Cei trei înviaţi de Domnul Hristos

Predica la Duminica a XX-a după Rusalii

Fraţilor, sfinţii Evanghelişti ne povestesc despre trei morţi care au fost înviaţi de Domnul Hristos. Întâia oară ni se spune despre o fată de doisprezece ani, fiica lui Iair, care a fost înviată în casa părinţilor săi; al doilea e un tânăr din Nain, care a fost întors la viaţă când era dus spre mormânt, însoţit de plânsetele mamei sale; iar al treilea e Lazăr, cel înviat a patra zi, după ce fusese înmormântat de-a binelea.
E un şir de trei fiinţe, pe care moartea pusese stăpânire. Dar Mântuitorul a alungat-o, chiar după ce ea se aşezase pe totdeauna în acele trupuri, odinioară pline de viaţă.
Fata abia murise, şi Domnul Hristos îndată o aduse în viaţă; tânărul din Nain zăcuse mai mult în ghiarele morţii, căci Mântuitorul l-a găsit când cel tânăr era dus spre îngropare; iar la Lazăr a venit Domnul după ce toate ale îngropării se sfârşiseră.
Trei morţi a înviat Domnul, şi la fiecare, ca şi cum ar avea să ne înveţe ceva, se arată câte ceva deosebit. Deosebirea este că unul murise mai de curând, iar alţii mai de mult. Fata era poate chiar caldă, Lazăr însă începuse a se strica sau, cum spune graiul Bisericii, a se preface în părţile din care e şi alcătuit, adică în ţărână.
Citind sau auzind noi de aceste lucruri, de care ni s-a pomenit şi azi în Sf. Evanghelie, prin povestirea învierii din morţi a tânărului din Nain, mintea ni se duce mai întâi la puterea Mântuitorului de stăpân peste viaţă şi moarte. Căci spune Sf. Apostol Pavel despre Domnul Hristos, că El a stricat moartea şi a scos la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie (II Timotei 1, 10). Dar Sfinţii Părinţi, adică bărbaţii mari şi curaţi de la începutul Bisericii creştine, ei, oamenii care mult mai mult decât noi stăteau cu gândul la învăţătura Domnului, au găsit în aceste învieri nu numai atâta, ci şi multe alte temeiuri pentru înţelepciunea omului. Ei, care în lucrarea Mântuitorului au văzut nu numai îndreptări pentru trupul omului, ci mai cu seamă pentru sufletul lui, au văzut şi în aceste învieri deosebite câte o parte ascunsă de învăţătură care se descopere numai celor ce cu viaţa lor şi cu mintea stau mai aproape de Domnul.
1. Fata care murise când Domnul era în drum spre casa părinţilor ei, ca s-o vindece de boala de care zăcea, e icoana omului în care a intrat păcatul. Cu păcatul însă se întunecă ceva din limpezimea cinstei şi a vredniciei omului. Răul se face mai uşor, fiindcă orice păcat lasă o dâră în suflet, şi tot ceia ce a fost făcut odată, a doua oară se face cu mult mai mare uşurinţă.
Dar la început, câtă vreme păcatul n-a ajuns o deprindere a cuiva, sufletul tot rămâne în stare a se lupta. E ca un lucru străin, un ghimpe care a intrat în trup. Viaţa trupului nostru însă nu îngăduie să vie ceva de afară şi să-i tulbure mersul.
Icoana acestei stări e şi fata care murise. Ea era încă caldă, chipul feţei ei era al omului viu. Domnul Hristos şi spusese: nu plângeţi, că fata n-a murit, ci doarme (Marcu 5, 39). Fără multă pregătire şi năvală de lume, Mântuitorul numai cât a intrat în casă, a apucat fata de mână şi i-a zis: Fecioară, ție îţi zic, scoală-te, şi ea a venit din nou la viaţă.
Aşa e cu păcatul care a pus stăpânire pe noi de curând. Uşor putem lupta împotriva lui, fără să ne simţim şi să ne schimbăm în mersul obişnuit al vieţii noastre. Numai să fim cu grijă şi luare aminte, ca nu cumva să păcătuim a doua oară, şi uşor putem lupta şi ajunge la starea când păcatul încă nu pusese stăpânire pe noi.
Şi în casa în care murise fata, nu se schimbase nimic, nu se puseseră semnele morţii, numai bocetele celor de afară se auzeau, ca o înştiinţare că trebuie să ne ferim de păcatul intrat în noi.
2. Când a murit însă fiul văduvei din Nain, toate pregătirile de îngropare s-au făcut, şi mama lui, plină de jale, însoţită de rude şi cunoscuţi, şi-a luat drumul spre mormânt. Şi întristarea i-a chinuit pe toţi mai multă vreme, şi în toată casa femeii s-a simţit că a intrat moartea.
Aşa e şi cu sufletul a cărui viaţă se duce treptat-treptat, când păcatul intră şi-şi face casă într-însul şi locuieşte acolo. E o luptă mai grea de dus împotriva lui. Se simte în însăşi viaţa noastră că suntem stăpâniţi de păcat; ca şi la omul la care, dacă a trecut câtăva vreme de când şi-a dat sufletul, începe a se arăta înţepenirea trupului şi pierderea chipului sănătos al feţei.
La omul care cade puţin câte puţin în patima băuturii, nu se cunosc urmele din capul locului. E păcatul care a intrat, dar care încă n-a putut pune stăpânire deplină. Dar după ce urâta patimă, de la un mic început, a ajuns obicei, îndată încep a se arăta urmele prin tremurătură, prin spălăcirea ochilor, prin poftă de ceartă, prin uitare deasă, prin întristare, prin turburarea sănătăţii, şi aşa mai încolo.
Astfel e păcatul; el tulbură bunul mers al vieţii.
3. Când a murit Lazăr, turburarea intrată între oamenii ţinutului aceluia era şi mai mare. Casa în care locuiau cele două surori ale lui, Marta şi Maria, din satul Betania de lângă Ierusalim, era locul la care de patru zile tot veneau rude şi cunoscuţi pentru a mângâia pe cele două surori. Însuşi Domnul Hristos, încă departe fiind, a spus către ucenicii săi: Lazăr, fratele nostru, a adormit, dar eu mă duc să-l trezesc (Ioan 11, 2). Erau patru zile de jale şi nemângâiere de când cele două surori se chinuiau, mai chinuite încă la gândul că Domnul Hristos, bunul prieten al casei lor, nu fusese acolo în timpul boalei lui Lazăr. Intrase moartea de mai multe zile, şi cu dânsa nu mai contenea toată turburarea şi durerea. Însuşi trupul lui Lazăr începuse a-şi pierde chipul vieţii şi a se strica.
Nu e altfel nici cu păcatul care şi-a făcut culcuş adânc în sufletul nostru. El locuind în noi mai îndelung, stricăciunea intră adânc. Obiceiuri rele se prind de noi şi nu te mai poţi feri nici măcar de faţa oamenilor. O bucată de vreme a putut sta ascuns şi să-l ştim numai noi, cei ce păcătuim. Mai încolo însă se arată stricăciunea, aşa cum s-a arătat în trupul lui Lazăr.
Ştim că omul fuge de lumină, când face rău. Măcar că ştie că păcătuieşte, simte totuşi ruşine pentru ce face şi nu vrea să se afle. Tot se mai păstrează ştiinţa că face rău. Cu aceasta îşi păstrează şi afară purtările omului cu viaţa rânduită, ca şi pomul care-şi ţine scoarţa pe dinafară, cu toate că înăuntru e scorbură.
Cu timpul însă şi această ruşine se duce. Omul ajunge mai nesimţitor şi chipul stricăciunii se arată chiar şi afară, în purtările lui, pe care, de la o vreme, nu mai caută să le ascundă.
II
Asta e, fraţilor, învăţătura şi înţelepţirea pe care o scoatem noi, când ne gândim la moartea trupului şi a sufletului, cu prilejul celor trei învieri din morţi săvârşite de Mântuitorul. Putem însă să ducem gândurile noastre mai departe şi să băgăm de seamă că în toate aceste trei împrejurări, Domnul Hristos este cei ce vine în ajutor.
Doi stăpânitori s-au întâlnit în toate aceste trei întâmplări, doi stăpânitori puternici care sunt mai presus de putinţa omului de a lucra împotrivă. Unul este moartea nemiloasă, care trece nepăsătoare de la cei mai de jos până la cei mai de sus şi nu ţine seamă de nimic, iar celălalt este Domnul Dumnezeul nostru, care ne-a învăţat să vorbim că omul nu moare, ci adoarme; care ne-a învăţat să zicem celui dus din viaţă, nu fie-i ţărâna uşoară! ca păgânii, ci Dumnezeu să-l ierte! ca creştinii. Acest stăpânitor biruie stăpânirea morţii. De aceia ne spune el în atâtea rânduri că printr-însul putem birui stăpânirea morţii şi a trece din moarte la viaţă.
Aşa şi în nevoile sufletului nostru, prin care de multe ori ajunge la păcătuire.
Nu avem destulă putere în noi de a lupta. O vom găsi însă fără doar şi poate la Domnul Hristos, dacă ne vom duce să-i cerem ajutorul în rugăciune; dacă, în clipa ispitei care ne face să păcătuim, ne aţintim toate gândurile către el, cerându-i ajutor; şi dacă ne facem obiceiul de a fi cât mai des cu inima noastră la el, pentru a fi cât mai departe de păcat.
Omul trăieşte sub felurite puteri şi dinăuntrul lui şi din afară. E ca un schimb neîncetat între puterea lui şi puterile din afară. Puterea, care în chipul cel mai temeinic se alipeşte pe sufletul lui, e a Domnului Hristos. Pe El urmându-l, vom feri sufletul de moarte şi vom avea tărie în toate greutăţile. Amin.

Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor