Predică la Duminica Tomii
Pentru că m-ai văzut Tomo, ai crezut; fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29).
Fraţilor, după strălucita şi înălţătoarea sărbătoare a Paştelui, iată-ne adunaţi în sfânta casă a Domnului; iată-ne din nou dinaintea altarului sfinţit, unde neîncetat se săvârşeşte jertfa trupului şi sângelui Domnului, sub chipul pâinii şi a vinului. Acelaşi şir de duminici şi sărbători încep a curge de la Paștele trecut şi până la cel viitor. Dar fiecare duminică şi sărbătoare are însemnătatea ei. Una nu seamănă cu alta. La fiecare învăţăm ceva deosebit. Toate însă se aseamănă într-aceea că ne dau învăţături mântuitoare pentru suflet, măcar că într-un chip deosebit.
Iată o învăţătură de cea mai mare însemnătate în duminica de azi, pe care Biserica o numeşte a Tomei, în amintirea apostolului Toma, care n-a crezut că Mântuitorul a înviat, până nu l-a văzut şi pipăit. Evanghelia ce-aţi auzit-o ne spune că Mântuitorul i-a spus: Numai fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Pentru aceia fericiţi toţi cei ce n-au văzut şi au crezut.
Cu adevărat, fericiţi sunt aceştia. Dar nu e de ajuns, fraţilor, numai să vă spun acestea. Trebuie să vi le şi dovedesc, trebuie să vă aduc la încredinţarea că într-adevăr aşa este şi nu altfel. Pentru aceasta cer să-mi daţi ascultare, să luaţi aminte la cele ce vă voi spune, cer chiar să aveţi dorinţa de a vă lumina.
I
Fraţilor, fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, ne spune Mântuitorul. El laudă, credinţa şi mustră necredinţa lui Toma. Aceasta s-o facem şi noi. Să arătăm greutăţile pe care le aduce necredinţa şi fericirea care este împreunată cu credinţa.
E tristă viaţa omului care trăieşte pe lume fără credinţă. Viaţa noastră, dacă are unele plăceri, are însă şi greutăţile ei. Omului îi trebuie un adăpost, unde să alerge în zilele când nevoia îl copleşeşte. Acest adăpost este credinţa. Ea întăreşte pe om şi-l ajută să lupte cu putere în valurile vieţii. Care din voi, în zilele de mare cumpănă, nu şi-a ridicat ochii spre cer zicând: ,,Doamne, ajută!“ Câţi în timpuri de suferinţă nu şi-au găsit alinarea şi uşurarea în credinţa care le înălţa gândurile la Dumnezeu? Fericiţi cei ce au crezut!
Ce fac însă cei ce nu cred, cei a căror credinţă este slăbită?
Mare este chinul lor! Şi ei sunt bântuiţi de fel de fel de furtuni. Dar neavând credinţă, unde să alerge ei după alinare? Nicăieri nicăieri n-o găsesc, şi durerea creşte când văd neputinţa de a o uşura. Mulţi trăiesc fără Dumnezeu pe lume, dar ceva-ceva cum îi ajunge nevoia, se zvârcolesc în dureri, fiindcă ei n-au credinţa care să le dea alinarea cerească.
Fără îndoială, fraţilor, nu odată, ci de multe ori aţi auzit cum unuia îi moare soţia şi de durere îşi curmă firul zilelor; altul îşi pierde copilul şi, zdrobit de durere, îşi pune capăt vieţii; altul îşi pierde averea câştigată cu sudoare pentru fericirea copiilor şi, în deznădejde, îşi ridică viaţa. – Pentru ce toate acestea? – Pentru că credinţa lor era prea slabă. Ei nu s-au gândit la Dumnezeul Cerurilor; nu şi-au adus aminte de Părintele care stinge focul fiilor şi către care poţi să-ţi verşi tot amarul.
Lipsa credinţei duce pe om la nenorociri şi la pierderea sufletului. Cel fără credinţă, pentru încetarea durerilor, aleargă la uciderea lui însuşi; cel cu credinţă, la Dumnezeu. Vedeţi ce straşnică deosebire este între unul şi altul. Sunt mulţi, care-şi iau zilele fără a se gândi că este un Dumnezeu, că lumea aceasta este a Lui şi că El e marele ei stăpân. Dumnezeu nu este nici în cugetele, nici în urzelile, nici în casele, nici in inimile lor. În cugetele lor toate intră, numai Dumnezeu nu.
Se scoală dimineaţa şi pornesc după treburile zilei. Își mestecă hrana lor, dar uită mâna care îi hrăneşte. Vitele chiar ar trebui să-i ruşineze, pentru că «Boul îşi cunoaşte stăpânul, iar măgarul ieslea în care îi dă să mănânce, numai poporul meu, zice Domnul, nu se uită la mine» (Isaia 1, 3). Oamenii fără Dumnezeu se îndulcesc de bunurile Sale, dar le primesc ca pe ceva căzut din cer, fără să-şi ridice inimile la Cel ce este milostivul dătător al lor. Ei au nevoi care nu mai încetează, dar nu se înalţă până la Dânsul, care este gata să-i ajute. Ceas după ceas trece fără ca o privire, un strigăt, o dorinţă să se înalţe către cer.
Stau şi mă gândesc: oare nu e tot aşa cu cei ce ascultă aceste cuvinte? N-am trăit noi oare multe zile în viaţa noastră, ca şi cum n-ar fi fost un Dumnezeu peste noi şi Mântuitor lângă noi?
Da, şi chiar mulţi din cei mai râvnitori deseori au uitat pe Dumnezeu. Ce puţine sunt clipele din timpul zilei, când El este Cel întâi şi Cel mai înalt în gândurile noastre!
Şi dacă ar fi numai atâta! Dumnezeu nu e în cugetele multora, dar nici în socotelile pe care şi le fac pentru viitor. Totdeauna noi frământăm în capul nostru fel de fel de socoteli cum să fim fericiţi; unii într-un chip, alţii în altul. Negustorul intră şi se afundă în negoţul lui, scoate şi cheltuieşte parale cu nădejdea unui bun câştig. Plugarul îşi împarte ogorul lui după cum i se pare mai folositor. El seamănă şi aşteaptă să-şi umple coşarul. Sluga lasă un stăpân cu nădejdea de a găsi pe altul mai bun. Noi ne hotărâm să facem mâne cutare sau cutare. Ne zămislim urzelile noastre pentru săptămânile şi lunile ce au să vină.
Dar unde este Dumnezeu în toate aceste urzeli? De loc nu l-am întrebat pe Dânsul. Am lucrat totul fără Dânsul. Şi cu toate acestea nu putem să mişcăm un singur pas, în nimic n-o putem scoate la capăt fără mijlocirea Lui.
Este adevărat că nouă ni se pare că ajungem uneori cu bine la capăt şi fără ajutorul Lui. El ne ajută uneori şi fără să-L căutăm. Dar este spăimântător lucru să vezi pe un om fără Dumnezeu, crescând în toate bunurile, să-l vezi că ajunge din ce în ce mai bogat, că turmele i se înmulţesc, şi cu toate acestea nicio binecuvântare asupra lui. Mai degrabă toate socotelile noastre să rămâie baltă, decât să înflorească fără Dumnezeu.
Să ne gândim la aceasta, fraţilor. Să începem viaţa din nou. Să punem rânduială în urzirile noastre. Să ne încredinţăm calea în mâinile Domnului, să ne încredem într-Însul, şi El ne va ajuta s-o trecem.
Este drept, foarte drept să ne gândim la viitor. Este foarte drept să fim muncitori în treburile noastre. Trebuie să fim încălziţi şi de duhul Domnului. Fericit bărbatul care ia pe Dumnezeu în tovărăşia lui şi care doreşte ca orice lucru să-l înceapă, să-l săvârşească şi să-l sfârşească în Dumnezeu.
Trebuie să mărturisim, fraţilor, că sunt mulţi dintre noi în casele cărora nu e Dumnezeu. Prietenilor li se zice «bine-aţi venit». Oaspeţii sunt bine primiţi. Dar El, prietenul cel mai adevărat, oaspetele cel mai bun, nu este primit, i se închide uşa. Şi totuşi unde este Dumnezeu, acolo este pace – pace în acea casă, în acea familie, în acele inimi.
Îţi stă o piatră pe inimă, când intri în casa omului necredincios şi fără Dumnezeu. Poate că la dânsul este gospodărie bună. Toate lucrurile îţi arată îngrijire, băgare de seamă şi rânduială. Poate stăpânul şi stăpâna sunt buni, primitori, binevoitori în tot chipul.
Dar este o lipsă în acea casă. Lipseşte tocmai ceia ce e mai de preţ. Dumnezeu nu este acolo. La toate lucrurile se gândesc şi toate le fac, dar tocmai cel mai folositor este lăsat în neîngrijire. Vai! nu e aşa oare cu multe case şi căscioare în care intrăm adeseori?
Ascultaţi ce zice Domnul Însuşi: Eu voi fi Dumnezeul tuturor familiilor lui Israil, şi ei vor fi poporul meu (Ieremia 31, 3). Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar El binecuvintează locuinţa drepţilor (Pilde 3,33).
Acum, ori dacă sunteţi bogaţi ori săraci, vedeţi că Dumnezeu este cu voi, locuieşte cu voi, ridicându-şi casă în mijlocul vostru. Este un lucru la care eu v-aş îndemna cu tot dinadinsul să-l faceţi fără întârziere: să puneţi pe Dumnezeu la temelia familiei voastre. Binecuvântarea va veni peste voi, pentru că zice Dumnezeu: Pe acei care mă cinstesc pe mine şi eu îi voi cinsti (Samuel 30).
Dar mai este alt loc din care deseori Dumnezeu este alungat: din inimile noastre.
Aici mai cu seamă doreşte El să-şi aşeze locuinţa. Acestea zice Preaînaltul care locuieşte în veşnicie, al cărui nume este sfânt: eu locuiesc în locul sfânt şi înalt, la un loc cu cel întristat şi umilit în cugetul său (Isaia 57, 15).
Comoara nenorocitului este în inima sa. Banii albi pentru zile negre, mulţi-puţini câţi are, poate să şi-i puie la casa de economie. Ei pot fi îngrămădiţi acolo şi puşi să-i dea dobândă. Pofta de bani însă, dragostea nedespărţită de dânşii, tot cu sine este, tot în inima sa stă, nu s-a dus şi ea la casa de economie.
Tot aşa este, fraţilor, dacă avem comoară în cer, dacă Dumnezeu este Dumnezeul nostru şi Hristos Domnul, prietenul nostru. Fără îndoială că atunci îl vom simţi în inimile noastre întărindu-ne, încălzindu-ne, umplându-ne de bucurie, pace şi mulţămire.
Dacă suntem dintre cei ce n-au în inimă pe Dumnezeu, nu putem fi fericiţi. Putem avea prieteni şi copii să ne iubească. Putem avea belşug cât de mult. Poate lumea să-mi pară numai o sărbătoare. Dar nu pot zice: «Sunt fericit». Nu-mi pot înălţa inima până la Dumnezeu şi să zic: Mărire ţie, Doamne, că este pace, pace binecuvântată în sufletul meu.
Aţi văzut, fraţilor, că viaţa aceasta a omului necredincios nu este viaţa cea fericită. Dar am cercetat-o numai aşa cum o vedem zilnic, cum se scurge liniştită. S-o cercetăm ce este ea şi în zilele grele, şi atunci veţi vedea, fraţilor, că viaţa omului fără credinţă este cea chinuită.
II
Să ne ducem cu mintea la omul care se apropie de sfârşitul vieţii. În toată tinereţa şi în zilele bune, a huzurit fără să se gândească că este un Dumnezeu pe lume care-i vede faptele. Cugetarea că toate astea se sfârşesc odată îi va fi venit în cap, dar nu s-a mai gândit apoi la asta, zicându-şi că e departe de tot şi că mai are de petrecut. Iată-l însă din petrecere în petrecere, din an în an tot mai slăbit, ialtă-l, în sfârşit, bătrân. Acum toate plăcerile din trecut îi vin în minte ca un nor ameninţător. Vede că se apropie de un sfârşit, dar nu ştie ce-i aduce. El se teme, fiindcă atunci când nu ştii ce se va întâmpla, mai degrabă te duci cu mintea la rău decât la bine. Pe fiecare zi temerea asta îi e mai chinuitoare. El vede că moare fără nicio nădejde de viitor.
Moare, dar ce-o să fie oare după moarte? Gândurile pe care le-a alungat în tinereţe, acum îl chinuiesc la bătrâneţe. Nopţile cele lungi se zvârcoleşte în nedormire. Gândul că poate se stinge pe veşnicie sau îl aşteaptă vreo pedeapsă, îi stă ca un călău ameninţător.
Vine ceasul morţii, şi ce luptă, ce chin, ce durere cumplită! Se apucă cu dinţii de această viaţă pe care o părăseşte. Dacă ar avea o scânteie de credinţă! Dar nu, n-o are şi intră în moarte ca într-o prăpastie neagră şi fără fund.
Ce privelişte deosebită ne dă omul care toată viaţa s-a încălzit la focul credinţei lui Dumnezeu! El trece prin viaţă ca omul care ştie fără greş de unde pleacă şi unde are să ajungă. Şi dacă nu duce o viaţă de huzur, el ştie că toată fapta bună îi aduce dobândă în cer. De aceia o îngrijeşte şi o udă ca pe o buruiană de leac.
El intră în bătrâneţă, dar intră cu nădejdea omului care aşteaptă răsplata faptelor sale. Departe de a fi chinuit, simte o mulţămire fără margini. El nu se mai îngrijeşte ce-o să fie după moarte, fiindcă ştie negreşit că merge în sânul Tatălui.
Vine sfârşitul vieţii. Toţi îl plâng. El însă moare cu zâmbetul pe buze. Moare ca creştin împărtăşit, cu lumânarea în mână, cu preotul lângă dânsul, ca omul care de nimic nu şi-a bătut joc în viaţă şi cu cinste vrea s-o sfârşească. Fericiţi cei ce au crezut şi fericit este şi acesta!
Aţi văzut, fraţilor, unde duce nepăsarea şi necredinţa, precum şi fericirea care este împreunată cu credinţa. N-am nevoie să vă lămuresc mai mult.
III
Totuşi trebuie să vă mai spun că viaţa omului credincios este totdeauna însufleţită de nădejde. El niciodată nu deznădăjduieşte. În ceasul celei mai mari slăbiciuni, se uită spre cer şi simte că totul este trainic şi nevătămat. Acolo este Părintele său, aşezat pe tronul cel veşnic. Acolo este Mântuitorul, nu Mântuitorul îndurerat, batjocorit şi ucis de oameni, ci Mântuitorul plin de viaţă, care şade de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul Atotputernic, care ne-a răs cumpărat şi care acum se bucură binecuvântând pe cei ce i-a mântuit.
Acolo este ancora sa prinsă cu tărie. Acolo este nădejdea sa clădită pe piatră. Când creştinul se ţine de dânsa, nimic nu-l mai poate zmulge din mâinile Tatălui. Pot să vie toate încercările: boală, moarte; creştinul întărit în credinţă însă, are armele veşnice cu care luptă. Cine poate să-l mişte de pe nezguduita sa temelie?
Astfel este, fraţilor, omul cu credinţă. Nădejdea niciodată nu-l părăseşte. El ştie că are totdeauna un adăpost şi un scut în credinţa sa.
Dacă ai asculta pe oamenii fără credinţă, ai crede că viaţa celui credincios e cum nu se poate mai urâtă, că nu are niciun farmec. Oamenii necredincioşi, când îți vorbesc de viaţa lor petrecută în chefuri şi destrăbălări, o ridică în slavă. Viaţa omului care trăieşte cu credinţa în Dumnezeu şi lucrează după dânsa li se pare grea şi întunecoasă. Numai viaţa lor stricată şi de pierzarea sufletului şi trupului li se pare vrednică de trăit.
Totuşi, nu e aşa. Pentru a vă lămuri mai bine, am să vă aduc o pildă.
Când Dumnezeu a vrut să dea lege poporului evreiesc, a chemat pe Moisi, mai marele lor, în muntele numit Sinai, ca să le dea legea. Muntele însă clocotea de puterea dumnezeiască, care se afla acolo. Trăsnete şi fulgere se încrucişau, de credeai că muntele se prăbuşeşte, iar cerul ia foc. Ia gândiţi-vă acum ce făcea poporul care sta în vale şi aştepta legea? Fără îndoială că, în mijlocul zgomotului asurzitor şi a trăsnetelor cumplite, credea că Moisi a pierit şi nu se mai întoarce la ei cu legea. Moisi însă stătea viu şi nevătămat.
Aşa este, fraţilor, şi cu oamenii credincioşi şi necredincioşi. Cei necredincioşi fac cu credincioşii cum poporul evreiesc făcea cu Moisi. Lor li se părea că Moisi a murit, dar el era teafăr. Cei necredincioşi zic că viaţa celor credincioşi e urâtă, dar lor numai li se pare aşa, fiindcă-s orbiţi de viaţa lor desfrânată. Ei judecă numai de departe, cum şi Evreii de departe judecau despre muntele Sinai unde se suise Moisi spre a lua Tablele Legii. Muntele era frumos pentru cine stătea sus; înfricoşat însă pentru cine-l privea de departe. Pentru necredincios, credinţa i se pare înfricoşată, celui credincios însă îi este nespus de dulce. Omul grosolan, care nu judecă decât pe deasupra, se miră când vede pe altul suindu-se din ce în ce mai sus pe scara vieţii creştineşti. Ce-şi zice el? Mai bine rămân la capăt decât să mă sui în vârf. Şi urăşte pe tot cel ce merge în calea vieţii creştineşti ca şi cum i-ar aduce lui vreun rău. El zice cum ziceau Evreii: Să nu grăiască către noi Dumnezeu, ca nu cumva să murim (Ieşirea 20, 19). Dar Dumnezeu a grăit către Moisi, şi nu numai că n-a murit, ci inima i s-a umplut de o dulceaţă cerească. Ceia ce pentru evreii plecaţi la plăcerile cărnii era groază, pentru dânsul era pace şi linişte dulce.
Astfel e viaţa celui ce trăieşte în credinţă, fraţilor, viaţă paşnică şi netulburată. Pace multă, zice proorocul David, este la cei ce iubesc legea ta şi nu este lor zminteală (Psalmii, 118, 165). Omul credincios, ori de i se întâmplă bine, ori rău, aceiaşi seninătate are. El se ridică cu mintea la Dumnezeu şi acolo îşi găseşte odihna şi mulţămirea, pe care viaţa pământească cu nevoile ei nu i-a dat-o. Numai în astfel de împrejurări putem pricepe toată adâncimea cuvintelor Mântuitorului: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul meu peste voi şi vă învăţaţi dela mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, că jugul meu este bun şi sarcina uşoara (Matei, 11, 28-30).
Mare este uşurarea pe care o capătă omul prin credinţă! Când o mamă duioasă ştie pe fiul său dus departe, la război, peste ţări şi mări, cine va da alinare şi odihnă sufletului ei chinuit? înfumurarea necredincioşilor? Nu, fraţilor, ci credinţa în puterea lui Hristos Domnul nostru. Acolo află ea şi acolo vom afla şi noi odihna sufletelor noastre.
Pentru toate acestea, fraţilor, credinţa a fost socotită de mult preţ în viaţa creştinească. Ceia ce este ancora pentru corabie, este şi credinţa pentru creştin. Vine furtuna, valurile se ridică, se aruncă turburate asupra corăbiei. Ea însă stă liniştită şi nemişcată. Aşa este şi creştinul. Vin lovituri de ale soartei, vin ispite de tot soiul, el însă rămâne netulburat, fiindcă credinţa lui este ancora care îl ţine legat de puterea lui Dumnezeu.
Sfinţii Părinţi totdeauna au lăudat-o cu multă căldura. Sfântul Amvrosie zice: Credinţa este temelia tare a tuturor deprinderilor bune (In Psalmos, 40). Tot credinţa, adaugă Sf. Ioan Gură de Aur, este începutul dreptăţii, izvorul sfinţeniei şi inima dreptei slujiri a lui Dumnezeu (Cuvântare despre credinţă, nădejde şi dragoste).
Acum, fraţilor, când se apropie timpul ca fiecare să ne îndreptăm spre casele noastre, să ne gândim ce înseamnă a trăi fără Dumnezeu, fără credinţă, a simţi că El este departe de noi, că El este Dumnezeul nostru şi totuşi stăm fără legături cu Dânsul! Oh! cutremură-te numai la gândul că poţi trăi un ceas, o clipă chiar fără Dumnezeu. Nu îndrăzni să mai începi o zi fără a cere dela Dânsul să te călăuzească, să te îndrepteze, să te păzească şi să te binecuvinteze! Nu îndrăzni să-ţi mai pui într-o noapte capul pe pernă fără a-L ruga să te păzească!
Vorbeşte cu tine însuţi şi spune: De azi încep o viaţă nouă, Dumnezeu va fi Dumnezeul meu, în voia Lui voi umbla.
Gândiţi-vă, apoi, cum viaţa fără credinţă e şi o viaţă fără nădejde. În ceasul acela, când, părăsit şi singuratec, inima şi trupul tău cad slăbite, când lumea se frământă fără a se gândi la tine, când prietenii nu pot să te ajute şi nici avuţia dacă o ai, nu poate să-ţi aducă mângâiere; în ceasul în care viaţa merge spre apus, iar moartea se apropie neîncetat, când totul se stinge şi veşnicia se întinde înaintea ta, – cât de mare este atunci nenorocirea de a nu avea nicio nădejde,niciun braţ părintesc pe care să ne sprijinim, niciun Mântuitor care să ne ducă la adăpost!
Acum, fraţilor, în această zi de mare sărbătoare, să ne încălzim la soarele credinţei care întăreşte şi oţeleşte sufletele oamenilor. Acum, când am văzut tot preţul ei, s-o sădim adânc în sufletele noastre, fiindcă fericită este credinţa, fericiţi cei ce au crezut. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor