Predica la Duminica III din Postul Mare
Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu 8, 34)
Fraţilor, suntem cam la jumătatea Postului. Domnul vine acum să ne vorbească prin Evanghelia sa, despre trebuinţa de a lua asupra noastră crucea sa şi a-L urma, de voim să ne mântuim sufletul. Şi e bine că se întâmplă aşa, căci postul e vreme de gândire adâncă la trebuinţele noastre sufleteşti şi împlinirea lor. Se înşală cu amar cei ce cred că de asta avem post, ca să nu mâncăm carne. Nu, fraţilor, oprirea dela unele mâncări e numai faţa de deasupra; ei trebuie să-i răspundă, înăuntrul nostru, îndeletnicirea cu gânduri înalte despre împărăţia lui Dumnezeu, mântuirea sufletului şi purtările cele plăcute Domnului în viaţa de toate zilele. La cine lipseşte asta şi rămâne numai faţa de deasupra, cu nemâncarea de came, nu e post, ci mai mult o înşelare a noastră înşine, căci doară împărăţia lui Dumnezeu nu e mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt (Romani 14, 17). Împărăţia lui Dumnezeu este vieţuire după poruncile Domnului şi, dacă cineva nu le îndeplineşte, poate să roadă el toate rădăcinile şi scaieţii pământului, căci post tot nu este.
Sfinţii Părinţi au postit, fraţilor, dar, postind trupeşte, au postit şi duhovniceşte. Cine face altfel, face, nu post, ci mai mult e viclenie nemintoasă şi vrednică de râs. Căci Dumnezeu nu te va judeca după ce ai mestecat în gură, ci după ce ţi s-a sălăşluit în inimă şi ce ai lucrat cu mânile tale. Postul nu trebuie să fie temelia, ci urmarea gândurilor temătoare de Dumnezeu ale unui om care, în aceste zile, când ne apropiem de Patimile Domnului, îşi zdrobeşte inima şi-şi curăţă cugetul pentru a se apropia cu vrednicie de Sfintele Sărbători. Şi se înţelege, fraţilor, cine îşi frământă cugetul său cu asemenea gânduri sfinte nu poate benchetui, ci trebuie să păzească cumpătare în viaţa sa, cumpătare şi în mâncare şi în băutură.
De aceia am spus fraţilor, că bine este că tocmai în această vreme de post Biserica ne pune înainte Evanghelia Mântuitorului în care ni se vorbeşte de chipul cum trebuie să-i urmăm Lui şi de mântuirea sufletului nostru, căci tocmai în această vreme noi trebuie să ştim cum să postim duhovniceşte şi să urmăm Domnului.
Cel ce voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, zice Mântuitorul. Cei mai mulţi dintre noi, fraţilor, poate chiar şi toţi, doresc cu toată inima să urmeze Domnului şi în toată vrednicia să se numească creştini. Multora însă ne lipseşte o deplină înţelegere a lucrurilor, ori le luăm prea uşor. Aşa se face că credem de multe ori că urmăm Domnului, pe când, la dreptul vorbind, nu urmăm.
Iată unde stă neînţelegerea ori uşurinţa. Dacă cineva vine totdeauna la Biserică, ţine posturile, se împărtăşeşte, cheamă pe preot la felurite trebuinţe, — fiecare va zice: acesta e un om cu frica Domnului şi un adevărat creştin. Sunt mulţi care şi fac aşa şi judecă aşa, şi li se pare că totul s-a încheiat aici.
Dar a te opri numai la atâta, înseamnă a te mulţămi cu coaja şi a uita miezul. Luaţi, de pildă, o bătrână care e nelipsită de la biserică, posteşte şi face tot ceia ce crede că e de trebuinţă unui creştin. Dacă am vedea-o că, în viaţa de toate zilele, e hărţăgoasă, clevetitoare, iscoditoare, prefăcută, uneltitoare de duşmănii, purtătoare de vorbe — ajunge-i-va oare postul şi mersul la biserică ca să-i zicem: „asta e bună la Dumnezeu“? Sau, dacă am lua un negustor lacom, înşelător, cu cântar strâmb, cu marfă proastă, cu vin boit (văpsit); ori un lucrător leneş, care nu se ţine de tocmeală, beţiv şi îndărătnic; ori unul care te împrumută cu bani şi-ţi ia zece piei, şi aşa mai departe (că dacă te-ai apuca să numeri toate apucăturile cele rele nu mai sfârşeşti), — fi-va oare de ajuns, pentru toţi aceştia, postul şi mersul la biserică pentru a-i numi creştini?
Nu, fraţilor, nu trebuie să vedem numai înfăţişările de deasupra, nu trebuie să ne mulţămim numai cu coaja, ci să mergem până la miez, pentru a judeca pe om; să vedem inima lui.
Tocmai aici ne vin in ajutor cuvintele Domnului, din Evanghelie, pentru a ne arăta ce înseamnă a urma Lui şi a fi adevărat creştin. Cel ce voieşte să vie după Mine să se lepede de sine. Apoi ce fel s-a lepădat de sine acel care, măcar că vine la biserică şi posteşte, atârnă de patimile lui: înşală, cleveteşte, nedreptăţeşte, se leneveşte, se îngâmfă, se lăcomeşte? Se înţelege că toţi aceştia nu urmează Domnului. Cine îi va ţinea buni la Dumnezeu, numai fiindcă au într-una pe Dumnezeu în gură, se înşală rău de tot.
Omul, fraţilor, e ca o unealtă. Ştiţi că o unealtă e socotită bună, numai după ce-ai încercat-o la lucru, nu după frumuseţea ei ori după vreun lustru care îţi orbeşte ochii. Aşa e şi cu omul. Noi nu-l putem judeca după cum se arată, ci după cum este. Locul său de încercare e viaţa de toate zilele. Aici îl vezi câte parale face şi cât preţuieşte credinţa lui, aici vezi dacă omul postit-a duhovniceşte ori posteşte numai trupeşte.
Tot pomul bun se cunoaşte din rodul sau, zice Mântuitorul. Nu se adună zmochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini (Luca 4, 44). Asemenea e cu creştinul. Din faptele lui îl vei cunoaşte, din purtarea sa în mijlocul semenilor săi. De va îndeplini poruncile Domnului numai în coaja lor de deasupra, şi nu în miezul lor, se înşală singur, căci nu aşa se urmează Mântuitorului nostru Hristos.
Aci, în vânzoleala (fierberea, frământarea) vieţii, se vădeşte ce ascultare dă omul poruncilor Domnului. Şi dacă aici este rău la inimă şi nepăsător la durerile fraţilor săi, bucurându-se de sărăcia lor, la avutul văduvei şi al orfanului; dacă aici, în viaţă, e nemilostiv şi surd la lacrimile altora, nimic nu preţuiesc vorbele sale de credinţă; singurul lucru care îl aşteaptă este blestemul cerului. Astfel, zice Sf. Apostol Ioan: De va zice cineva că pe Dumnezeu iubeşte, iar pe fratele său urăşte, mincinos este, căci cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut? (1 Ioan 4, 20).
Drept aceia, fraţilor, a-ţi lua crucea şi a urma lui Hristos nu e alta decât a face voia Lui, voia Lui deplină şi fără ştirbire. Iar voia Lui este a ne îndeletnici cu faptele de iubire, milă şi ajutor, a ne păstra curaţi în viaţa noastră şi a cinsti pe Dumnezeu nu numai cu buzele ci şi cu inima, şi cu faptele sale. Căci zice Sf. Apostol Iacov: Pentru aceia, lepădând toată necurăţia şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul cel împlântat în voi, care poate mântui sufletele voastre.
Dar fiţi făcători ai cuvântului, nu numai ascultători, amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci de este cineva ascultător cuvântului, şi nu făcător, acela este asemenea cu omul care-şi caută faţa sa firească în oglindă şi care, căutându-se pe sine, s-a dus, şi îndată a uitat cine era (Iacov 1,1 21-26).
Mulţi se trudesc toată viaţa şi nu-şi mai găsesc odihnă, stând fără încetare în slujba patimilor lor, dorind numai ale lumii şi fiind ahtiaţi a le căpăta pe tot felul de căi; dar rămânând surzi la cuvântul Domnului, care poate mântui sufletele noastre. Acestora Însuşi Mântuitorul le spune, tot acolo unde vorbeşte de luarea crucii: ce va folosi omului de ar dobândi toată lumea şi-şi va pierde sufletul sau? (Marcu 8, 36).
Iată, fraţilor, cuvântul cel mare pe care oamenii îl pierd din ochi. Ei se zbenguiesc după arătări amăgitoare şi sfărâmicioase ale vieţii şi uită pacea sufletului care se capătă luând crucea Domnului şi urmându-I cu credinţă. Şi fiindcă ştiu că bună e calea Domnului şi frumos lucru a purta crucea lui, nu îndrăznesc să se lepede de dânsa, ci o laudă în cuvintele lor. Dar fiind atârnători de gândurile lumii, cu păcatele şi gusturile şi răsfăţările ei, nu o urmează, ci îndeplinesc numai nişte obiceiuri creştineşti, precum şi închinări pe la icoane, aprinderi de lumânări, rugăciuni pentru cei morţi, dar fără a avea puterea de a trece mai departe şi a face lucrurile Domnului pe pământ, adică cumpătarea şi mila şi dreptatea şi adevărul, care trebuie să împodobească viaţa creştinului. Însă a face numai pe cele mai uşoare ale legii şi a lepăda pe cele mai grele, ori a se strecura printre ele, nu este a urma Domnului. Lucrul de căpetenie pentru creştin e a se simţi totdeauna atârnând de Dumnezeu, ca un fiu de părintele său, şi a rândui după voia Lui toţi paşii zilelor noastre. Să fie întocmai cum zice Scriptura: În legea Domnului voia lui şi în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea (Psalmul 1, 2). Să nu răsară din faptele noastre că ici am făcut cutare lucra din ciudă, dincolo din ură, mai încolo din răzbunare şi aşa mai încolo; nu, ci din fiecare pas al nostru, să se vadă că numai legea dumnezeească ne călăuzeşte, numai Hristos Cel răstignit e Domnul faptelor şi gândurilor noastre. Acum, dacă un creştin poartă astfel pe Dumnezeu în inima sa şi Lui i se supune, va împlini apoi toate celelalte porunci ale Bisericii, precum mersul la biserică, mărturisirea şi împărtăşirea, cu mult mai multă sfinţenie şi cu un înţeles mult mai adânc decât cel ce le face numai din obicei, ori de mântuială, ori de ochii lumii.
Acum am văzut, fraţilor, ce înseamnă a lua crucea şi a urma lui Hristos. Înseamnă a-L cunoaşte cu desăvârşire ca Domn şi Stăpân al faptelor noastre şi Lui a-i încredinţa călăuzirea vieţii noastre.
Cine va ajunge până la acest pas va fi un om slobod de ghiara patimilor, căci pentru gândul viclean, înşelător, mincinos şi apăsător de săraci, nu mai este loc în inima celui ce a luat asupra sa jugul lui Hristos. Ci acest om va simţi o nesfârşită veselie şi, orice neajunsuri îl vor izbi, nu se va turbura: ba mai degrabă se va simţi îndemnat să strige cu Proorocul: Lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu, până ce voi fi (Psalmul 145).
Aceasta e şi pentru noi, fraţilor, calea de a urma lui Hristos şi a-I purta crucea. Dacă vom face aşa, vom dobândi şi sufletele noastre, pentru că Luntraşul cel iscusit ne va purta fără greş la adăpost bun pe corabia mântuirii sale. Să ştim că Mântuitorul a luat crucea pe umeri tocmai după ce lucrase o bună bucată de vreme pentru a întemeia împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Cel ce voieşte să-i poarte numele, să ştie, de asemenea, că va trebui să se străduiască în aceiaşi ţarină a faptelor vrednice şi cinstite, căci numai astfel va merita numele de creştin şi numai astfel va avea dreptul să-şi însemne chipul cu crucea Domnului Hristos şi să ceară ajutorul ei. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor