Pr. Anastasie GOȚÓPULOS
Din ce pricini Biserica este atât de neînduplecată şi hotărâtă în oprirea slujirii împreună cu ereticii sau cu schismaticii, încât rugăciunea în comun cu aceştia să fie înfăţişată drept „mare păcat,” care se pedepseşte prin caterisire şi afurisire?
1. Motive de credinţă şi de iubire faţă de Dumnezeu. Rătăcire liturgică, eclesiologică şi dogmatică
a) Pentru Tradiţia şi viaţa Bisericii noastre, adică pentru teologia ortodoxă, mântuirea începe doar din momentul în care omul devine mădular al „Trupului Hristos”, adică al Bisericii, al cărei Cap e Domnul Însuşi [1]. Negreşit, Trupul lui Hristos există din epoca Apostolică până astăzi şi este unic. Şi Trupul acesta este „Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică”, adică Biserica Ortodoxă. Nu există mai multe trupuri, pentru că Unul este şi Capul Hristos. Prin urmare, atât dumnezeieștile slujbe, cât şi întreaga viaţă creştină nu reprezintă o chestiune personală a fiecărui credincios, ci se integrează în unitatea organică a tuturor mădularelor Trupului lui Hristos.
b) „În teologia şi în viaţa Bisericii Ortodoxe există dintotdeauna o relaţie trainică între dogmă şi slujire, între teologie şi rugăciune. Slujirea ortodoxă şi rugăciunea nu constituie «capitole» independente de credinţa Bisericii, ci sunt mai degrabă o expresie liturgică a singurei şi neclintitei învăţături dogmatice a Bisericii. Expresia lex orandi [est] lex credenti a însemnat dintotdeauna o rânduială statornică, pe care a aşezat-o ethosul Bisericii. […] Atât dogma, cât şi chipul creştinesc de viaţă pot fi înţelese doar din lăuntrul vieţii liturgice. […] Asta înseamnă că rugăciunea comună poate fi împlinită doar de către cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă” [2], remarcă pe bună dreptate profesorul Skutéris. Chiar şi în Consiliul Mondial al Bisericilor se recunoaşte că „există o relaţie firească şi profundă între teologie şi rugăciune. Maxima antică lex orandi est lex credenti arată că ne rugăm pentru ceea ce credem. Dogma unei Biserici se exprimă în viaţa ei liturgică” [3].
c) Centrul şi fiinţa cultului creştin este Dumnezeiasca Liturghie, în care se integrează şi celelalte slujbe şi Tainele Bisericii noastre [4]. În acest sens Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „este aproape cu neputinţă ca o slujbă să fie deplină fără Dumnezeiasca Euharistie” [5]. Cu alte cuvinte, Dumnezeiasca Liturghie nu este una dintre rugăciunile Bisericii, ci temelia şi încununarea fiecărei părţi osebite a cultului ortodox. Dumnezeiasca Euharistie rezumă întregul cult divin şi în fapt revelează Biserica însăşi: „Biserica este înţeleasă în Tainele ei” [6], arată Sfântul Nicolae Cabasila, referindu-se la Dumnezeiasca Liturghie. Cu alte cuvinte, Sfânta Liturghie nu este mijlocul prin care se atinge unitatea oamenilor în Hristos, ci este însăşi unitatea, arătarea unităţii deja realizate în unicul Trup al lui Hristos [7]. De aceea, la Dumnezeiasca Liturghie şi, prin extindere, la întreg cultul ortodox participă doar cei care, prin Botez, s-au integrat deja în Trupul lui Hristos şi rămân în Acesta. Nici chiar catehumenilor care se pregăteau să se boteze nu le era îngăduit să rămână şi să urmărească Dumnezeiasca Liturghie. În eclesiologia ortodoxă, este cu totul de neconceput vreo formă de intercomuniune (intercommunio) [8], deoarece comuniunea euharistică, comuniunea bisericească şi comuniunea în credinţă sunt strâns legate între ele [9].
d) Aşadar, pentru că erezia înseamnă dispreţuire a Trupului lui Hristos şi tăiere din Acesta şi, la urma urmei, refuz de participare la viaţa Bisericii, la „Trupul lui Hristos”, participarea ereticilor la slujire este nu numai fără sens, ci şi neadevărată. Cum pot să particip la slujire, adică la arătarea unităţii Trupului lui Hristos, când am ales să mă desprind şi să nu mai aparţin Trupului? Pentru cel din afara Bisericii – eretic sau schismatic – este cel puţin o urmare firească să nu vrea să fie considerat membru al Trupului, din moment ce, în cele din urmă, el însuşi a ales, conştient, să se despartă de Trup! Foarte logic şi firesc întreabă Nichifor Grigorás: „Aşadar, pentru că aici voinţa noastră se împotrivește voinţei voastre şi inovaţiile din dogmele voastre ne îndepărtează pe unii de alţii, cum am putea să Îl avem şi unii, şi alţii pe Acelaşi Hristos drept Cap sau cum am putea să ne rugăm împreună?” [10]. La fel şi Zonarás: „Cei care cad în erezii şi stăruie în ele sunt îndepărtaţi din Biserică ca unii ce sunt străini de aceasta. Cum, deci, li se va îngădui să intre în casa lui Dumnezeu?” [11]. Şi profesorul Skutéris se întreabă pe bună dreptate: „Întrebarea care se pune adesea (de către unii ortodocşi) este: ce sens are o rugăciune comună «fabricată», dacă această rugăciune nu exprimă un caracter unitar, ci este o contopire de elemente din tradiţii bisericeşti diferite? Dacă rugăciunea este o expresie doxologică autentică a învăţăturii şi a vieţii bisericeşti, atunci ce credinţă comună, ce trăsături morale comune poate să exprime rugăciunea comună (cu eterodocşii)?” [12].
Numai dacă vedem în cultul ortodox un simplu spectacol, fără nici o participare personală fiinţială, devine legitimă prezenţa neortodocşilor! Cu alte cuvinte, participarea ereticilor la Dumnezeiasca Liturghie înseamnă o răsturnare a însăşi esenţei Liturghiei, este o rătăcire în viaţa liturgică.
e) În afară de aceasta, participarea la slujirea comună are ca premisă necesară credinţa comună [13]. Astfel, Sfântul Irineu al Lyonului arată: „Credinţa noastră (ortodoxă) împreună-glăsuieşte cu Euharistia şi Euharistia adevereşte credinţa. Îi închinăm, deci, lui Dumnezeu, aceleaşi, propovăduind şi mărturisind atât comuniunea, cât şi unitatea noastră” [14].
După cuvântul Mitropolitului Ionnis Ziziúlas al Pergamului, „Ortodoxia fără Euharistie este de neconceput”, dar şi „Euharistia fără Ortodoxie este imposibilă… Premisele ortodoxe de participare la unitatea Euharistiei au existat, negreşit, dintru început în Biserică, după cum adeveresc mărturisirile de credinţă încorporate în textele liturgice” [15]. Această tradiţie liturgică ajunge până în zilele noastre şi presupune mărturisirea credinţei comune şi autentice prin rostirea Simbolului de credinţă înainte de Anaforaua liturgică [16]. Aşadar, din moment ce „unitatea în Dumnezeiasca Euharistie este asociată cu unitatea în dreapta credinţă” [17], eventuala rugăciune în comun cu un eretic reprezintă o rătăcire liturgică.
f) Prin urmare, este limpede că în Biserica noastră spaţiul liturgic nu poate fi folosit ca spaţiu al unei simple comunicări şi al relaţiilor sociale, ci e spaţiul cel mai real şi se referă la însăşi natura Bisericii. Astfel, putem să înţelegem „repulsia pe care au simţit-o ortodocşii (la Ferrara-Florenţa) faţă de săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii împreună cu eterodocşii, cu care, în aparenţă cel puţin, tocmai mărturisiseră Unirea” [18] sau refuzul Sfântului Alexandru al Constantinopolului de a liturghisi împreună cu Arie [19].
După conştiinţa Sfinţilor, în spaţiul liturgic nu e loc de politeţuri şi de amabilităţi sociale: primirea „în Biserici” şi rugăciunea în comun cu un reprezentant al unei „adunări” eretice, ca şi cum ar fi episcop canonic, nu poate să fie primită din punct de vedere eclesiologic, pentru că astfel se legitimează erezia. Recunoaşterea în cult a ereziei ca fiind o altă „Biserică”, care ar exista legitim din punct de vedere bisericesc, şi paralelă cu „Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” constituie baza pentru dezvoltarea „teoriei ramurilor” (branch theory) [20]. care conduce la rătăcire eclesiologică.
g) În sfârşit, când îi primesc pe eretici la rugăciune în comun fără nici o ezitare sau restricţie, ignorând multele şi substanţialele diferenţe în credinţă, în fapt desconsider luptele Bisericii şi ale Sfinţilor ei pentru păstrarea neschimbată a credinţei noastre, subestimez valoarea dogmei drepte şi, la urma urmei, pun semnul egal între Adevăr şi înşelare. Cu alte cuvinte, consider învăţătura neadevărată drept un alt mod îndreptăţit de interpretare şi o altă posibilitate de înţelegere a Adevărului evanghelic [21]. O astfel de percepţie a vieţii bisericeşti, desigur, conduce la abatere dogmatică. În concluzie: poziţia hotărâtă a Sfinţilor Părinţi faţă de rugăciunile în comun cu ereticii este rezultatul învăţăturii lor despre Biserică.
2. Motive de dragoste faţă de om. Rătăcire pastorală
Temeiul moralei creştine este iubirea faţă de celălalt, oricine ar fi el. Iar Sfinţii Bisericii noastre au slujit acestei preaînalte virtuţi, însă dragostea lor nu se manifesta doar în grija pentru acoperirea nevoilor materiale ale oamenilor, ci mai ales în aceea pentru eliberarea oamenilor din lanţurile rătăcirii şi ale minciunii. Pentru că, ce folos are omul dacă va câştiga lumea toată, însă îşi va trăi greşit întreaga viaţă, cu o nădejde falsă şi o perspectivă greşită? De altfel, lucrarea Bisericii şi a Sfinţilor ei nu este rezolvarea problemelor sociale şi traiul decent al poporului, ci mai ales biruirea vrăjmaşului celui din urmă al omului, care este moartea, prin Învierea lui Iisus Hristos.
Într-o scrisoare a Sfintei Mănăstiri Stavronikita din Muntele Athos, pe care o semnează stareţul ei de atunci (1968), Vasilios (Gontikákis), şi părintele Paisie Aghioritul, se arată printre altele: „Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care s-au arătat riguroşi în păstrarea dogmei, sunt cei care l-au iubit pe om mai mult decât toţi, pentru că ei cunoşteau adâncimile lui abisale şi nu au vrut niciodată să îl batjocorească prin folosirea lozincilor unei iubiri inexistente, ci l-au respectat oferindu-i Evanghelia Adevărului, care dăruieşte fericita viaţă în Duhul Sfânt. Aşadar, credincioşia faţă de dogmă nu înseamnă îngustime de spirit, nici nu este o luptă pentru intoleranţa religioasă ortodoxă, ci singurul chip de a iubi cu adevărat. Ortodoxia trăită dă lumii singurul «lucru care trebuie» (Luca 10, 42) şi îi potoleşte cu adevărat setea” [22].
Această slujire a iubirii „în adevăr” [23] şi a adevărului „în iubire” [24] este împlinită cu evlavia straşnică a Sfinţilor faţă de moştenirea preţioasă a credinţei predate lor şi faţă de transmiterea în istorie, întocmai şi fără greşeli, a credinţei. De aceea şi vedem atâta grijă în formularea dogmei şi atâta asprime faţă de ereticii care o falsificau. Potrivit lui Th. Ghiánku, „toate aceste hotărâri canonice au un puternic conţinut pastoral. Biserica avea ca ţel apărarea Trupului bisericesc euharistic, mai ales în vremuri când exista primejdia îndepărtării de la adevăr. Sunt atitudini care exprimă lupta şi îngrijorarea Bisericii pentru păstrarea dogmei drepte şi în acelaşi timp grija pastorală pentru apărarea poporului lui Dumnezeu.
Motivele teologice şi pastorale obligau Biserica să legiuiască rânduieli care se caracterizează prin acrivie” [25].
Din păcate, însă, motivele pastorale pentru care au fost aşezate aceste canoane nu numai că nu au dispărut, precum greşit insinuează unii [26], ci, dimpotrivă, primejdiile au crescut. Foarte bine arată în acest sens Comisia de Dogmatică a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte în Memoriul ei „Despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor” (Sfântul Munte Athos, Februarie 2007): „Dimensiunea pastorală a Sfintelor Canoane dă sens punerii lor în practică atât în epoca în care au fost scrise, cât şi astăzi. Nimeni dintre noi nu întrebuinţează aceste Sfinte Canoane, dacă nu vede că este primejduită conştiinţa dogmatică a Bisericii de către vreo eclesiologie eretică. Iar astăzi, mai mult ca oricând, conştiinţa dogmatică a pliromei Bisericii se află în primejdia de a fi stricată de eclesiologia promovată de Consiliul Mondial al Bisericilor. Rugăciunile în comun reprezintă unul dintre semnele rătăcirii eclesiologice. Se înşeală cei care cred că aducem ca argument îndreptăţirea acelor Sfinte Canoane astăzi din conservatorism sau din fundamentalism. Ignoră faptul că Biserica punea înainte astfel de canoane ori de câte ori vedea că este stricată conştiinţa bisericească a membrilor ei. Astăzi e nevoie să se întărească respectivele canoane existente şi, dacă e nevoie, să fie întocmite altele în acelaşi duh, pentru acelaşi scop şi cu referire specială la Consiliul Mondial al Bisericilor” [27].
a) Dragoste faţă de credincioşi
Biserica, oprind participarea la rugăciuni în comun cu ereticii, vrea să-i ferească pe membrii ei, şi anume pe cei mai bolnavi în credinţă, de o „confuzie duhovnicească” [28], de rătăcirea ereziei.
Ι. Sfântul Nectarie spune, în acest sens, despre cei care pot cu uşurinţă să se înstrăineze în credinţă din pricina apropierii de eretici: „lipsa de comuniune (euharistică) exterioară izbăveşte de înstrăinarea interioară” [29].
Iar „înstrăinare” avem atunci când:
– credinciosul va refuza Adevărul evanghelic şi va înainta în rătăcirea diavolească;
– se va strica simţul ortodox şi va înceta să mai deosebească adevărul de minciună;
– va crede că Biserica şi erezia suânt amândouă căi drepte către Dumnezeu;
– va crede că Ortodoxia şi celelalte confesiuni eretice cinstesc aceleaşi lucruri plăcute lui Hristos [30];
– va socoti „Biserica cea una” ca fiind una dintre multe „altele”
– va identifica Ortodoxia cu negarea ei. [31].
ΙΙ. De multe ori, însă, cei ce se roagă împreună cu ereticii sunt teologi de seamă sau episcopi cu înaltă instruire teologică, sunt „puternici, şi calzi, şi statornici în credinţă” [32], care, fără îndoială, nu se află într-o astfel de primejdie de „înstrăinare”. Când nu există această temere, este, oare, îngăduită rugăciunea în comun cu ereticii? Negreşit că nu, căci – dincolo de alte motive:
1. Acest comportament al lor, fără îndoială, va toci în conştiinţa turmei credincioşilor „simţul că erezia este ceva cu totul incompatibil cu Adevărul” Bisericii şi care provoacă vătămare sufletească. Dacă păstorii Bisericii îmbrăţişează o atitudine sincretistă faţă de erezie, turma îşi va pierde sensibilitatea mărturisitoare şi va cădea cu uşurinţă în erezie [33].
2. Mai mult încă, un păstor care se poartă împotriva Sfintelor Canoane, „chiar dacă nu crede încă cele ale ereticilor, negreşit, însă, dă multora prilej de sminteală şi de bănuieli împotriva lui [34], căci lasă să se creadă că este de aceeaşi părere cu necredincioşii [35]. sau pentru că provoacă bănuieli sau are aceleaşi păreri cu aceştia” [36]. O astfel de impresie – fie ea şi greşită – că episcopul sau teologul ar fi „într-un cuget cu necredincioşii”, că e de acord cu erezia şi o îngăduie sau nu învaţă drept „cuvântul adevărului”, devine prilej de „înstrăinare” a credincioşilor şi atunci „vai de omul acela prin care vine sminteala”. Vai de păstorii care, prin faptele lor nechibzuite, zdruncină încrederea poporului în ierarhie şi stârnesc revolta acestuia!
Iar când situaţiile se tensionează şi încălcările Sfintelor Canoane se vor face prilej de schismă în Trupul lui Hristos [37], atunci nu are nici o răspundere acel păstor „puternic”, însă nechibzuit? În schimb, ţinerea Sfintelor Canoane ne apără pe toţi şi nu aduce nici o vătămare nimănui.
b) Dragoste faţă de eretici
Probabil că la prima vedere pare ciudat că interzicerea rugăciunii în comun cu ereticii izvorăşte din iubirea Bisericii faţă de ereticii înşişi. Însă:
Ι. Sfântul Ioan Hrisostom spune clar: „Iubirea adevărată nu se arată în comuniunea la masă, nici în adresarea înaltă, nici în linguşirea prin cuvinte, ci în a îndrepta şi în a urmări interesul aproapelui şi a-l ridica pe cel căzut […] aceasta este iubirea adevărată” [38]. Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „eu numesc ură de oameni şi rupere de iubirea dumnezeiască a încerca să întăreşti rătăcirea, căci aceasta mai mult îi distruge pe cei pe care i-a biruit” [39]. Aşadar, când primesc deplin pe eretic în rugăciune comună, ca pe un membru canonic al Bisericii, ca şi cum nu ar trăi departe de Adevăr, nu există nici o certitudine că se va cuminţi şi că nu va continua să rămână în rătăcirea lui. Prin faptul că mă rog cu el nu mă arăt, de fapt, a fi de acord cu el, confirmându-i astfel că şi în afara „Bisericii Una” poate să existe o relaţie sănătoasă şi mântuitoare cu Domnul nostru? E cu putinţă, oare, ca această purtare a mea să îi aducă neliniştea cea bună, aşa încât el să-şi cerceteze din nou alegerea?
ΙΙ. Când însă, cu dragoste, cu discernământ şi cu respect faţă de persoana lui, îi explic dificultăţile care – din păcate – există şi care împiedică comuniunea noastră duhovnicească şi, înainte de toate, înfăţişarea noastră comună înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, dacă el are o dispoziţie bună sufletească, nu există mai multe speranţe ca aproapele nostru să preţuiască purtarea noastră şi să se folosească de ea în mod real? Cu siguranţă, el se va mâhni – ca şi noi, de altfel, – dar oare această tristeţe nu va naşte până la urmă bucurie? Cei care am vizitat Sfântul Munte Athos [40], am văzut pe viu cum eterodocşii simt iubirea Bisericii noastre care se ascunde în spatele acestei rigori şi nu interpretează greşit pe nimeni [41]. Dimpotrivă, poate am gustat altundeva urmările laxităţii şi ale dispreţuirii Tradiţiei canonice a Bisericii noastre. La urma urmei noi, desconsiderând rânduiala bisericească multiseculară, credem, oare, că arătăm mai multă dragoste decât Mama noastră, Biserica, şi decât Sfinţii noştri? Doar această întrebare să ne-o punem!
c) Dragoste faţă de dialogul theologic cu eterodocşii
Precum s-a arătat deja, rugăciunile în comun nu sunt o parte a procesului de dialog intercreştin. Dimpotrivă, rugăciunile în comun, prin încălcarea Sfintelor Canoane, nu numai că nu ajută Mişcării Ecumenice şi lucrării de unire şi de împăcare, ci dimpotrivă îi dăunează:
a) prin neclaritatea lucrurilor şi prin amăgirea eterodocşilor cu speranţe deşarte;
b) prin marea împotrivire din partea unor factori importanţi ai Bisericii Ortodoxe (arhierei, Muntele Athos, sfinte mănăstiri, clerici, teologi), dar şi a unor segmente ale poporului credincios [42], care priveşte cu mare nemulţumire şi prudenţă, chiar cu suspiciune, drumul spre Potirul comun [43]. Pentru că, la urma urmei, cine nu va fi de acord că „unirea a două Biserici nu este o chestiune de coincidenţă a concepţiilor mai multor sau mai puţinelor persoane în proporţie de 100%, ci identitate de credinţă a întregului, format de fiecare dintre aceştia. După cum foarte inspirat şi concis s-a exprimat Mitropolitul Meletie al Athenei în timpul vizitei sale la Londra din anul 1919, «unirea nu trebuie să fie un simplu acord între ierarhi, ci unitatea credinţei şi a inimilor poporului»” [44]. Pe de altă parte, dacă clericii ortodocşi ar fi, pe cât posibil, „mai rezervaţi la adunările liturgice cu eterodocşii care fac obiectul Sfintelor Canoane, căci prin aceste adunări liturgice se toceşte sensibilitatea mărturisitoare a ortodocşilor”, după cum recomanda Sinodul Patriarhal condus de Patriarhul Athenagora, oare nu ar mai găsi înţelegerea interlocutorilor lor eterortodocşi? Oare din cauza acestei tactici consecvente şi oneste ar exista pericolul întreruperii dialogului teologic? Desigur că nu! Oare pentru unii singurul interes este realizarea cu orice preţ a „unirii Bisericilor”? Şi ca singură cale de atingere a acestui scop au ales teoria-uneltire „formulată de către participanţii romano-catolici” de la Sinodul II Vatican, potrivit căreia „unirea se va realiza” treptat, în trei etape, şi nu prin negocierile eclesiastico-teologice, astfel:
a) prin prietenie şi pregătire psihologică;
b) prin comuniune sacramentală parţială;
c) prin comuniune sacramentală deplină [45].
Oare nu într-acolo conduce dispreţuirea rânduielii canonice a Bisericii noastre? [46].
Extras din: Rugăciunea în comun cu ereticii: abordare a practicii canonice a Bisericii, București: Predania, 2013.
Note:
[1]. Romani 12, 5; I Corinteni 12, 12-28; Efeseni 1, 22-23; 4, 12; 16, 5; 23, 25-27; Coloseni 1, 18.
[2]. K. Scouteris, „Common prayer,” Τhe Ecumenical Review, 54 (2002), p. 5.
[3]. Comisia Specială pentru participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor, „Anexa 1, Un cadru pentru rugăciunea comună la întrunirile CMB” în: Ορθόδοξη Θεολογία και Οικουμενικός διάλογος [Theologie ortodoxă şi Dialog Ecumenic], Π. Βασιλειάδη (ed.), ed. Αποστολική Διακονία, Athena, 2005, p. 238.
[4]. Ν. Μιλόσεβιτς, Η Θεία Ευχαριστία ως κέντρον της Θείας Λατρείας, η σύνδεσις των Μυστηρίων μετά της Θείας Ευχαριστίας [Dumnezeiasca Euharistie ca centru al cultului divin, legătura Tainelor cu Dumnezeiasca Euharistie], Thesalonic, 2001.
[5]. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, PG 3, 424 ş.u.
[6]. Νικολάου Καβάσιλα, Ἑρμηνεία εἰς τήν Θ. Λειτουργίαν [Interpretarea Dumnezeieştii Liturghii], 34, ΕΠΕ 22, 190.
[7]. Ε. Θεοδωροπούλου, „Ο αρξάμενος «διάλογος» και οι εξ αυτού κίνδυνοι”.
[8]. [„«Dialogul» început şi primejdiile care derivă din acesta”], în: Ε. Θεοδωροπούλου, Τα δύο άκρα [«Οικουμενισμός» και «Ζηλωτισμός»] [Cele două extreme. «Ecumenism» şi «Zilotism»], (republicarea unor articole şi scrisori) Athena, 1986, p. 46, Ι. Ζηζιούλα, Η ενότης της Εκκλησίας εν τη Θεία Ευχαριστία και τω Επισκόπω κατά τους τρεις πρώτους αιώνας [Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în Episcop în primele trei secole], Athena, 19902 . De asemenea, A II-a Consfătuire a Comisiei Mixte de Dialog Theologic, München 30.6-6.7.1982, „Το μυστήριο της Εκκλησίας και της Ευχαριστίας υπό το φως του Μυστηρίου της Αγ. Τριάδος” [„Taina Bisericii şi a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi”] şi a IV-a Comisie Plenară a Ortodocşilor şi Romano-Catolicilor, Bari 16 Ιουνίου 1987, „Πίστις, μυστήρια και ενότης της Εκκλησίας” [„Credinţă, taine şi unitate a Bisericii”] în: Α. Παπαδοπούλου, Θεολογικός Διάλογος Ορθοδόξων και Ρωμαιοκαθολικών (Ιστορία-Κείμενα-Προβλήματα) [Dialogul theologic dintre Ortodocşi şi Romano-Catolici (Istorie-Texte-Probleme)], Thessalonic, 1996, pp. 45-61, 86-103, M. M. Garijo-Guembe, „Αδελφές Εκκλησίες σε διάλογο, σκέψεις ενός Ρωμαιοκαθολικού θεολόγου” [„Biserici Surori în dialog, gândurile unui theolog romano-catholic”], în: Γ. Ζιάκας şi alţii (ed.) Καιροσ, Τόμος τιμητικός στον Ομότιμο Καθηγητή Δαμιανό Αθ. Δόϊκο [Volum omagial dedicat Profesorului Damianós Ath. Dóikos], Επιστημονική Επετηρίδα Θεολογικής Σχολής ΑΠΘ. [Anuar Ştiinţific al Facultăţii de Theologie a Universităţii Aristoteliene din Thessalonic], Serie nouă 5 (1995), pp. 381-382.
[9]. O analiză detaliată despre intercomuniune („διακοινωνία”) vezi D. Stăniloae, Για ένα ορθόδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία-Πίστη-Εκκλησία (Το πρόβλημα της intercommunion) [Pentru un Ecumenism ortodox. Euharistie-Credinţă-Biserică (Problema intercomuniunii)], trad Ε. Μάϊνας, ed. Άθως, Pireu, 1976; Γ. Γαλίτη, Intercommunio, Το πρόβλημα της μυστηριακής κοινωνίας μετά των ετεροδόξων εξ επόψεως ορθοδόξου, Bιβλική και εκκλησιολογική μελέτη [Intercommunio. Problema comuniunii sacramentale cu eterodocşii din punct de vedere ortodox. Studiu biblic şi ecleziologic] (Αθήναι, 1966); Α. Θεοδώρου, Η Intercommunion εξ επόψεως ορθοδόξου Συμβολικής, ήτοι σχέσεις Ορθοδόξων και ετεροδόξων [Intercomuniunea din punctul de vedere al simbolicii ortodoxe, adică relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii], Athena, 1971.
[10]. Π. Νέλλα, „Πρόλογος” [„Prefaţă”] în: D. Staniloae, Για ένα ορθόδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία-Πίστη-Εκκλησία (Το πρόβλημα της intercommunion), [Pentru un Ecumenism ortodox. Euharistie-Credinţă-Biserică (Problema intercomuniunii)], trad Ε. Μάϊνας, ed. Άθως, Pireu, 1976, pp. 12-13.
[11]. Ι. Κοτσώνη, Intercommunio, p. 89. 280 Tâlcuirea Canonului 6 al Sinodului de la Laodiceea, PG 137, 1349Β.
[12]. K. Scouteris, „Common prayer,” Τhe Ecumenical Review, 54 (2002), p. 6.
[13].Vezi mai sus paragraful 2 şi „pentru Biserica veche, şi anume cea Răsăriteană, dreapta credinţă constituie premisă indispensabilă pentru participarea la Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii,” W. Elert, Abendmahl und Kirchen gemeinschaft in der alten Kirche hauptsaechlich des Ostens, 1954, în: Ι. Ζηζιούλα, Η ενότης της Εκκλησίας εν τη Θεία Ευχαριστία και τω Επισκόπω κατά τους τρεις πρώτους αιώνας [Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în Episcop în primele trei secole], Athena, 19902 , p. 116.
[14]. Κατά αιρέσεων [Împotriva ereziilor] 18, 5, PG 7, 1028AB.
[15]. Ι. Ζηζιούλα, Η ενότης της Εκκλησίας εν τη Θ. Ευχαριστία και τω Επισκόπω κατά τους τρεις πρώτους αιώνας [Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în Episcop în primele trei secole], Athena, 19902 , pp. 116-117.
[16]. Γρηγορίου Ιερομονάχου, Η θεία Λειτουργία, Σχόλια [Dumnezeiasca Liturghie. Comentarii], 19852 , pp. 250-252.
[17]. Ι. Ζηζιούλα, Η ενότης της Εκκλησίας εν τη Θ. Ευχαριστία και τω Επισκόπω κατά τους τρεις πρώτους αιώνας [Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în Episcop în primele trei secole], Athena, 19902 , p. 121
[18]. Ι. Κοτσώνη, Intercommunio, pp. 101-107.
[19]. Sfântul Alexandru „intrând în biserică,” cere: „dacă mâine va veni Arie să slujească, mai bine să mor eu […] altfel, ia-l de aici pe Arie, ca să nu intre acesta cu slavă în Biserică şi împreună cu el să intre şi erezia şi, prin aceasta, lipsa de evlavie (învăţătura lui greşită) să fie considerată evlavie (credinţă dreaptă).” (Σημάτη, Πατερική στάση [Atitudine patristică], p. 254).
[20]. E semnificativ faptul că simplul schimb de scrisori dintre Patriarhul Ecumenic şi Arhiepiscopul de Canterburry în 1869 a fost apreciat de anglicani drept „o recunoaştere foarte prietenească şi cu adevărat creştină din partea acestuia (a Tronului Ecumenic) a locului pe care îl ocupă Biserica Angliei ca ramură a Bisericii universale a lui Hristos” în: Ι. Κοτσώνη, Intercommunio, p. 197.
[21]. M. M. Garijo-Guembe, „Αδελφές Εκκλησίες σε διάλογο, σκέψεις ενός Ρωμαιοκαθολικού θεολόγου” [„Biserici Surori în dialog, gândurile unui theolog romano-catholic”], în: Γ. Ζιάκας şi alţii (ed.) Καιροσ, Τόμος τιμητικός στον Ομότιμο Καθηγητή Δαμιανό Αθ. Δόϊκο [Volum omagial dedicat Profesorului Damianós Ath. Dóikos], Επιστημονική Επετηρίδα Θεολογικής Σχολής ΑΠΘ. [Anuar Ştiinţific al Facultăţii de Theologie a Universităţii Aristoteliene din Thesalonic], Serie nouă 5 (1995), pp. 381-399.
[22]. Σημάτη, Πατερική στάση [Atitudine patristică], p. 72.
[23]. I Ioan 3, 18.
[24]. Efeseni 4, 15.
[25]. Γιάγκου, Συμπροσευχή [Rugăciunea în comun], pp. 147-148.
[26]. K. Scouteris, „Common prayer,” Τhe Ecumenical Review, 54 (2002), pp. 7-8.
[27]. Comisia de Dogmatică a Sfintei Chinotite, Υπόμνημα περί της συμμετοχής της Ορθοδόξου Εκκλησίας στο Παγκόσμιο Συμβούλιο [Memoriu despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor], Sfântul Munte, Februarie 2007, pe internet: www.oodegr.com/oode/oikoymen/ypomnima_ag_orous1.htm.
[28]. Γιάγκου, Συμπροσευχή [Rugăciunea în comun], p. 147.
[29]. Ευγενίου Βουλγάρεως, Σχεδίασμα περί της Ανεξιθρησκείας [Proiect despre toleranţa religioasă], Αγ. Νεκταρίου Κεφαλά (ed.), Athena, 20002 , p. 20. O adeverire a temerilor Sfântului Nectarie legate de „înstrăinarea lăuntrică,” datorată relativizării credinţei, tocirii sensibilităţii ortodoxe şi pierderii reflexelor bisericeşti, este întrebarea retorică cu care theologul P. Andriópulos din Patra îşi încheie articolul mai sus menţionat: „Ce trebuie să se întâmple cu ortodocşii care în fiecare Duminică participă la corul bisericii catolice? Oare trebuie să nu se mai împărtăşească, pentru că se roagă împreună cu «ereticii»?! Profesorul Savas Agurídis vorbeşte de «abateri. […] Unii ortodocşi, care sunt chemaţi […] să asiste la Liturghie în Biserica Romano-catolică a comunităţii sau a satului lor, se simt datori, din motive de politeţe, să se şi împărtăşească» şi menţionează câteva cazuri concrete.” (Ἐκκλησία, nr. 44, 1967, p. 126).
[30]. Bouteneff, Η πρόκληση της κοινής προσευχής [Provocarea rugăciunii comune], pp. 133-134.
[31]. Studiind textul Consiliului Mondial al Bisericilor despre rugăciunea comună este vădită preocuparea redactorilor lui de a accentua că rugăciunea comună nu însemnă o Biserică (Bouteneff, Η πρόκληση της κοινής προσευχής [Provocarea rugăciunii comune], p. 131).
[32]. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 31 către păstor, paragraful 65.
[33]. Γ. Καψάνη, Η ποιμαντική Διακονία κατά τους Ιερούς Κανόνας, [Slujirea pastorală potrivit Sfintelor Canoane] Athena, 2003, p. 160; vezi şi informaţia tulburătoare a pr. Romanidis în: Α. Παπαδοπούλου, Θεολογικός Διάλογος Ορθοδόξων και Ρωμαιοκαθολικών (Ιστορία-Κείμενα-Προβλήματα) [Dialogul theologic dintre Ortodocşi şi Romano-Catolici (Istorie-Texte-Probleme], Thessalonic-Athena, 1996), p. 233.
[34]. Zonarás, Tâlcuirea Canonului 70 Apostolic, PG 137, 181ΒC. PG 137, 129D.
[35]. Th. Valsamón, Tâlcuirea Canonului 71 Apostolic, PG 137, 181D.
[36]. Zonarás, Tâlcuirea Canonului 46 Apostolic, PG 137, 181ΒC, 129D.
[37]. Alocuţiune a Înaltpreasfinţitului Mitropolit al Calavritelor, kir Αmbrozie, către Cardinalul W. Kasper, Athena, 11.02.2003, în Θ. Ζήση, „Ανησυχητικές εξελίξεις, Νέα ανοίγματα στο Βατικανό και στους Προτεστάντες. Φανάρι και Αθήνα αντίπαλοι και συνοδοιπόροι” [„Evoluţii neliniştitoare. Noi deschideri faţă de Vatican şi de protestanţi. Fanar şi Athena, adversari şi tovarăşi de drum”], Θεοδρομία, 5, 2 (2003), p. 281; vezi şi Ε. Λαμπρυνιάδης, „Η Ορθοδοξία στο ΠΣΕ μετά το Χαράρε” [„Ortodoxia în Consiliul Mondial al Bisericilor după Harare”], Σύναξη, 70 (1999), pp. 111-112.
[38]. PG 54, 623.
[39]. Σημάτη, Πατερική στάση [Atitudine patristică], p. 165.
[40]. Βαρθολομαίου, Μητρ. Φιλαδελφείας, „Ο μοναχισμός και η επανένωσις των διηρημένων Χριστιανών” [„Monahismul şi reunirea creştinilor divizaţi”], în: Συμπόσιον Πνευματικόν επί χρυσώ Ιωβηλαίω Ιερωσύνης του Μητροπολίτου Πατρών Νικοδήμου (1939-1989) [Simpozion Duhovnicesc la sărbătorirea jubileului de preoţie a mitropolitului Nicodim al Patrei (1939-1989)], Athena, 1989, p. 655: „Sfântul Munte, care este renumit pentru conservatorismul lui în temele credinţei, nu este în fond antiecumenic, chiar dacă acolo adevărul dogmatic este trăit ca plinătate a vieţii şi acrivia canonică ca expresie a iubirii adevărate, după cum spun Părinţii Aghioriţi înşişi. Aghioriţii îi primesc pe toţi cu foarte multă dragoste şi tocmai această dragoste le impune respectarea deplină a adevărului, fără abateri de la el, […] stăruinţa în credinţă şi în adevăr nu înseamnă că nu există loc pentru înţelegere şi dragoste faţă de cel cu care nu suntem de acord,” şi Bartholomeos, Oikonomia, p. 46: „În Sfântul Munte, de asemenea, din motivele dragostei nu se acordă (anaforă eterodocşilor), cu justificarea că în acest fel li s’ar acorda chiar binecuvântarea sau cea mai mare binecuvântare, iar acest lucru este primit deplin de toţi vizitatorii eterodocşi ai Athosului care au intenţii bune.”
[41]. „Ne plângem adesea că monahii Sfântului Munte se împotrivesc ecumenismului şi îi condamnăm bucuros că sacrifică dragostea de dragul adevărului. Însă, încă de la prima noastră călătorie – pe când eram încă romano-catolici şi intenţia de a deveni ortodocşi ne era cu totul străină – ne-a fost foarte uşor să ne dăm seama cât de bine ştiu monahii Sfântului Munte să îmbine o dragoste foarte rafinată şi cu multă atenţie faţă de persoane, indiferent de convingerile lor şi indiferent de apartenenţa lor confesională, cu atitudinea fără compromisuri în chestiunile dogmatice. De altfel, pentru ei, respectul desăvârşit pentru adevăr este una dintre primele îndatoriri pe care o impune dragostea faţă de celălalt.” P. Deseille, Ἡ πορεία μου πρός την Ὀρθοδοξία [Drumul meu spre Ortodoxie], traducere de Σ. Κούτσας, Editura Ἀκρίτας, p. 52.
[42]. Cuvintele Patriarhului Ecumenic Dimitrios definesc foarte exact rolul poporului lui Dumnezeu: „Judecata ultimă asupra tuturor celor aduse în discuţie şi a celor care până la urmă se dovedesc o reuşită este de competenţa Bisericilor, ca organe conducătoare şi decizionale ale insuflării dumnezeieşti, dar şi a însuşi poporului credincios al lui Dumnezeu. Acesta, prin criteriul infailibil al credinţei lui şi prin împreună-mărturia conştiinţei lui primeşte cele hotărâte după voia lui Dumnezeu şi le respinge pe cele care nu sunt făcute după bunăvoirea lui Dumnezeu.” (Ἐπίσκεψις, nr. 326, 1.12.1984).
[43]. Arhiepiscopul Stilianós al Australiei – timp de 20 de ani co-preşedinte în Dialogul Theologic Oficial cu Romano-catolicii – referindu-se la „greşelile tragice” care s’au petrecut, arată în acest sens: „Din păcate, se creează mult zgomot, multă vătămare, fără să avem absolut nici un câştig. Astfel dăm impresia că ne grăbim să realizăm intercomuniunea, o comuniune în Taine cu eterodocşii, […] pricinuim numai vătămare şi, dimpotrivă, nu ajutăm cu nimic dialogul.” Στυλιανού, Αρχιεπ. Αυστραλίας, „Ο μεταξύ Ορθοδόξων και Ρωμαιοκαθολικών Θεολογικός Διάλογος, Προβλήματα και προοπτικές” [„Dialogul Theologic dintre Ortodocşi şi Romano-catolici. Probleme şi perspective”], Επιστημονική Επετηρίδα Θεολογικής Σχολής Πανεπιστημίου Θεσσαλονίκης [Anuarul Ştiinţific al Facultăţii de Theologie a Universităţii din Thessalonic], 29 (1986-89), pp. 22-24.
[44]. Ι. Κοτσώνη, Intercommunio, p. 63.
[45]. P. Rodópulos, Mitropolit de Tiroloi şi Serentio, în Σημάτη, Πατερική στάση [Atitudine patristică], p. 51.
[46]. Din păcate este confirmat de către părintele Theodor Zísis, când acuză că la Sinodul de la Ferrara-Florenţa latinofilii „au plănuit şi au uneltit prin acorduri ascunse unirea, fără să înștiințeze pe toţi membrii soliei ortodoxe, ca să nu existe împotriviri, precum nu este înștiințat nici azi poporul şi de aceea poporul nici nu pricepe că unir se petrece deja în etape, a înaintat substanţial prin rugăciuni în comun, coliturghisiri şi recunoaştere bisericească reciprocă, aşa încât Potirul comun, când va veni oficial, să constituie pur şi simplu o confirmare şi o validare a unirii deja petrecute.” Θ. Ζήση, „«Ούτε αίρεση, ούτε σχίσμα» ο Παπισμός (πιο τολμηροί οι νέοι λατινόφρονες”) [„«Papismul nu este nici erezie, nici schismă», afirmă noii latinofili, mai curajoşi”], Θεοδρομία, 8,3 (2006) p. 460.