Pr. Iosif TRIFA
Evanghelia de la Matei 17, 14-21
Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre.
Când slăbeşte şi scade credinţa, se înmulţesc şi se împuteresc patimile asupra oamenilor. Năravuri rele au izgonit credinţa din suflete în vremile noastre şi s-au pus în locul ei, făcându-ne un neam îndărătnic. Oamenii au uitat de Dumnezeu şi de sufletul lor şi aleargă nebuneşte, mânaţi numai de dorul de mărire lumească, de râvna după câştiguri şi averi cu orice preţ. E o frământare neostoită după bunătăţi şi plăceri ale trupului, care vrea să aibă totul pentru sine şi nimic pentru alţii, fără să se bage de seamă că din această ciocnire pleacă toate zavistiile şi vrajbele. Duhul răutăţii a pus stăpânire asupra noastră şi noi privim în faţa lui neîncrezători şi neputincioşi ca odinioară apostolii în faţa lunaticului. Ne tânguim şi ne certăm. Nimenea nu caută după pricina răului, să-l taie din rădăcină. Şi el e în noi înşine, în puţinătatea credinţei noastre, în lipsa de încredere în puterile noastre.
Vom fi noi creştini cu numele; ci nu cu vorbe se mărturiseşte de Duhul lui Hristos, dacă El nu viază cu putere în fiinţa noastră. Prin puterea credinţei simţim numai că Dumnezeu este în noi şi ne umple de încredere şi îndrăzneală în lupta vieţii. Numai puterile sufletului, cu credinţa în Hristos, sunt în stare să ne ridice din vârtejul lumii, să reverse lumină în jur de noi şi să schimbe răutatea zilei. Să punem în mişcare aceste puteri ale sufletului; în adâncul lui este destulă lumină şi căldură ca să risipească întunericul şi să topească boala veacului.
Mijloacele de trezire a acestor puteri biruitoare asupra răului ni le-a arătat tot El: „Acest neam cu nimic nu poate ieşi, fără numai cu rugăciune şi cu post”. Cu rugăciunea care întăreşte sufletul, punându-l în legătură cu Dumnezeu care îi împrumută puterea şi răbdarea până la biruinţa deplină, – şi cu postul, care înfrânează patimile, ne ajută să ne dezbrăcăm de noi înşine şi să ne smulgem din cătuşele lumii. Înfrânarea de sine şi rugăciunea credinţei au fost drumul făptuirilor mari în cele sufleteşti; ele sunt armele cu care ne putem pune împotriva materialismului veacului acestuia şi putem face biruitoare împărăţia dreptăţii lui Dumnezeu între oameni.
«Lumina Satelor» nr. 31 / 13 aug. 1922, p. 3