Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi.
Şi trăim vremuri cumplite când parcă iadul cu toate uneltele lui s-a pornit prin lume să smulgă de sub braţele sufleteşti ale oamenilor reazemul credinţei. În Rusia se dă pe faţă o luptă uriaşă contra credinţei. Şi lupta se dă şi pe la noi, în fel şi fel de forme. Oare felul cum se face la noi şcoala, educaţia, politica, presa etc. nu este o luptă contra credinţei? Nu sunt oare şi la noi atâţia şi atâţia profesori din cei învăţaţi (ba chiar şi unii învăţători de sat) care seamănă în sufletul elevilor otrava necredinţei? Şi oare felul de trai al politicienilor noştri – şi al celor mai mulţi cărturari – nu este şi el un fel de strigare: „Nu este Dumnezeu!… Dumnezeul nostru este pântecele şi banul…”? Lumea e plină de luptători contra credinţei. Ceea ce se face pe faţă în Rusia se face pe tăcute în toată lumea.
Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa. Şi aceştia sunt exact în ne¬socotinţa copiilor care au smuls cârjele de sub braţul ologilor. Ateii, necredincioşii smulg oamenilor reazemul credinţei, reazemul vieţii şi îi fac să cadă în noroiul ticăloşiei şi destrăbălărilor. Ce crimă mare! În privinţa asta, voi aminti în numărul viitor un caz mult grăitor din Rusia de azi.
Întâmplările din Rusia ne arată încă o dată că ţările şi neamurile trăiesc sau mor prin credinţă.
Neamul nostru a dăinuit, a trăit, trăieşte şi va trăi prin credinţă. Până când avem credinţa cea tare a strămoşilor noştri, de nimic n-avem ce să ne temem, căci cu noi este Dumnezeu.
«Oastea Domnului» nr. 18, 1/ 27 apr. 1930, p. 1-2