Titus Niculcea
Cuvântul Cruce înseamnă suferinţă de bunăvoie şi fără vină. Până la răstignirea Mântuitorului, nu i s-a zis cruce, ci lemnul de ocară. Domnul Iisus a fost răstignit pe acest lemn de ocară de bunăvoie şi fără să fie vinovat pentru ceea ce era condamnat.
În Ioan 10, 18, Domnul zice: „Eu Îmi dau viaţa de bunăvoie. Nimeni nu Mi-o ia cu sila… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau”. Deci aici este înţelesul tainic al Sfintei Cruci, care pentru noi este o recomandare a Domnului: „Luaţi crucea în fiecare zi şi urmaţi-Mă”. În fiecare zi, credinciosul să renunţe la dreptul lui şi la meritului lui în societate. Când îţi auzi cuvinte de ocară, de batjocoră şi învinuiri din partea lumii, ea să nu aibă dreptate; iar tu să taci, să te smereşti. Dacă lumea are dreptate în ceea ce te învinuieşte, atunci acea suferinţă nu mai este considerată cruce, ci rămâne lemn de ocară. Pentru noi, suferinţa devine cruce doar atunci când nu suntem vinovaţi de ceea ce ne învinuiesc alţii. Crucea Mântuitorului este altarul de jertfă, iar Sângele Său care a curs pe Cruce a sfinţit acest altar. „Scump Îmi va fi altarul cel dinăuntrul Templului şi cel din afara Templului”, zice Dumnezeu în Vechiul Testament. Aşa şi Sfânta Cruce s-a sfinţit prin dragostea şi prin Jertfa Domnului Iisus, Care de bunăvoie S-a răstignit pe ea. Şarpele de aramă în pustie, în Vechiul Testament, era doar un semn care preînchipuia Crucea cu Domnul Iisus Răstignit, din Noul Testament. Cum spune la Înţelepciunea lui Solomon, că „toţi cei ce priveau la acest semn erau vindecaţi, dar nu prin ceea ce vedeau cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul tuturor”. Deci ei treceau de la partea văzută la partea nevăzută, înţelegeau taina lui Dumnezeu care se arăta prin lucrurile văzute.
Aceasta este pentru noi înţelegerea tainei Sfintei Cruci. Când o vedem pe cea materială, să o înţelegem şi pe cea spirituală. Pentru că, dacă cinstim numai partea văzută a ei, fără cea spirituală, această cinstire rămâne doar o formă goală. Sau… poate a fost o vreme cândva când noi chiar o profanam; adică, după ce o făceam, poate am înjurat-o sau am luat-o în deşert.
Spune aşa de clar Sfântul Pavel, că Domnul Iisus a ieşit biruitor prin Cruce; a şters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. Deci Crucea este mijlocul de ispăşire a păcatului întregului neam omenesc. Lucrul acesta este foarte tainic şi de o foarte mare importanţă. Vă rog, reţineţi şi înţelegeţi:
După dreptatea lui Dumnezeu, fiecare om, când îi venea ceasul să moară, ca să poată trece Dincolo cu sufletul mântuit, trebuia să fie atârnat pe lemnul de ocară, ca să-şi ispăşească mai întâi păcatele. Aşa ar fi trebuit să fie moartea fiecărui păcătos, pentru a ajunge în veşnicie mântuit.
Dar după mila lui Dumnezeu, El a făcut ca, în locul fiecărui om, să moară Fiul Său, Domnul Iisus. Caiafa a profeţit un adevăr dumnezeiesc, pe care nici el singur nu l-a ştiut, când a zis: „Voi nu ştiţi nimic! Este mai de folos să moară unul singur pentru popor, decât tot poporul”. El a înţeles aceasta în chip firesc, că Iisus ar fi fost un mare vrăjmaş, care vroia să ducă tot poporul în rătăcire. Şi Caiafa gândea: „Îl omorâm pe El şi scapă poporul”. A spus acest lucru pentru că era mare preot în vremea aceea, dar n-a priceput înţelesul duhovnicesc al profeţiei, că de la Dumnezeu era rânduit ca El să moară, ca să facă pentru fiecare ispăşirea păcatelor.
La înţelegerea aceasta ne ajută şi Sfântul Apostol Petru, când spune: „Cel ce a suferit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, toată vremea ce mai trebuie să trăiască în trup, să nu mai trăiască în pofte şi păcat, ci după voia lui Dumnezeu”. Dumnezeu o singură dată pedepseşte. Cei care fac fărădelegi şi păcate şi nu-s pedepsiţi în trup au în faţă primejdia pierderii sufletului. Dar cei care sunt pedepsiţi în trup au posibilitatea să se mântuiască.
Aşa am fost şi eu pedepsit de Dumnezeu, în trup. Şi El m-a salvat. La foarte mulţi pe care vrea să-i salveze, le trimite în trup o boală, o suferinţă. Şi tocmai această suferinţă devine mijlocul de ispăşire a multor păcate.
Când Domnul mergea spre Golgota, a fost nevoie să fie ajutat… Unul cu numele Simon din Cirene L-a ajutat, cam un sfert din drum, să-Şi ducă crucea. Ce închipuire are aceasta oare? Domnul nu o putea duce? Era Dumnezeu şi o putea face, dar prin asta a arătat că şi noi trebuie să ne ducem partea noastră de cruce. Că nu trebuie să gândim că Domnul a suferit totul, iar noi nu mai avem de suferit nimic. Nu! Şi noi avem o parte de suferinţă alături de Domnul, cum zice Apostolul Pavel: „Vreau să împlinesc o parte din suferinţele Mântuitorului”, prin suferinţele ce le purta el. Asta, cu privire la partea spirituală.
Iar cu privire la partea văzută: cel ce nu vrea să facă semnul Sfintei Cruci, zicând că aceasta este doar o formă, lucrul acesta este ca şi cum Hristos pentru el n-a murit. Aici e păcatul greu! Noi, când facem semnul Sfintei Cruci, în primul rând ne recunoaştem pe noi înşine ca păcătoşi; şi în al doilea rând, recunoaştem că noi trebuia să murim pe lemnul crucii. Totodată, prin credinţă, vedem că în locul nostru a murit Domnul Iisus pe acel lemn. Şi ne arătăm astfel recunoştinţa faţă de Domnul, Care pentru păcatele noastre a murit. Dacă cineva nu face semnul Sfintei Cruci e ca şi cum ar zice că pentru el n-a murit Hristos; şi că el n-are păcate, excluzându-se astfel din starea de păcătoşenie.
Sunt o mulţime de ispite care încearcă să înlăture semnul Sfintei Cruci.
Pe de altă parte, Crucea devine o putere împotriva vrăjmaşului diavol. Nici diavolul n-a ştiut că Domnul este Fiul lui Dumnezeu, pentru că atunci nu mai căuta să-L ducă la răstignire. Dar n-a ştiut. A fost ascunsă de el taina aceasta. Diavolul s-a trezit când Domnul a luat crucea în spate. Atunci s-a împlinit profeţia lui Isaia: „Pe un munte pleşuv, înălţaţi steag, strigaţi către ei, faceţi semn cu mâna…”. Muntele înalt este Golgota, steagul este Crucea, semnul făcut cu mâna este întinderea [pământului]… Când Domnul a spus „Săvârşitu-sa!”, catapeteasma s-a rupt în două şi s-a deschis cerul pentru mântuire.
Biblia s-o citim pe genunchi, dragii noştri, cu post şi rugăciune, ca să-i putem înţelege tainele şi farmecul ei.
Dragii noştri, aici este lucrarea lui Dumnezeu şi înţelesul pe care avem nevoie să-l ştim. După lege, de cel condamnat nimeni nu mai avea voie să se atingă, nici măcar cu un deget, după primirea ultimei sale sentinţe. Această lege a fost respectată în privinţa celor doi tâlhari, dar faţă de Domnul Iisus n-a mai fost respectată. După ce Domnul a luat crucea în spate, au început bătăile şi chinurile. Diavolul a crezut că Domnul nu va suferi atâta batjocoră şi Se va răzbuna asupra chinuitorilor, dacă e Fiul lui Dumnezeu; şi în felul acesta se va zădărnici planul lui Dumnezeu de mântuire. Acesta i-a fost planul. Dar Domnul Iisus, Mântuitorul, întărit de harul Duhului Sfânt, a suportat totul până la capăt, ca să poată fi biruit vrăjmaşul şi să iasă El biruitor.
Şi aici vine şi ne lămureşte cuvântul Sfântului Pavel, când spune că El „a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”. Crucea rămâne sceptrul biruinţei, semnul acestei biruinţe, rămas peste veacuri, pentru creştini. Tot Apostolul Pavel spune în Galateni: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului Iisus, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume”. Adică lumea este salvată, nu mai este nevoie să mai moară nimeni pe lemnul de ocară pentru a-şi ispăşi păcatul, pentru că a murit Domnul în locul nostru, al fiecăruia. Ce ne revine nouă acum este a-L urma pe El cu credincioşie, cu ascultare şi cu înfrânare, până la moarte. Umblând în faptele pocăinţei şi ale smereniei.
Sfântul Apostol Pavel spune în I Corinteni: „De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia. Nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică”. Din textul „ca nu cumva să fie făcută zadarnică” înţelegem că semnul Sfintei Cruci se făcea chiar de la începutul creştinismului. Crucea era în uz, se uza de semnul Sfintei Cruci. Şi continuă: „Fiindcă propovăduirea crucii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, este nebunie, dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”. În ce constă puterea lui Dumnezeu? În iubire şi răbdare.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică”. Aceasta înseamnă iubire. Iar despre răbdare spune în Filipeni 2: „Cu toate că era Fiu de Dumnezeu, n-a căutat să Se măsoare deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a smerit până la moarte şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele Care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi, al celor de pe pământ, al celor de sub pământ şi al celor din ceruri, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu, că Iisus este Domnul”.
Deci iată unde îşi are obârşia taina Sfintei Cruci. Pentru neamuri este o nebunie, iar pentru iudei sminteală. Şi spune mai jos că lucrurile slabe ale lui Dumnezeu au ajuns să fie de mare tărie şi cele fără însemnătate au ajuns să fie puse în cinste. Aceasta se referă şi la faptul că dispare înţelesul de lemn de ocară pe care l-a avut crucea până la răstignirea Domnului Iisus şi este înlocuit cu cinstirea cea mai mare în Biserica lui Hristos, prin faptul că Domnul a sfinţit-o cu sângele Său.
Sunt atâtea dovezi pe care le putem aduce ca argument în ceea ce priveşte cinstirea Sfintei Cruci. „Nu vreau să ştiu altceva între voi, decât pe Iisus şi pe El răstignit”. Adică pe Iisus cu Cruce, nu fără Cruce. Când Sfântul Pavel vorbeşte de un Iisus răstignit, face referire şi la cinstirea Sfintei Cruci. Nu poţi cinsti Crucea fără de Hristos şi nici pe Hristos fără Cruce, cum spunea Părintele Iosif. Când vorbeşti de Hristos, de la sine se înţelege că El ne este Răscumpărător prin Cruce; iar când vorbeşti de Sfânta Cruce, de la sine se înţelege că trebuie să cinsteşti Jertfa de pe ea. Luându-le separat, nu ne foloseşte la nimic. Nici un Hristos cinstit fără Cruce şi nici o Cruce cinstită fără de Hristos n-ajută la nimic.
Aici trebuie înţeles adevărul pe care-l spune aşa de clar Apocalipsa, că, înainte de a doua venire a Mântuitorului, va apărea pe cer semnul Fiului Omului. (În Biblia britanică spune „în cer”, dar e fals. Că dacă ar fi „în cer”, cine l-ar vedea pe pământ? „Pe cer” este corect.) Că întâi merge steagul şi în urmă vine împăratul, cum este şi în cele pământeşti. Unde merge unitatea militară, steagul merge înaintea ei. Nu este unitate fără steag. Cei care aţi făcut armată poate aţi făcut pază la steag. Aşa este şi cu Sfânta Cruce. Să facem pază în jurul ei, s-o cinstim şi s-o respectăm, dându-i cinstea care i se cuvine.
Am mers în vreo câţiva ani la mănăstirea Bănceni din Ucraina şi am avut ocazia să-mi confirm nişte adevăruri dumnezeieşti. Când se citesc molitvele Sfântului Vasile, foarte mulţi îndrăciţi vin acolo. Odată eram în spatele unei persoane care era ţinută jos în genunchi: unul a cuprins-o de la spate şi o ţinea, iar doi o ţineau de mâini. Părintele citea molitvele în faţă, iar eu m-am apropiat de ea cu milă şi cu durere – vă rog să mă înţelegeţi… Plângeam când vedeam acel suflet chinuit. Am făcut semnul Sfintei Cruci şi am zis în taină: „În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, piei, satană, din făptura lui Dumnezeu!”. Şi deodată persoana aceea a început să strige: „Auuu! Nu mă arde! Nu mă arde!”. Şi a dat să cadă pe spate. Atunci am probat şi am văzut, mi s-a confirmat adevărul dumnezeiesc că satana se teme de Sfânta Cruce. De aceea Sfinţii Părinţi spun că Crucea este arma de luptă împotriva satanei.
Am vrut să fac această experienţă ca să mă conving de nişte adevăruri. Iar după mine a mai făcut acelaşi lucru altcineva care era lângă mine. Şi la fel s-a manifestat persoana demonizată. Când eu am zis în gând acele cuvinte, ea stătea cu capul aplecat, iar eu în spatele ei. Şi, bineînţeles, nu a auzit cuvintele cu care m-am rugat eu. Dar duhul din ea striga că îl arde semnul Sfintei Cruci.
Iată puterea dumnezeiască cu care a fost biruit satana. Aceasta are legătura cu sabia lui Goliat, cu care David i-a tăiat capul. Cu însăşi arma lui. Deşi vrăjmaşul se folosea de lemnul de ocară pentru chinuirea celor vinovaţi, iată că Dumnezeu a prefăcut acest lemn de ocară într-un lemn de cinste şi de mare autoritate în Biserică şi în lume. Atâta timp cât păcatul va fi în lume, Crucea va sta pe iconostas. Ca şi în pustie, şarpele de aramă. El acolo era de mare valoare. După ce poporul a ajuns în Canaan, n-a mai avut nevoie de el.
Desigur, când vom trece în veşnicie, vom scăpa de orice prigoană şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci nici noi nu vom mai avea nevoie de arma Sfintei Cruci, căci nu vom mai avea vrăjmaşi. Dar cât vom fi în luptă, aceasta ne este armă de ajutor şi de întărire, spre mântuire. (…)
Nu vă aduceţi aminte cum, în 1976, la Poiana Braşov, fratele Traian Dorz, împreună cu fraţii de bună credinţă prezenţi acolo au hotărât să nu se înceapă rugăciunea şi nici vorbirile din adunare fără semnul Sfintei Cruci? Şi Părintele Iosif tot aşa a spus, pentru că a simţit că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Noi nu propovăduim un Hristos fără Cruce. Acela este un Hristos inventat, un Hristos străin. Cum, Domnul Iisus a dispreţuit Crucea? Atunci ar însemna că nu mai este Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt urăşte Crucea. Dacă trebuia să sufere pe un lemn de care ar fi vrut să scape, atunci l-ar fi înlăturat.
Odată un eretic a spus că tatăl lui a fost omorât cu un cio¬mag; şi că el de-acuma trebuie să cinstească un ciomag? Şi i-am răspuns:
– Măi, tatăl tău a murit de un ciomag, dar sunt o mulţime de înţelesuri în ceea ce spui tu. În primul rând, se poate să fi fost vinovat şi de-aceea a fost omorât. În al doilea rând, dacă ar fi putut scăpa de ciomag, ar fi fugit cât îl ţineau picioarele. Deci nu de bunăvoie a suferit moarte de ciomag! Pe când la Domnul Iisus totul se schimbă. „Nimeni nu-Mi ia viaţa. Am putere s-o ţin şi am putere s-o dau”, a zis Domnul. Căci El de bunăvoie a murit.
A batjocori şi a necinsti Crucea este ca şi cum L-ai coborî pe Hristos din puterea lui de Dumnezeu la nivelul oamenilor muritori. Atunci ai terminat cu mântuirea!
Trebuie să ne adâncim şi să înţelegem taina tainelor şi adevărul adevărurilor. Să nu plutim numai pe la suprafaţă, în înţelegerea lucrurilor acestora. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, judecarea adâncă, cum spune Mântuitorul despre cel ce va săpa adânc şi îşi va pune temelia casei sale pe stâncă, nu pe nisip. Credinţa uşuratică, învăţăturile uşuratice sunt casa clădită pe nisip. Dar săparea în adânc este tocmai aprofundarea înţelesului fiecărui eveniment din viaţa Mântuitorului.
Unii rătăciţi cred că Îl compătimesc pe Domnul că a murit pe Cruce. Săracii oameni… Acesta este un greu păcat. Domnul Iisus a suferit nu ca Dumnezeu, ci ca om. Este o blasfemie să crezi că a suferit Dumnezeirea Sa. Ca om a pătimit, dar era şi Dumnezeu, în acelaşi timp. El avea putere să înlăture crucea, dar n-a făcut-o. În grădina Ghetismani a zis: „Tată, dacă este cu putinţă, ia de la Mine paharul acesta”. Dar Tatăl I-a arătat că acesta este drumul, că aceasta este calea, că aşa se face ispăşirea păcatelor omenirii. Şi El a acceptat crucea şi a dus-o până la capăt.
Şi acum, tot ce a îmbrăţişat Domnul din dragoste, noi să respingem, să necinstim? Alt păcat mai mare nu ne mai trebuie.
În cuvintele acestea intră şi ceea ce am zis, că nu noi Îl apărăm pe Domnul, ci El ne apără pe noi. Nu noi Îl compătimim pe Domnul din pricina suferinţei, ci Lui îi este milă de noi.
Spun unii:
– Preoţii L-au răstignit pe Hristos. Iar eu îi întreb:
– De ce stai împotriva Învierii lui Hristos?
– Nu stau!
– Cum nu stai? Dacă stai împotriva morţii Lui, nu-ţi pare bine că a murit, ci îţi pare rău că a murit.
Asta este şoapta satanei, căruia îi pare rău că a pierdut războiul cu Domnul Iisus.
Iată în câte curse ne poate atrage satana. „Să-L compătimim noi pe Domnul, să-I luăm apărarea că a suferit pe cruce… Atunci hai să batjocorim noi Crucea, ca să arătăm că noi Îl iubim pe Domnul”… Vai de sufletul nostru! Aici este cursa rătăcirii, sunt adâncimile satanei, cum spune în Apocalipsa.
Aş dori să fac o recomandare. Începeţi de la I Corinteni şi, până la Apocalipsa, scoateţi pe hârtie toate versetele care vorbesc despre Cruce. Apoi citiţi-le, ca să înţelegeţi bine toate cele privitoare la această taină care este Sfânta Cruce.
Acum mai am de răspuns la o întrebare: „Ce se întâmplă dacă facem semnul Crucii de formă?”.
Sunt două categorii de oameni. În prima categorie sunt oamenii lumeşti, de unde am ieşit şi noi. Noi făceam semnul Sfintei Cruci, dar nu cu o deplină încredinţare; sau chiar dacă aveam o încredinţare, nu aveam puterea să o înţelegem la nivelul ei de sfinţenie, pentru că, fiind conduşi de firea pământească, mereu cădeam, necinstind şi înjurând de Sfânta Cruce. Poate mulţi aţi trecut pe aici… Asta este partea formalismului lumesc.
În a doua categorie sunt cei care au ajuns la convingerea că Crucea nu ar avea nici o importanţă. Dar, fiindcă sunt înconjuraţi de ceilalţi oameni, bunăoară în biserică (chiar dinainte de ’90), caută să se amăgească singuri. Şi fac semnul Sfintei Cruci, dar nu din încredinţare, ci doar ca să vadă lumea că ei sunt de altă părere. Şi acesta este tot formalism. Şi spune aşa de clar Cuvântul lui Dumnezeu că tot ce nu se face din încredinţare este păcat.
Slăvit să fie Domnul!