Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II
De cum se apropie spre seară, mă aşezai pe pat lângă părintele, la măsuţa pe care scriam când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc… Începu să se întunece. Era februarie, dar afară nu ninsese încă deloc. Era un aer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi şi îmi zise:
– Ce faci?
– Cum vă mai simţiţi, părinte? – întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat, îmi zise:
– Acum mă simt ceva mai bine. După somn inima îmi este ceva mai întărită. De fapt, în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage; singură inima mi a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei! Slăvit să fie Domnul pentru toate!…
Mi-am tras scaunul mai aproape, zicând:
– Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, dar n-aş vrea să vă prea obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât de încet.
– De acum, mi-a mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge…
Se opri un timp, apoi zise, clătinând din cap:
– Dar mi se pare că de-acum încolo vremea adevărului s-a cam dus…
– De ce spuneţi asta, părinte?
– Dă-mi puţin paharul cu ceai!… Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce îţi spun.
Iar stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
– Pentru că, o dată venită lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele…
Glasul îi era profund profetic.
– Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea unică şi vădit cerească a Oastei… Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar mai-marii au respins-o de la început.
Dacă vor continua s-o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia… Iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare… Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare. Ca să creadă minciuna toţi cei care n-au crezut adevărul. Şi astfel să fie osândiţi, cum spune Sfântul Pavel la Tesaloniceni…
Mă gândesc chiar şi la fraţii noştri ostaşi, ce mare răspundere au.
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă El ne-a descoperit calea mântuirii atât de dreaptă şi de dulce… Dar dacă vreodată fraţii se vor dovedi nevrednici de acest dar mare, căutând spre alte căi, atunci Domnul se poate, drept pedeapsă, să le-o ia şi pe aceasta. Şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după lucrări străine şi pe căi rătăcitoare…
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte Biserica noastră şi poporul nostru în urma acestei respingeri.
Parcă ne găsim în vremea când Ierusalimul nu înţelesese vremea cercetării sale şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat.
…Ierusalimul Oastei, Sibiul, face acelaşi lucru, astăzi, pe care l-a făcut, la vremea sa, vechiul Ierusalim, omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu…
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul de mult. Stăteam aşa.
– Aprinde lumina, îmi zise încet după un timp. Şi mai dă-mi puţin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră. Şi mă uitai la el. Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie, şi milă.
– Dragă Dorz, şopti el rar şi mişcat, după mine va veni rândul vostru! Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris…
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să vă lepădaţi de Domnul şi de Lucrarea Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţe şi la necazuri, precum a fost şi Domnul nostru în lumea aceasta. Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine, va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri vă va da şi vouă, mai departe, biruinţă. Căci El este Acelaşi şi El veşnic este Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui. Chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând… Să muriţi crezând în biruinţa lui Hristos, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El!…
Întinse mâna spre mine. I-o luai şi mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
– Să păstraţi toate întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului… M-am străduit să vă dau nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o pildă cum să-l urmaţi. Să călcaţi după Domnul pe urmele mele. Ca, pe urmă, să ne întâlnim mai fericiţi, la sfârşitul luptei noastre, lângă Domnul, în Canaanul Său Ceresc…
…Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Iisus Biruitorul. Să nu trădaţi Cauza Evangheliei şi a Bisericii vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă… Să aveţi neîncetat ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit…
Tăcu din nou…
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc.
– Ce mulţi erau cândva – şi câţi s-au dus sus, până la El? Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care se lăudau că vor fi statornici lângă mine până la moarte?… Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe…
Cu mine vor sfârşi curând. Dacă şi pe acei care rămâneţi vă vor omorî, s ar putea să nu le mai fie trimişi alţii… Să le fie date, drept pedeapsă, numai lucrări pierzătoare şi lucrători pierzători…
Tăcu iarăşi, suspinând. După un timp, urmă:
– Dar Dumnezeu este nespus de bun, nemărginit de bun… El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu… Chiar şi pentru cei mai împietriţi… O, cât de nemărginit de bun e Dumnezeu…
Apoi tăcu îndelung, cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea.
– Nu mai vreţi puţin ceai, părinte? – zisei eu. Dar e prea rece. Mă uitai spre reşoul care ardea… Să-l încălzesc puţin!
– Nu!
– Nu încercaţi să adormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna. Făcu un semn obosit care părea a spune: de-acum am să odihnesc…
Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată era! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit.
Nu-mi mai puteam stăpâni plânsul: o, mânuţa asta sfântă şi chinuită, care s-a topit luminând. Care a scris atâtea litere de foc şi de aur care vor rămâne veşnic. Care a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi; care mi-a făcut atât de mult bine, mie şi altora… O, inima asta care bate tot mai încet…
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată, care mi se păru dintr-o dată nefiresc de rece.
Îmi apăsai din nou, încet şi moale, buzele peste ea şi apoi o dusei uşor sub pătura caldă.
…Era târziu… Şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Mi se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor.
Cred că nici el nu doarme, mi-am zis. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa care era mai albă şi mai uscată ca niciodată. De o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum iată ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou… Din cele două adâncimi încercănate, cei doi ochi, altădată atât de vioi şi de bucuroşi, priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
– Fereastra, zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra, să vină aer proaspăt.
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa, că, în ulti¬mele cuvinte din clipa morţii ei, a cerut să-i deschidă fereastra, să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci…
Între destinele unora dintre cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe, sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vântişor cam răcoros.
După ce se aerisi puţin, strânsei încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii:
– Acum, te rog, lasă-mă singur! – îmi şopti stins. Vreau să rămân singur!
Şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las, dacă mi-a cerut asta?
Stăteam nehotărât şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
– Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu.
Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
– Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte, stăruii eu încet. Nu mi-e somn!
– Nu mai am nevoie de nimic!…
– Nu vi-e frig? – încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
– Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe… Şopti ca o liniştire:
– Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:
– Slăvit să fie Domnul!