[Sfântul Ştefan a fost prima victimă – după Hristos – a credinţei rătăcite şi împotrivitoare]

Traian Dorz, din Mărturisirea strălucită – fragment

… Nenorocirea cea şi mai mare este nu când omul n are încă nici un fel de credinţă… pentru că atunci, printr o puternică chemare sau printr o suferinţă trupească ori sufletească, sau printr un har aşteptat de la Dumnezeu, – el poate ajunge în faţa lui Hristos. Şi atunci va căpăta credinţa cea bună.
Ci nenorocirea cea cu adevărat mare şi veşnică este atunci când, prin păcatele cu voia şi cu ştiinţa lui, omul ajunge să aibă o credinţă falsă, o credinţă intolerantă, o credinţă ucigaşă, o credinţă satanică, o credinţă rea şi pierzătoare.
O credinţă blestemată luptă în contra lui Dumnezeu, în Numele lui Dumnezeu. O credinţă nelegiuită foloseşte cuvintele Sfintei Scripturi ca să desfiinţeze Scriptura. Şi caută, în Numele lui Hristos, să nimicească tocmai Lucrarea lui Hristos. Şi în numele iubirii Lui, să-i ucidă, să-i suprime, să-i chinuiască trupeşte sau duhovniceşte pe cei care mărtu¬risesc şi trăiesc cu adevărat această iubire.
Ce înspăimântătoare şi crudă fiară este credinţa cea falsă… şi ideea cea falsă despre Dumnezeu şi despre Biserică, şi fanatismul cel orb şi interesat al acelora care, în numele vieţii viitoare, urmăresc cu satanică lăcomie foloasele blestemate ale vieţii acesteia şi, cu o făţarnică evlavie exterioară, caută numaidecât dorinţele scârboase ale trupului acestuia.
Această falsă credinţă şi prefăcută evlavie are osânda orbiei şi călăuzirea cruzimii. Ea, din Casa lui Dumnezeu, Îl dă afară chiar pe Dumnezeu şi bagă acolo viţelul cel de aur sau „leul” şi „ursul” nimicitor. Şi îi dă afară chiar pe acei care vor să trăiască o credinţă vie şi o dragoste fierbinte pentru Hristos. Şi introduc un duh de rătăcire şi dezbinare care să trăiască în pace cu orice păcat şi cu orice necurăţie, împotriva Voii lui Dumnezeu şi a fraţilor, împotriva învăţăturii sănătoase şi a credinţei dintâi.
Credinţa rea scoate afară lumina mântuitoare şi aduce înăuntru întunericul ucigaş de suflete şi învrăjbitor de fraţi.
Sfântul Ştefan a fost prima victimă – după Hristos – a credinţei rătăcite şi împotrivitoare. Ştefan a fost prima victimă a acelei fiare care îşi schimbă mereu numai părul, dar năravul îi rămâne tot aşa de sălbatic cum fusese înainte, când îi ucisese pe profeţii şi pe oamenii trimişi de Dumnezeu, înaintea Fiului Său Iubit (Lc 20, 9 16).
Numai în ziua cea mare a Judecăţii, când vor fi scoase la iveală toate toate cele ascunse ale oamenilor, se va putea afla şi şti cu adevărat cât de nenumărate milioane de ucideri şi cât de uriaşă cantitate de suferinţă a făcut această blestemată fiară sălbatică – credinţele cele fără de credinţă, adevărurile cele fără adevăr şi dumnezeii celor fără Dumnezeu. Ce pedeapsă ar fi oare prea grea ca să n o merite aceştia pe veşnicie? Ce cuvânt ar fi prea fierbinte ca să nu le fie potrivit lor – şi alor lor?
Nu urâţi pe nimeni, mai ales în Numele lui Hristos, nici un suflet, nici o familie, nici o Biserică. Nu apăraţi adevărul cu armele cruzimii. Nu alungaţi în numele iubirii. Şi nu loviţi în numele credinţei, lăudându vă în nu¬mele smereniei, – ca să nu ajungeţi să ucideţi în Numele lui Dumnezeu. Uciderea aceasta este cea mai înspăimântătoare şi pedeapsa ei va fi cea mai cumplită.