Predică la Duminica Mironosiţelor
Fraţilor, suntem în a treia Duminică de la Paşti. Ca şi un copăcel care, până dă căldura, stă înnegrit, fără pic de verdeaţă, cu mugurii închişi, aşa am fost şi noi. Am trecut prin tristeţea Postului Mare şi am stat cu inima strânsă, ca şi copăcelul în timpul frigului. Cum s-ar putea creştinul bucura, când se gândeşte că se apropie patimile Mântuitorului? De aceia postul e cel mai potrivit lucru pentru tristeţea inimii lui. Ajuns la Sfânta Zi a Învierii Domnului, creştinul trece de la întristare la bucurie. Inima lui se deschide, după cum şi mugurii copăcelului încep a se deschide la venirea căldurii. Dar căldura se tot înteţeşte şi mugurii se tot deschid, se fac frunze, cât colo iaca şi florile.
Dar nici cu creştinul nu e altfel, fraţilor. Inima lui, înveselită la Paşti, merge înainte tot veselindu-se, ca mugurele.
Din duminică în duminică, sfânta mamă Biserica îi tot pune înainte învăţături frumoase din viaţa Mântuitorului, desfătându-i urechea în acelaşi timp în îngerescul cântec „Hristos a Înviat”. Am trecut Înălţarea, îndată ajungem şi la Duminica Mare. În această zi, putem spune că sufletul creştinului e ca şi un pom înflorit. De la Paşti şi până în această zi, el a tot crescut ca mugurele, s-a desfăcut, iată-l şi la floare.
Ei, fraţilor, dar pomului i se dă căldură fără s-o caute el. Creştinul însă trebuie el să vină la sfânta casă a Domnului, şi aci trebuie să fie şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Cum să încălzească şi înflorească biserica sufletele noastre, când noi îi închidem urechile! Iată, suntem între Paşti şi Rusalii. Trebuie la toate să luăm aminte ca, până la ziua Pogorârii Sfântului Duh sau Duminica Mare, să ajungem într-adevăr înfloriţi. Timpul care se scurge între Paşti şi această zi este cel mai frumos din întregul an creştinesc. Parcă şi firea toată se bucură cu noi. Abia încălzită pe la Paşti, ea ajunge la căldură deplină la Rusalii. Însă, ca să te bucuri şi tu, suflet creştin, trebuie să creşti neîncetat în bucurie. N-ai să ajungi în vârful scării până nu te-ai suit pe trepte. Iată, azi suntem într-o astfel de treaptă. Ne aflăm în Duminica a treia de la Paşti, pe care Biserica o numeşte Duminica Mironosiţelor. Să ascultăm învăţăturile ei, ca să creştem neîncetat ca şi mugurii la razele soarelui, şi aşa, din treaptă în treaptă, să tot trecem mai sus, ca să putem culege roadele vieţii noastre creştineşti.
I.
Fraţilor, ziua de azi, numită Duminica Mironosiţelor, sărbătoreşte amintirea acelor femei miloase care s-au dus să ungă trupul Mântuitorului după îngroparea sa. Vedeţi, numai nişte femei cu sufletul milostiv şi îndurerat s-au dus să-şi facă cea din urmă datorie către Cel ce nu ştiau de se va mai ridica din morţi. El s-a sculat însă, fraţilor, a înviat, înviind şi pe femeie la o viaţă nouă şi neauzită până atunci.
Învăţătura Mântuitorului ridică cinstea femeii din ruşinea de veacuri în care zăcuse până în acea vreme. Dacă v-aş spune cum era socotită femeia mai înainte de venirea Mântuitorului, v-aţi înspăimânta. Niciodată n-a fost ea socotită tovarăşă credincioasă a bărbatului, ci mai mult roabă care trebuia să se plece sub un jug apăsător. Era un fel de vită de muncă, cu puţin mai pre sus decât vitele fără cuvânt. Nimănui nu-i trecea prin cap că ar merita o soartă mai bună. Pierise din mintea oamenilor că Dumnezeu o făcuse tovarăşă a bărbatului când a dat-o lui Adam.
Iată, în sfârşit, ivindu-se Mântuitorul, care ne-a mântuit din ghiarele păcatului. Pentru femeie El S-a făcut încă o dată mântuitor: Nu numai de robia păcatului a mântuit-o, ci şi din robia vieţii de toate zilele.
Legătura dintre bărbat şi femeie s-a prefăcut numai de la venirea Mântuitorului. De la ceia ce era înainte, ca o legătură dintre rob şi stăpân, a ajuns o legătură sfântă, aşa cum o ţine Biserica până azi. Unde s-a pomenit până la Hristos de taina nunţii, care aduce unirea bărbatului cu femeia, ca un jurământ înaintea lui Dumnezeu! Sub domnia legii lui Hristos, bărbatul şi femeia nu mai sunt stăpân şi slugă. Ei sunt doi tovarăşi, care s-au legat înaintea lui Dumnezeu să-şi ducă viaţa împreună. Dumnezeu primeşte legătura lor şi o sfinţeşte ca să propăşească spre tot lucrul bun.
În învăţătura legii creştineşti, nunta este o faptă fericită din viaţa omului. Şi bărbatul şi femeia intră cu pieptul şi inima deschisă, fără nicio teamă, ci cu încredinţarea că se duc la fericire.
Fraţilor, numai Hristos a dat chezăşia fericirii. Numai El a ridicat femeia la treapta ce i se cuvenea. Bărbatul, ca mai puternic, femeia, ca mai simţitoare, au ajuns să se întregească unul pe altul. Bărbatul este capul, iar femeia inima căsătoriei. Dumnezeu n-a dat toate unuia şi toate altuia, ci unuia i-a dat putere şi vitejie, altuia inimă şi duioşie, pentru ca, uniţi, să poată închega un întreg.
Când Mântuitorul fu pornit cu crucea să fie răstignit, numai femeile plângeau în urmă. Lor le-a zis Mântuitorul: Fiicele Ierusalimului, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe fiii voştri (Luca 23, 38). Pentru aceasta am spus că în femeie este mai multă inimă şi că numai ea întregeşte puterea şi vitejia bărbatului. Bărbaţii erau nepăsători la răstignirea Mântuitorului, numai femeile au plâns.
Iată, fraţilor, cum Domnul Hristos a şters multe din suferinţele lumii vechi. Robia femeii era un izvor de neîncetat chin pentru dânsa, Mântuitorul a pus-o în starea nesfârşitei bucurii.
Dar dacă Mântuitorul Hristos a curăţit pe femeie de lepra robiei, dacă a ridicat-o la treapta de vrednicie la care Biserica o ţine până azi, s-au născut însă pentru dânsa şi unele datorii noi, care sunt potrivite cu starea de cinste în care se află.
II.
Bărbatul şi femeia se leagă prin căsătorie să ducă un trai împreună şi să-şi întemeieze o stare a lor. Adevărata cunună a unei căsătorii sunt copiii. Către dânşii femeia are mari datorii, fiindcă ea stă mai mult în casă şi se poate ţinea mai mult de dânşii.
Cine a ridicat femeia la vrednicia de soaţă a bărbatului? – Hristos. Deci tot după Hristos are şi ea datoria a-şi creşte copiii. Tu, femeie, prin Hristos ai ajuns la viaţă cinstită, tot prin Hristos du-ţi copiii la viaţă binecuvântată! Sădeşte de la început într-înşii sămânţa spre fapte bune, ca să nu ai a te căi mai târziu de căile rele pe care au apucat. Du viaţa ta aşa ca ei să vadă în tine apucăturile cele bune.
Copilul face şi el ce vede la părinţi. Vai şi amar e când părinţii îşi arată cusururile în faţa copiilor! Tot la aceste cusururi se vor deprinde şi ei mai târziu. Când însă au să vadă că sunt primejdioase, pe părinţi au să-i blastăme.
Se cere deci ca femeia să nu se arate nevrednică de cinstea la care a ridicat-o Hristos. Cele mai bune mame au fost cele creştine. Prin buna creştere dată fiilor lor, unii din aceştia au ajuns sfinţi, pe care Biserica îi cinsteşte azi (Cine vrea amănunte să cetească scrierea Sf. Vasile, tradusă de fostul Mitropolit Primat Iosif, cap. 1. Se găseşte în Bucureşti la Tipografia Cărţilor Bisericeşti). Dacă vom cerceta bine, vom găsi că buna temelie pusă de mame a fost cea pe care s-a clădit sfinţenia fiilor.
Pentru aceea femeia nu trebuie să uite că este ridicată din robia păgânismului de Domnul Nostru Iisus Hristos. Adusă în starea aceasta, de soaţă deopotrivă cu bărbatul, trebuie să-şi amintească că Mântuitorul este înălţătorul ei. Prin nimic nu-i poate mulţumi mai bine decât prin îndeplinirea învăţăturilor Lui şi prin sădirea lor în sufletul copiilor.
Sunt şi azi multe neamuri păgâne pe faţa pământului, şi Doamne! în tristă stare se află femeile la dânsele. Stau tot aşa ca şi acum două mii de ani înainte de venirea Mântuitorului.
Mai este ceva şi mai însemnat încă. Dacă Domnul Hristos a ridicat femeia la aşa cinste, încât legătura dintre ea şi bărbat a sfinţit-o, urmează că femeia şi bărbatul nu trebuie să lege trai împreună decât numai prin binecuvântarea Bisericii.
Când Biserica înalţă la aşa mare preţ unirea bărbatului cu femeia, este de mirat ca tocmai ei să fugă de dânsa. Ba este nu numai de mirat, ci şi uimitor, fraţilor, ca bărbatul sau femeia să fugă de cinstea pe care le-o dă Biserica prin binecuvântarea căsătoriei. Acesta e semnul că Mântuitorul Hristos a ridicat sus vrednicia femeii, că n-a socotit-o ca un gunoi. Biserica întemeiată de El a arătat de la răsărituri până la apusuri că femeia creştină nu mai e ca cea păgână. Fraţilor, atunci cum unii îşi mai leagă un trai împreună, fără a se gândi să-l sfinţească mai întâi în biserică? Mare rătăcire e aceasta! Oare nu se gândesc ei că se întorc din nou la noroiul (glodul) din care i-a scos Mântuitorul?
Domnul Hristos a făcut această legătură cinstită, pe femeie a făcut-o soaţă adevărată, şi tu fugi de cinste. Apoi nu vă gândiţi oare că cine nu se cinsteşte singur, nici alţii n-au să-l cinstească?
În zilele noastre am ajuns şi la această pacoste: vezi gospodării întemeiate fără să fie Dumnezeu la temelie. Nu s-a început lucrul cu Dumnezeu şi te miri de-o ieşi bine.
Unde sunt timpurile bătrânilor noştri, când Românul, şi de era pace, şi de era război, pornea cu Dumnezeu înainte! De era treaba cât de mică, cu „Doamne ajută” începea, şi tot izbândea. Şi acum te gândeşti tu oare că la o faptă aşa de mare cum e căsătoria, te poţi lipsi de Dumnezeu?
Amară rătăcire, fraţilor! Ce-a fost bun am lăsat, ce-a fost rău am semănat şi secerat. Când cineva îşi începe gospodăria cu o femeie, fără să mai alerge la binecuvântarea Bisericii, pare un fel de târguială, pe care azi o faci şi mâne o desfaci. Femeia rămâne în aceiaşi stare păgânească, din care a scos-o Mântuitorul.
Ei, femeie, femeie, dacă ai preţui tu cinstea cu care te-a învrednicit Mântuitorul, pe vecii vecilor ai fugi de acei ce vor să-şi lege traiul cu tine fără Biserică! Cine pierde de aici? Tu femeie, căci lepezi cinstea în care te-a îmbrăcat Mântuitorul.
Iată deci încă o datorie pentru cei ce sunt sub legea creştinească: să nu arunce cinstea pe care Mântuitorul a dat-o femeii. Mai cu seamă femeia să o păzească, căci a ei este.
Fraţilor, ştiţi că atunci când cineva este înălţat la vreo treaptă mai mare, i se dă şi lucrul său mai de cinste potrivit cu treapta. Când eşti mic, faci şi treburi mai mici, când eşti mare însă, faci şi treburi mai mari. Tot aşa şi cu femeia. În starea tristă în care zăcea înainte de Hristos, nu făcea decât lucruri de acestea, de vită, fără a se mai gândi că este un suflet într-însa. Legea lui Hristos a schimbat cu totul starea aceasta. A ridicat-o la cinste. De aceia trebuie să se gândească şi ea la ceva şi mai înălţător pentru sufletul ei.
Simţirile cele mai duioase şi mai curate sunt mai mult ale femeii de cât ale bărbatului. Ea este mai slabă, dar şi mai miloasă şi mai simţitoare. De aici urmează pentru dânsa datoria, nu de a înăbuşi aceste frumoase simţiri, ci de a le pune în lucru.
Ea trebuie să păşească în frunte când este vorba de dragostea şi ajutorarea copiilor săraci, de îngrijirea bolnavilor, de datoriile către cei morţi şi multe altele. Asta nu înseamnă de loc că bărbatul nu trebuie să facă şi el tot aşa, nu. El însă fiind totdeauna mai mult după treabă decât în casă, îi e mai greu.
Toţi aţi văzut vreun spital. Apoi, cine îngrijeşte de bolnavi acolo? – Tot femeia, că aşa e mai potrivit. Unde este vorba de milă, acolo femeia trebuie să fie întâi.
Şi ce serbăm noi azi, fraţilor, decât mila unor femei, care, prin mila lor, şi-au scris numele în cartea mântuirii! Milă nemăsurată au arătat aceste femei, pe care Biserica le-a numit Mironosiţe, către Mântuitorul. Zăcea în mormânt Domnul nostru, şi ele s-au dus să-L ungă cu mirezme. Tot ele au avut cele dintâi fericirea de a afla învierea Mântuitorului. Numele lor a străbătut şi va străbate încă de-a lungul veacurilor spre a da îndemn şi altora să facă tot ca şi dânsele.
Pentru aceia, fraţilor, ţintuiţi în sufletul vostru tot ceea ce aţi auzit, şi voi, femeilor, nu aruncaţi veşmântul cinstei cu care v-a îmbrăcat Domnul Hristos; cu tot lucrul bun şi de folos îndeletniciţi-vă! La razele calde ale soarelui creştinesc încălziţi-vă sufletul! Nu înăbuşiţi simţirile înalte şi frumoase cu care v-a înzestrat Dumnezeu! Faceţi ca aceste Mironosiţe, care, fără a fi îndemnate de cineva, au dat drum deschis milei ce le uda sufletul. Numai astfel vom lucra spre cea mai înaltă mărire a lui Dumnezeu şi spre fericirea noastră. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor