Predică la Duminica V din Postul Mare
Se cuvine ca acela să crească, iar eu să scad. (Ioan 13, 30)
Fraţilor, în Sf. Evanghelie din Duminica de azi, a cincea a Postului Mare, Biserica ne pune înainte vremurile când Domnul Hristos se apropia de Patima Sa. După ce învăţase poporul ani de-a rândul, despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre vieţuirea cinstită, se gătea acum să sufere Patima pe cruce, la care avea să-l supuie oamenii răi şi păcătoşi, pe care-i mustrase pentru păcatele lor.
Domnul ştia toate cele ce aveau să se întâmple. De aceia, pe drumul spre Ierusalim, a vestit ucenicilor lui că va fi dat în mâna mai marilor Iudeilor, care-l vor ucide.
În acest timp, au venit la Dânsul doi dintre ucenicii lui, care l-au rugat să le dea două slujbe mai de seamă, când va fi să întemeieze împărăţia sa pe pământ.
Mulţi ucenici ai Domnului Hristos. n-au înţeles bine învăţătura sa şi au greşit. Aşa şi aceşti doi. Ei socoteau împărăţia lui Dumnezeu, de care vorbea Mântuitorul, drept o împărăţie ca cele de pe pământ, cu domnitori şi stăpâni şi pază şi slujbaşi şi toate câte sunt într-o împărăţie.
După această rânduială din lume, fiecare vrea să aibă un loc mai de frunte. Totdeauna omul doreşte lucruri mai mari decât puterile iui şi vrea să i se încredinţeze sarcini mari, fără a se întreba, dacă are el atâta putere pentru a îndeplini ceia ce i se va cere.
Avem pofte mari şi dorim multe, dar nu ne gândim dacă suntem în stare a îndeplini măcar datoriile mai mici ale noastre.
Faţă de această stare a omului, care se vede şi la cei doi ucenici ai Domnului, despre care ni s-a cetit azi, găsim învăţătură în altă parte din Evanghelie. Pe aceasta s-o ascultăm astăzi, pentru ca să nu greşim prin pofte după lucruri mari, când noi nu suntem în stare să îndeplinim nici cele mici ale vieţii.
Fraţilor, cu puţin timp mai nainte de ieşirea Domnului Hristos în lume, pentru a o învăţa lucruri mari despre împărăţia lui Dumnezeu, s-a ridicat Sf. Ioan Botezătorul, care a început a mustra pe oameni de păcate şi a le vorbi cu cuvinte de foc pentru îndreptarea lor. El le vestea că vine Domnul Hristos, să îndeplinească toate cele ce trebuie pentru mântuirea sufletului omului, şi ei trebuie să se pregătească, spre a primi cu grăbire noua vestire despre împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor, spunea el. Iată, şi securea zace la rădăcina pomilor. Deci tot pomul, care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă iu foc (Matei 3, 1 şi 10).
Şi a ieşit lumea din depărtări să asculte cuvintele lui şi toţi se închinau şi se căiau de păcate şi se lepădau de ele şi se făceau ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul. Şi mare mulţime de popor a urmat lui şi primea botezul dela Ioan şi se mărturiseau drept ucenici ai lui.
Dar, dela o vreme, a venit şi Domnul Hristos, şi a început a lucra şi El, şi a-şi aduna ucenici în jur. Atunci ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au început a se întrista pentru că ucenicii Mântuitorului sporeau, iar ai Sfântului nu mai creşteau. Domnul Hristos îi luase înainte, Ioan Botezătorul numai cât pregătise lucrurile, ca să le aducă până aci, iar de acum înainte trebuia să lase numai pe Domnul spre a lucra. El fusese steaua care luminase înainte. Acum, când se ivise Soarele Iisus Hristos, el trebuia să se şteargă şi să rămâie în umbră.
Ioan Botezătorul ştia prea bine că aşa trebuia să fie. El era prea mulţămit că se făcuse vrednic de cinstea de a deschide calea Domnului şi-i era de ajuns aceasta. Nu era oare o mare faptă de a pregăti inimile oamenilor către Hristos!
Ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul nu ştiau aceasta. Ei se întristau văzând că altul i-a luat înainte şi că învăţătorul lor, dela care primiseră botezul, scădea.
Atunci s-au dus la el şi i-au spus: Nu vezi că tu pierzi şi cellalt creşte? Nu vezi că toţi îi urmează lui? Tu cum rămâi?
Iată însă cuvânt do răspuns, care se sloboade de pe buzele Sfântului Ioan Botezătorul şi care e o mare învăţătură până în ziua de azi şi în viitor, prin pilda vrednică pe care ne-o dă.
El răspunse celor ce veniseră la dânsul: Voi înşivă îmi sunteţi marturi că am spus: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimes înaintea aceluia… Prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este împlinită. ACELA TREBUIE SA CREASCĂ, IAR EU SĂ SCAD (Ioan, 3, 28, 30).
Din aceste spuse ale Sfântului se înţelege că el s-a bucurat de venirea Domnului şi că nu s-a întristat de loc de venirea lui, după cum se întristaseră ucenicii săi. El numeşte mire pe Domnul Hristos, fiindcă mirele este cel ce întemeiază o gospodărie nouă. Mântuitorul întemeia noua gospodărie a lumii, împărăţia lui Dumnezeu, pentru îndreptarea şi mântuirea omului. Sfântul Ioan îşi zicea sieşi numai prieten al mirelui şi se bucura că el a pregătit sufletele pentru un astfel de mire, pe care-L vor pomeni toate lumile şi toate veacurile.
De aici bucuria care îi umplea inima şi nu împărtăşea de loc întristarea ucenicilor lui. Ba încă le-a spus în răspunsul dat lor: Se cuvine ca acela, adică Domnul Hristos, să crească, iar eu să scad.
Iată, aci e cheia învăţăturii la care trebuia să ajungem.
Dacă ar fi după socoteala noastră omenească, fiecare om se întristează, când altul îi ia înainte, iar el rămâne pe urmă. Ni se pare amară starea când toată lumea aleargă la altul, iar noi nu mai suntem băgaţi în seama şi nu mai vine nimenea să ne întrebe. Atunci se furişează ura împotriva acelui care ne-a luat înainte şi ni se pare că e vrăjmaş al nostru.
Dar poate că uitarea în care am căzut e dreaptă. Poate că alţii sunt înzestraţi mai bine ca noi şi răspund mai temeinic trebuinţelor omului. Am avut un timp de înflorire şi firesc este ca să înflorească şi alţii. Firesc este ca lumea să asculte şi la cuvintele altora, nu numai la ale noastre.
Dar omul niciodată nu socoteşte aşa. El are totdeauna pofte mari de mers înainte şi niciodată nu-şi pune întrebarea dacă mai are puterea de a face tot ce doreşte.
Iată, faţă de această stare a omului, stă ca pildă Sf. Ioan Botezătorul. El nu a fost setosul de putere. El a iubit lucrul care i-a fost dat să-l săvârşească şi n-a căutat alaiul oamenilor. Nu mărirea lui i-a stat înainte, ci mărirea lucrului de îndeplinit.
Când a venit Domnul, el a cunoscut că altul mai puternic îi ia locul. S-a cunoscut pe Sine însuşi şi aşa a vorbit ucenicilor Săi. Nu s-a pornit cu mânie că alaiul oamenior pleacă în altă parte, ci s-a bucurat că altul va face şi mai mult decât el. Eu vă botez numai cu apă spre pocăinţă, a spus el, acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Matei 3, 2).
Cunoscându-se pe sine însuşi, el nu s-a mândrit. A rămas cu umilinţă în^starea sa şi nu s-a umplut de turburare. Turburarea a umplut inima ucenicilor lui, care judecau în chip lumesc. De aceia se întristau.
O asemenea pildă e o învăţătură din cele mai luminoase, fiindcă obştea oamenilor nu face aşa. Pe oameni nu-i însufleţeşte preţul şi frumuseţe unui lucru, ci poleitura care o capătă şi ei de acolo. Ne punem pe noi mai presus de lucrurile care trebuiesc împlinite şi le preţuim numai după folosul pe care-l tragem dintr-însele sau după cinstea pe care o revarsă şi asupra noastră.
Noi nu înţelegem că sunt lucruri cu mult mai înalte decât fiinţa noastră şi pe care trebuie să le preţuim, ori de tragem din ele vreun folos, ori nu.
Şi dacă altul face nişte treburi mai bine ca noi, nu trebuie să lăsăm mânia să pătrundă în inima noastră, fiindcă părerea de rău pentru binele făcut de altul e lucru dela diavolul.
Să ne gândim că pot fi lucruri mari făcute şi fără noi şi să luăm aminte că poate noi n-am fi avut atâta putere şi pricepere de a le duce la capăt bun. Să ne cunoaştem pe noi înşine şi să rămânem în cele ce putem. Să nu umblăm cu doriri de a fi in toate treburile şi să ni se pară că nu se poate face nimic fără noi. Să nu fim otrăviţi de pofta de a tot da înainte, pentru că nu suntem totdeauna pregătiţi şi încurcăm lucrurile, pentru îndeplinirea cărora nu avem destulă putere şi pricepere. In multe ţări, s-au întâmplat pagube de tot felul, din pricina pofticioşilor care s-au îngrămădit la locuri care nu erau pentru puterile lor.
Fiecare să rămâie la cât i-a dat Dumnezeu şi la puterile cu care l-a înzestrat, mulţumindu-se pentru o stare după putinţa lui. Căci atunci ar fi în lume mai multă cumpăneală şi socoteală; treburile s-ar îndeplini mai bine şi n-ar mai da unul năvală peste altul.
Aşa să ne învăţăm dela pilda curată a Sfântului Ioan Botezătorul, care n-a eşit din mărginirea puterilor lui; care s-a oprit la cât i-a dat Dumnezeu să lucreze şi nu s’a apucat decât de ceia ce era deplin în puterea lui.
Un om care face aşa, poate avea mult mai multă cinste într-o lucrare mică, care este după puterile lui, iar altul poate eşi cu necinste din slujbe mari şi chemări grele, pe care le-a luat peste puterile lui.
Deci să ne cunoaştem pe noi înşine şi să păstrăm cumpăna vieţii. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor