am arătat cum Naşterea de azi întreită bucurie – creştinească, de pace şi naţională – ne aduce. V-am arătat apoi că avem nu numai bucurii, ci şi datorii de împlinit, făcând fapte bune şi ferindu-ne de cele rele. V-am arătat îndeosebi ce îndemnuri ne strigă Mesia din ieslea Vifleemului.
De încheiere, ce v-aş putea, dar, altceva îndemna, decât să stăruiţi întru toate cele bune. Dacă azi avem bucurie deplină, să nu uităm că această bucurie a noastră de azi a fost ajutată de credinţa, datinile, moravurile cele bune ale părinţilor, strămoşilor noştri de ieri. De le vom păstra şi noi, statornică va fi bucuria noastră; dacă însă le vom părăsi, bucuria de azi va fi numai un răsărit ce degrabă va apune, o fericire, o stea „care-n nori se va ascunde”. De la Nistru până la Tisa, să înţeleagă azi tot românul că trebuie să fim mai creştini ca oricând, mai buni, mai curaţi, mai iubitori ca oricând. Dumnezeu ne-a iertat, ne-a iubit, cu mare bucurie ne-a dăruit. Pe El nu cumva să-L uităm, poruncile Lui să le împlinim; numai aşa Naşterea de acum a lui Hristos va fi naştere cu bucurie şi folos statornic nouă şi neamului nostru. Amin.

Pr. Iosif TRIFA, Spre Canaan – predici, p. 56-59