– La 136 de ani de la naşterea sa –
Părintele Iosif Trifa s-a născut în 3 martie 1888, din părinţii Dimitrie şi Ana, în satul Certege, judeţul Turda, ca al patrulea din cei şase fii ai lor. Mama sa Ana moare când el are şapte ani.
La şapte ani, în 1895, începe şcoala primară în satul său, iar în 1900 începe gimnaziul la Beiuş. După aceea, Teologia la Sibiu.
În anul 1910 este numit învăţător confesional în localitatea Vidra de Sus – mai târziu Avram Iancu (satul eroului).
În 1911 se căsătoreşte cu Iuliana Iancu, nepoată de frate a eroului Avram Iancu. Tot în acest an este hirotonit preot în Vidra.
În 1912 are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor.
În 1914 are al doilea copil, un băiat, Titus-Gheorghe, care, la fel, moare în următorul an. Tot în acest an începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară.
În 1916 are al treilea copil, un băiat, căruia îi pune numele la fel ca primului, Titus-Gheorghe. A fost singurul fiu rămas în viaţă.
În 1918 are al patrulea copil, o fetiţă, Augustina.
Se sfârşeşte Marele război, dar izbucneşte epidemia de gripă care seceră mute vieţi.
I se îmbolnăvesc grav soţia Iuliana împreună cu fiica Augustina. După scurtă zăcere mor amândouă şi le înmormântează lângă cei doi copii, în faţa bisericuţei de lemn din Vidra de Sus. Rămâne numai cu fiul său Tit orfan de mamă la numai trei ani.
Încă din gimnaziul de la Beiuş, unde este mereu primul dintre colegii săi, întreţine legături culturale şi colegiale cu mulţi alţi elevi fruntaşi din alte şcoli din Ardeal ca şi din Ţara Românească. Corespondenţa lui de atunci este plină de căldură evanghelică şi de sentiment patriotic, vădind pe marele om al Bisericii şi al neamului de mai târziu.
În anii studenţiei de la Sibiu începe să publice articole şi diferite întâmplări din Ţara Moţilor şi în general din viaţa oamenilor de la ţară, în sprijinul plugarilor şi al muncitorilor care duceau tot greul impozitelor şi al războiului, dar erau cei mai nedreptăţiţi şi mai lipsiţi.
După terminarea teologiei, în timpul funcţionării ca învăţător, apoi preot în satul Vidra de Sus, el continuă munca de publicist şi apărător al cauzei moţilor nedreptăţiţi atât de stăpânirea străină de neam, cât şi de stăpânii străini de Dumnezeu. Dacă se vor putea aduna vreodată aceste scrieri răspândite prin mai toate publicaţiile de atunci, ai rămâne uimit de bogăţia de idei, de inimă, de talent şi de soluţii practice care sunt risipite prin aceste scrieri ale lui de atunci!…
Pe lângă aceste scrieri cu caracter social, cultural şi patriotic, părintele Iosif mai începe şi un alt gen de lucrări, cu caracter moral-biblic, în paginile de duminica ale diferitelor ziare şi reviste atât laice, cât şi bisericeşti. Astfel că la data terminării războiului, prin anii 1920, el era un cunoscut şi apreciat scriitor, mai ales bisericesc, din Ardeal. În timpul acesta îi apare prima sa carte de predici, «Spre Canaan», tipărită la Arad.
Datorită talentului său, precum şi a relaţiilor sale cu diferite personalităţi ale vieţii culturale şi religioase, este chemat în acelaşi timp pentru a ocupa diferite posturi importante, atât la Cluj, de către prietenul său, profesorul Ioan Lupaş, cât şi la Sibiu, de către noul mitropolit de atunci, Nicolae Bălan, care îi fusese şi profesor în anii de teologie de la Sibiu.
Alege Sibiul şi intră ca duhovnic la Academia Teologică şi ca director la Orfelinatul Ortodox.
În acest timp are loc la Mitropolia Ardealului un fel de congres biblic, o mişcare puternic progresistă pentru emanciparea biblică a Bisericii şi a neamului nostru, acum în noua viaţă organizată a României Mari. După independenţa naţională şi întregirea teritorială cu care am ieşit din marele război lung şi greu care abia se terminase.
În cadrul mai multor măsuri de reorganizare care se concepuseră la acest congres şi ca urmare a lui, s-a hotărât şi înfiinţarea unei gazete religioase pentru popor, care să iniţieze o mare mişcare de masă, pentru o mai adâncă vieţuire creştinească şi o mai organizată unitate naţională între locuitorii ţării, adunaţi pentru prima dată între aceleaşi hotare şi sub aceeaşi cârmuire românească.
Procesul acesta de armonizare a unei lumi răvăşite de războiul greu, de stăpânirile străine, de interesele feluritelor partide, de întunericul analfabetismului şi mai ales de îndobitocirea păcatelor şi corupţiei în care zăceau bietele mulţimi care erau ca o turmă fără păstor – se anunţa anevoios, greoi şi lung.
Munca pentru îndreptarea atâtor rele atât de adânc înrădăcinate în firea şi în viaţa acestor biete mulţimi va fi nu numai nespus de grea, dar şi nespus de lungă, din pricină că nu numai mijloacele pentru ducerea acestei lupte lipseau aproape cu desăvârşire, dar şi pentru că cei care erau hotărâţi să se sacrifice pentru idealul acesta erau nespus de puţini.
La Anul Nou 1922, când se hotărî la conducerea Mitropoliei Sibiului să se înceapă apariţia acelei foi religioase pentru popor denumită «Lumina Satelor», la conducerea ei fu aşezat ca redactor tânărul şi entuziastul slujitor al Domnului, preotul Iosif Trifa. Acesta, pe lângă postul de duhovnic al teologilor şi de director al Orfelinatului, îşi luă şi această sarcină de făclier al lui Hristos, pentru îndrumarea neamului nostru prin pustiul acestor stări haotice, spre Canaanul cel dorit al emancipării noastre evanghelice şi culturale prin Hristos şi prin Biserică.
Despre uriaşa cantitate de jertfă, de lacrimi, de trudă, de iluzii şi deziluzii cu care este împreunată o astfel de muncă a unui suflet curat şi sfânt, nimeni nu-i în stare să-şi dea cu adevărat seama, în afară de acela care ar mai fi ajuns şi el însuşi într-o astfel de stare.
Nimeni pe lume nu-l poate înţelege pe un profet – care este trimisul lui Dumnezeu către oameni şi trimisul oamenilor către Dumnezeu – cât de greu trebuie el să se frângă în fiecare clipă între aceste două uriaşe poveri: când pedepsit de Dumnezeu pentru oameni, când pedepsit de oameni pentru Dumnezeu.
Numai conştiinţa lui ştie prin ce flăcări trebuie să treacă mereu, luptând când pentru dragoste cu adevărul, când pentru adevăr cu dragostea. Cu adevărul să judeci, cu dragostea să ierţi. Căci adevărul nu iartă, iar dragostea nu judecă… Inima lui curată faţă de amândouă trebuie să sufere din partea amândurora.
Dar aceasta este totdeauna partea şi soarta profetului. Nici un profet adevărat n-a trăit şi n-a murit altfel decât aşa.
Din primul moment, dar mai ales din primul an ca redactor al unei foi cu o atât de clară şi de grea sarcină, el şi-a dat seama că nu există decât două căi: fuga ori jertfa. Cum la fugă nici nu se putea gândi, trebuia să se gândească la jertfă. Dumnezeu Însuşi, Care îl alesese clar pentru aceasta, îi şi dăduse hotărât aceste două semne: singurătatea şi suferinţa. Fără singurătate n-ar fi fost liber din afară. Fără suferinţă n-ar fi fost liber dinăuntru.
Aşa s-a ajuns la Noaptea de Bilanţ şi de Revelaţie a Anului Nou 1923. Din această noapte de zbucium şi de prăbuşire s-a născut saltul strălucit şi înnoitor al Oastei Domnului. Acesta a rămas pe totdeauna primul An Nou cu adevărat al acestei credinţe şi al acestui Neam care nu avusese până atunci decât ani vechi, începuţi şi sfârşiţi în acelaşi vechi şi întunecos fel al păcatului, al necredinţei, al bigotismului şi al formalismului îngheţat şi împilat în orbia şi în robia păcatului şi păcătoşirii.
Dar, ca orice lumină care sperie făpturile întunericului, această minunată şi înnoitoare făclie a lui Dumnezeu le-a speriat pe toate vietăţile care iubeau păcatul şi îşi îngrăşau trupurile din menţinerea lui. Şi, ca bufniţele speriate de felinare, s-au repezit să stingă lumina cea nouă şi să-l sfâşie pe purtătorul ei.
Orbiţi de micimea lor sufletească şi de gelozia nevredniciei lor, chiar şi cei ce fuseseră cândva pe o clipă încălziţi de o rază evanghelică s-au prăbuşit îndată în apatia generală a celorlalţi, înecându-se în noroiul leneviei, comodităţii şi lăcomiei.
Profetul Adevărului Viu însă, plin de Duhul Sfânt, suna din trâmbiţa redeşteptării bisericeşti şi apăsa din greu pe plugul evanghelizării naţionale, desţelenind hotarele sufleteşti ale ţării pline de spini şi bolovani, pentru semănătura şi recolta cea nouă şi mântuitoare. Întreg sufletul poporului iluminat, presimţind în el pe adevăratul trimis al lui Dumnezeu şi pe dezrobitorul său duhovnicesc, i s-a ataşat cu toată puterea încă de la începutul desluşirii glasului soliei sale. Şi după cum încheia cei 10 ani de păstorire la Vidra cu cuvintele: „…Ce mare deosebire este între starea voastră de acum şi cea din urmă cu zece ani, când am venit aici ca păstor al vostru sufletesc… Atunci eraţi în întuneric, acum aveţi lumina vieţii. Atunci nu cunoşteaţi nimic, acum cunoaşteţi toate lucrurile. Atunci eraţi străini de Dumnezeu, fără nădejde şi fără nici o temelie, în superstiţii şi în formalism, iar acum cât de puternică tărie, nădejde şi credinţă îndrumă sufletele voastre în cunoaşterea şi trăirea voii lui Dumnezeu.” – tot aşa vorbea el şi la cei zece ani de Oaste, în 1934 – când aria muncii sale depăşise nu numai hotarele României, ci şi ale Europei, prin Lucrarea Oastei Domnului care va fi un focar de viaţă sfântă nu numai pentru poporul nostru şi Biserica noastră – ci pentru încă multe popoare şi biserici creştine până Dum¬nezeu ştie unde.
Dar tocmai pentru asta diavolul, vrăjmaşul oricărui bine, a stârnit împotriva tânărului profet pe toţi îmbătrâniţii sclerozaţi în conservatorismul lor avantajos şi comod. Şi împotriva „noutăţii” evanghelice a Oastei, pe toţi păstrătorii vechilor datini lumeşti în urma cărora ei aveau numai câştiguri, iar Dumnezeu şi sufletele neştiutoare – numai pagube.
Viclenia împotrivitorilor a ştiut cum să se ascundă sub prefăcătoria religioasă. I-au întins curse tocmai cum întinseseră fariseii curse Mântuitorului nostru Iisus Hristos la vremea Lui. Apoi i-au pregătit un proces la capătul căruia aveau să-i răpească atât calitatea de preot, cât şi averea şi chiar viaţa pământească. Întocmai aşa cum Îi făcuseră Stăpânului Viei, i-au făcut şi trimisului Său. Domnului Iisus, după răstignire, I-au luat toată avuţia pe care o avea: hainele şi cămaşa Lui. Părintelui Iosif i-au făcut la fel.
După ce i-au grăbit moartea prin tot felul de lovituri şi nedreptăţi, i-au confiscat singurul avut pe care îl mai păstrase: Tipografia Oastei, pusă cu totul numai în slujba Domnului şi a Lucrării Sale. Iar a patra zi după moarte, ca o monstruoasă condiţie fără de care nu putea fi nici înmormântat, i-a fost luată şi haina de preot, sfâşiată în bucăţi şi ruptă de pe trupul său din sicriu… Ce răzbunare înspăimântătoare, ce sacrilegiu – dar şi ce revelatoare potrivire cu Hristosul lui…
Calvarul apostolatului său care începuse la Sibiu în 1922 avea să se sfârşească tot acolo, după 15 ani. La începutul anului 1938.
Toate luptele şi izbânzile strălucite şi dureroase, presărate de-a lungul acestor chinuiţi şi glorioşi ani ai săi şi ai Lucrării Oastei Domnului, sunt descrise pe larg atât în primele două volume din Istoria Oastei Domnului, cât şi în cartea vieţii sale, «Profetul vremilor noastre».
Ceea ce totuşi trebuie să amintim în această scurtă însemnare a vieţii şi a operei sale este să încrestăm, pentru cunoaşterea şi păstrarea veacurilor viitoare, jertfa îngropată de acest profet al lui Hristos şi al nostru împreună cu Jertfa lui Hristos la temelia noii noastre evanghelizări. Fiindcă nu trebuie să se uite niciodată, când un râu ajunge fluviu, că el a început undeva ca un izvoraş. Şi că izvoraşului acestuia i s-au cerut lupte şi jertfe nebănuit de mari până ce a spart stâncă şi scoarţă pentru a-şi face loc să poată ţâşni. Şi apoi până a-şi face o albie, ca să poată curge drept şi împrospătător, înviind şi înverzind pustietăţile prin care va curge şi pentru care îl rânduise Dumnezeu.
Cincisprezece ani!… Ce timp relativ scurt sunt aceşti puţini ani! Cei mai mulţi dintre oamenii lumii acesteia nu realizează aproape nimic în ei. Dar acest modest apostol al lui Hristos – care începuse înainte cu 25 de ani ca un necunoscut preot într-un sat necăjit din cea mai săracă regiune a ţării – ce operă uriaşă a realizat!
În aceşti 15 ani, luptând întâi cu munţii de ignoranţă şi de prejudecăţi, apoi cu munţii de ură şi de prigoniri, a reuşit să tipărească şi să răspândească un număr de 6 publicaţii săptămânale, gazete religioase pentru popor în număr de aproape 20 milioane exemplare. Un număr de 42 titluri de cărţi şi 12 calendare-carte, în câte 1-5 ediţii şi într-un număr de un milion şi treizeci şi două de mii de exemplare.
Cine cunoaşte cu câte sacrificii se tipărea şi se cumpăra atunci o carte îşi poate da seama ce jertfă şi ce muncă s-a cerut nu numai pentru a fi scrise, dar tipărite şi răspândite un astfel de uriaş număr de cărţi şi foi în popor. În acei ani bântuiţi de atâtea crize economice, financiare şi politice. Numai puterea lui Dumnezeu care era peste profetul Său – şi care îşi împlinea un plan mântuitor prin el pentru poporul şi Biserica aceasta – a putut face să reuşească o lucrare atât de uriaşă cu nişte mijloace atât de slabe, cu nişte piedici atât de mari, în nişte vremuri atât de grele, într-un teren atât de înţelenit şi într-un timp atât de scurt.
Urmarea a fost că în cei 15 ani nu era un colţişor din ţară în care să nu fie o grupare a Oastei Domnului, o adunare de suflete noi, înflăcărate şi vii pentru Hristos. Aceştia aduceau acolo trăirea nouă şi evanghelică a primilor creştini. Începeau iarăşi să se încreştinească datinile şi obiceiurile care până atunci fuseseră atât de păgâneşti. Botezurile, onomasticele, nunţile, înmormântările şi celelalte slujbe religioase care erau copleşite de alcool, de beţii şi de vorbe porcoase, de practici păgâneşti şi idoleşti au început să se încreştinească. Scoţând păcatul din viaţa lor, ostaşii Domnului au căutat să scoată orice urme ale păcatului şi din obiceiurile lor, din slujbele lor, din datinile lor, aşa cum cerea Cuvântul şi Voia lui Dumnezeu.
Astfel acest fel nou şi luminos începu să pătrundă peste tot. Felul duhovnicesc şi creştinesc al ostaşilor de a petrece la privegherea celor morţi se întinde peste tot. Până şi prin satele vecine vin oameni şi îi cheamă lângă morţii lor pe fraţii ostaşi cu programul lor evlavios – în locul felului păgânesc de dinainte.
Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, răspândindu-se tot mai mult de lucrarea începută de Dumnezeu în ţara noastră prin acest nou Ioan Gură de Aur al Bisericii, face o înnoire evanghelică a tuturor obiceiurilor şi practicilor, înnoire pe care nimeni până la el n-a mai putut-o face, deşi mulţi au dorit-o.
În afară de asta, Oas¬tea Domnului valorifică frumos şi din plin toată bogăţia învăţăturilor drep¬tei noastre credinţe, cinstind prin trăire numele şi memoria marilor noştri înaintaşi care ne-au lăsat atât aceste învăţături, cât şi pilda vieţii lor sfinte.
Toată lumina asupra acestor comori veşnice ne-a venit de la Duhul Sfânt prin acest apostol şi profet al Său care a fost părintele nostru sufletesc. El este ca şi Avraam, părintele unui întreg neam sfânt (Rom 4, 16-18).
Urmările judecăţilor nedrepte care i s-au făcut cât trăia s-au răzbunat şi se răzbună şi asupra celor ce l-au judecat. Iar lui, Dumnezeu îi va face dreptate din ce în ce mai strălucită, dând o creştere şi o întindere tot mai mare lucrării făcute prin el. Astfel Oastea Domnului creşte nu numai în număr, în roade şi în profunzime duhovnicească – ci se şi întinereşte şi întăreşte atât prin numărul membrilor ei, cât şi al lucrărilor sale tot mai puternice şi vii.
Peste 80 la sută dintre participanţii la adunările ei sunt tineri între 15 şi 25 de ani. O foarte mare parte dintre aceştia sunt elevi, studenţi şi tineri inteligenţi, intelectuali şi harnici, înzestraţi cu multe daruri şi talente ale Duhului Sfânt, care lucrează cu mult spor şi râvnă pentru Domnul.
Astfel se precizează tot mai limpede împlinirea marelui scop pe care l-a avut de la început înţelepciunea şi bunătatea Domnului cu această lucrare: mântuirea neamului nostru şi renaşterea evanghelică a Bisericii noastre.
Hotărât lucru: dacă Dumnezeu a vrut să facă această Lucrare pentru acest scop – Voia Lui se va împlini cu siguranţă! Timpul necesar pentru aceasta nu contează. La Dumnezeu o mie de ani sunt o zi. Tot ce începe El însă va ajunge sigur la bun sfârşit. Oamenii şi satana, prin împotrivirile lor, pot uneori întârzia împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi pot chiar zădărnici pentru ei mântuirea dorită de mila Lui. Dar nu vor putea nimici niciodată o lucrare sfântă căreia El i-a încredinţat o solie, i-a hotărât un scop şi i-a rânduit un destin.
Solia divină încredinţată Oastei Domnului este clară: renaşterea Bisericii noastre şi mântuirea neamului nostru. Deci încă o dată: dacă renaşterea evanghelică a Bisericii noastre şi mântuirea neamului nostru vor veni vreodată, acestea vor veni sigur numai prin Oastea Domnului. Dacă nu vor veni prin ea, atunci nu vor mai veni niciodată.
Părintele Iosif Trifa a fost singurul profet trimis de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă neamul acesta şi Biserica aceasta nu-l vor primi – un altul nu le va mai fi dat niciodată. Lucrările lui Dumnezeu sunt unice şi adevărate. El nu începe o lucrare pe care apoi s-o lase şi să reia alta. Pentru că El tot ce face, face cu înţelepciune şi cu temeinicie veşnică.
Deci oricine va dori vreodată renaşterea acestei Biserici şi mântuirea acestui neam să se apropie de Lucrarea Oastei Domnului şi să o ajute să facă minunea aceasta cât mai curând.
O, dacă la început cei ce ar fi trebuit să vadă ar fi văzut şi dacă cei ce ar fi trebuit s-o ajute ar fi ajutat-o – ce uriaşă transformare s-ar putea vedea astăzi atât în viaţa Bisericii noastre, cât şi a poporului nostru! Şi prin ele cine ştie încă până unde s-ar fi întins şi peste alţii binefacerile acestea ale lui Dumnezeu!
La mormântul Părintelui Iosif din cimitirul Sibiului vin sute şi mii de suflete recunoscătoare nu numai de cele două ori pe an: în 12 februarie, data trecerii la Domnul, sau de Praznicul Duhului Sfânt, sărbătoarea Oastei Domnului, ci aproape în fiecare zi… Florile şi lacrimile nu se usucă de pe acest mormânt binecuvântat – şi nu se vor usca niciodată. La ultimul Praznic de Rusalii (înainte de data scrierii cărţii) au luat parte la rugăciunea şi reculegerea de la mormântul său aproape două mii de oameni – şi majoritatea tineri – care au vorbit şi au cântat tot timpul cu înflăcărare puternică pentru Domnul, pentru profetul Său şi pentru Lucrarea Sa.
Vestea despre Lucrarea Evanghelică a Oastei Domnului a făcut înconjurul lumii şi oameni plini de admiraţie pentru Harul lui Dumnezeu dat acestei Lucrări vin din toate părţile pământului să vadă la faţa locului acest fenomen unic, în prezent, în toată lumea creştină. Ei se interesează de istoria Oastei şi de miracolul ei, pentru a folosi experienţa aceasta şi acolo în ţările şi popoarele lor.
Iată cum lucrează Dumnezeu şi cum face El dreptate martirului Său care s-a jertfit până la moarte cu convingerea că Dumnezeu îi va face odată dreptate şi va da odată biruinţă Lucrării Oastei Sale. Fiindcă el a ştiut că aceasta este de la Dumnezeu şi nu va mai putea fi niciodată nimicită de nimeni. Că Hristos o va duce biruitoare până la împlinirea scopului pentru care a început-o.
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, pentru dragostea cea mare cu care ai arătat că iubeşti Ţara noastră şi Biserica noastră, căreia i-ai hotărât o mântuire atât de fericită şi de frumoasă prin această Lucrare a Oastei care este a Ta şi numai a Ta.
Te rugăm, veghează asupra ei şi fă dreptate până la sfârşit pe pământ memoriei profetului Tău, Părintele Iosif, iar în ceruri răsplăteşte-i cu o strălucire şi fericire veşnică toată suferinţa şi nedreptatea care a răbdat o în lumea aceasta pentru împlinirea Voii Tale şi pentru mântuirea poporului său.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Dorz, Fericiţii noştri înaintaşi