SOIURI DE OAMENI

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei.
Era odată năvala tătarilor ori a altor lifte care împânzeau zările. Acum tătarii nu mai vin, că graniţele au întăriri care nu erau pe alte vremuri. Dar ce folos? Avem tătari în graniţele noastre. Răsar ca din pământ şi în fiecare zi te înfiori cu veştile despre ei.
O ştire care le întrece pe altele despre un astfel de căpcăun ne veni zilele acestea din oraşul Suceava. Oraşul tăcut, unde odinioară sălăşluia vrednicul domnitor al Moldovei Ştefan cel Mare, oraşul în care se află vechea şi rodnica Mănăstire a Sfântului Ioan cel Nou, unde atâţia creştini îşi caută alinare şi mângâiere, a ajuns să adăpostească, în vremea noastră, un adevărat căpcăun, o fiară turbată care cuprinde într-însul o groază de blestemăţii şi-şi face gustul cu ele. (…)
Iubiţi cititori, acesta e un semn al vremii. Cu cât oamenii se depărtează de Dumnezeu, cu atâta ies la iveală răutăţi tot mai mari. Aceasta este osânda căzută asupra omului pentru înstrăinarea de Ziditorul lui.
Dacă nu-L mai are pe Dumnezeu, omul nu mai are frâu. Trăieşte numai cu poftele lui. Ajunge în prada lor. Se împlineşte cu el ce a spus Sfântul Pavel către romani: „Pentru aceea i-a şi dat Dumnezeu pe ei întru poftele inimilor lor, în necurăţie, ca să se spurce trupurile lor întru sineşi” (Rom 24).
Iată soarta tristă a omului lepădat de Dumnezeu. El ajunge un blestem pentru fraţii săi, o fiară care trebuie prinsă cu laţul.
Aşa este şi cu căpcăunul de la Suceava. El este o dovadă la ce strâmbătură de fiinţă omenească ajunge cel căzut în prada poftelor.
Aceste semne se vor înmulţi, fiindcă omul fără Dumnezeu nu poate ajunge decât fiinţă stricătoare. Nu vede toate decât pentru el şi nu are pic de simţ pentru semenul său.
De aici se vede şi ce mare vină au cei ce-l îndeamnă pe om să trăiască numai în căutarea poftelor lui.
Să trăim în gândurile către Domnul, să arătăm dulceaţa acestei vieţi şi numai aşa îi vom putea abate pe cei ispitiţi a umbla pe căile vieţii de căpcăun.

«Lumina Satelor» nr. 44 / 28 oct. 1934, p. 1-2