UN VITEAZ AL DOMNULUI

Davos (Elveţia), la 10 martie 1933, Preot Iosif Trifa

L-am cunoscut la Geoagiu, unde Domnul ne-a întâlnit pe câteva luni în aceeaşi „şcoală” a suferinţelor. E vorba de părintele Vasile Ouatu de la biserica Ghencea din Bucureşti.
Îndată, [de] la început m-a surprins curajul, îndrăzneala şi hotărârea cu care părintele Vasile vorbea despre rosturile şi Lucrarea Oastei. Ardea pentru lucrul Domnului. Mi-am adus atunci aminte de locul de la Faptele Apostolilor 4, 13: „Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi Ioan, au cunoscut că şi ei umblaseră cu Iisus”. Mi-am zis în mine: „Iată un suflet care «a umblat cu Iisus»… iată un suflet care s-a întâlnit cu Iisus… care a gustat din fiorul «umblării» cu Iisus”.
Şi nu m-am înşelat în aprecierile mele. Părintele Vasile era atunci numai la începutul Oastei. Boala îl scosese din „front”. Reîntors la front – ca şi mine, cu boala încă nevindecată complet –, s-a pus pe lucru. Şi-a refăcut oastea. A reînceput lupta. E unul dintre puţinii mei preaiubiţi fraţi preoţi care s-a aruncat în lupta Oastei fără „rezerve”.
Când am fost la Bucureşti, fratele Vasile a ţinut să mă ducă la „cartierul” lui de la Ghencea. Ce înfăptuiri minunate a făcut acest luptător! Cea mai spaţioasă biserică-catedrală din Bucureşti se clădeşte prin râvna acestui „pitic” (căci este şi el mic de statură, ca mine).
La intrarea în casă, un dulap făcut anume pentru desfacerea cărţilor şi foilor de la Oaste. „Am să-l scot afară în stradă – ne spune părintele Vasile – pentru ca trecătorii să se «împiedice» de cărţile şi foile Oastei”.
Azi părintele Vasile desface săptămânal 200 de exemplare din foaia Oastei şi sute de cărţi. Cu desfacerea foii deţine recordul pe ţara întreagă.
„Deşi sunt ocupat – ne scrie părintele Vasile – cu administraţia, având biserică nouă în construcţie, şi cu multe alte lucrări care îmi înrăutăţesc situaţia fizică şubredă, totuşi, faţă de propaganda ostilă, făţarnică şi laşă ce se desfăşoară pe aici împotriva ostăşiei noastre mult preţuite, am pus la contribuţie toate forţele ce Domnul mi le-a mai lăsat. Am căutat să intensificăm şi noi propaganda, ca astfel duhurile rele îmbrăcate în chip de om să vadă că noi, ostaşii, nu ne temem de ameninţările lor, întrucât putere avem de la Domnul oştirilor. Asemenea am căutat ca, prin îndurarea Domnului, să se vadă la ostaşi îndrăzneală în a-L mărturisi pe Domnul chiar când suntem mai persecutaţi şi mai urmăriţi. De aceea am şi majorat numărul foilor şi vă rog a-mi trimite pe viitor câte 200 de exemplare săptămânal”.
Iată un adevărat viteaz al Domnului. Prin astfel de jertfe şi luptători trăieşte şi biruie Oastea. O, dacă am avea numai câteva sute de astfel de viteji – ce lucruri mari am putea face!
Scumpul meu frate de suferinţă! De aici, din depărtare, mă gândesc cu drag la tine. Purtăm în pieptul nostru aceeaşi boală, dar şi aceeaşi râvnă pentru lucrul Domnului. Suntem bolnavi cu trupul, dar „suntem bolnavi şi de dragostea Iubitului nostru” (C. Cânt 5, 8). Slăvit să fie Acela care ne-a întâlnit într-o dragoste ca aceasta!

«Oastea Domnului» nr. 12 / 19 martie 1933, p. 1