Predica la Duminica I a Postului Mare (Duminica Ortodoxiei).
Fraţilor, în această Duminică, cea dintâi a Postului Mare, Biserica ne pune înainte una din luptele aprige purtate de dânsa cu duşmanii săi. Astăzi serbăm biruinţa împotriva acelora ce aruncau icoanele din sânul ei.
Cum să nu sărbătorească ea această biruinţă, când cu atât amar a câştigat-o! Cum să nu puie sub ochii fiilor săi trecutul care dovedeşte cât de mult ea s-a îngrijit să-i îndrumeze cu mijloace sănătoase pe calea dreptăţii!
Ceia ce s-a câştigat cu luptă, cu sudoare, cu sânge, nu trebuie să piară din amintirea noastră. Un lucru cu atât îţi este mai scump, cu cât l-ai căpătat cu mai multe osteneli. Aşa şi aci, să preţuim mai mult ceea ce învăţătoarea noastră, Biserica, cu mult zbucium a adus până la noi. Să nu ne arătăm nepăsători pentru ceea ce ea a ţinut de sfântă datorie să nu lipsească pe fiii săi. Toţi care nu ţin în seamă cât s-au ostenit părinţii cu dânşii, nu sunt fii buni. Tot aşa creştinii care nu se uită la lucrurile pentru care mama lor, Biserica, s-a ostenit, nu simt buni creştini.
Icoanele au fost odorul pentru care mult timp s-a luptat Biserica noastră. Aspră a fost şi mult timp a ţinut lupta, pentru că se găsiseră firi rele şi oameni fără Dumnezeu care nu primeau icoanele, le aruncau, le ardeau, ascultând mai mult de obiceiurile păgâneşti decât de cele ale Bisericii. A voit Dumnezeu însă ca, la urma urmei, biruinţa să fie a ei. Ea ridică sus steagul biruinţei şi aşează această zi, cea întâi Duminică din Postul Mare, ca amintire în nesfârşirea timpurilor. Ea a vrut să fie o zi care să amintească creştinului lupta purtată de dânsa pentru cinstirea icoanelor. Apoi tocmai despre această cinstire pe care-o datorăm sfintelor icoane, să vorbim şi noi azi.
I
Fraţilor, când un om iubeşte pe cineva, nu se naşte oare într-însul o dorinţă vie de a-i avea chipul zugrăvit pe ceva? Cu câtă plăcere primeşti şi ţii chipul prietenului cu care ţi-ai petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei! Cu câtă duioşie păstrezi chipurile fratelui iubit şi depărtat, ale surorii scumpe, ale rudelor de inimă! Nu numai atâta, păstrăm cu cinste şi chiar cu mulţămire chipul fruntaşilor neamului nostru, al celor ce şi-au vărsat sângele pentru ţară, al capului ţării, ale domnilor care au fost părinţi pentru neamul nostru.
Apoi, fraţilor, tot aşa este cu creştinul. Şi el vrea să-şi păstreze chipul acelora ce au fost neadormiţi la facerea binelui în Biserica lui Hristos. Când ştia el pornirea fierbinte a sfântului Vasile de a ajuta pe cei săraci, când ştia el inima pe care o punea sfântul Ioan Gură-de-Aur ca să înveţe poporul, nu se năştea într-însul dorinţa vie de a avea chipurile acestor Sfinţi Părinţi? Nu vedea el că, numai privindu-le, î1 vor însufleţi şi pe dânsul la lucrarea legii creştineşti cu inimă curată? Da, fraţilor, acesta este începutul icoanelor în Biserică. Creştinii au dorit să nu fie lipsiţi de chipurile acelora ce n-au cunoscut nici foc, nici apă, nici frig, nici viscol, nimic, nimic, numai pentru ca legea lui Hristos Domnul s-o împlinească cu sfinţenie.
Ne place să avem chipul unui frate iubit, ale unor oameni pe care îi întâlneşti adeseori. Cum deci să nu dorească creştinul să aibă şi el chipurile sfinţilor, care sunt între oameni ca luceferii între stele? Unul murea cu Hristos pe buze, nevoind, cu toate chinurile, să se lepede de Numele Său. Altul îşi cheltuia averea, până la cel din urmă ban, pentru ajutarea celor nenorociţi. Altul, din copilărie şi până la moarte, a slujit la altarul adevărului şi dreptăţii. Altul, din mijlocul focului, a mărturisit pe Hristos, murind ca mucenic. Altul, în mijlocul tuturor prigonitorilor, nu şi-a spurcat buzele cu vorba rea şi de ocară.
Apoi aceşti bărbaţi, aşa de rari în lume, nu erau ei nişte luceferi? Nu era în drept creştinul să hrănească dorinţa fierbinte de a avea chipul lor? Da, fraţilor, şi pe aceşti bărbaţi care au întrupat tot ce este bun, înalt şi sfânt, Biserica i-a chemat sfinţi, adică chipuri şi pilde la care să ne uităm spre a urma faptele lor.
Dacă creştinul dorea să aibă chipurile bărbaţilor care n-au cunoscut împiedicare şi osteneală pentru a urma lui Hristos, cu atât mai mult trebuia el să dorească aceasta după ce Biserica îşi luă sarcina de a tot înnoi amintirea lor.
Iată deci, fraţilor, cum s-a născut în creştin dragostea de a avea icoane. Chipul sfinţilor era o întărire şi un adăpost în viforul vieţii. Eşti mulţămit să ai chipurile celor iubiţi. Cu chipul unui sfânt însă nu este numai atâta. Nu poţi avea numai mulţumirea de a-l avea. Din pricina neasemănatei şi neajunsei lui vrednicii, din pricina curăţiei vieţii şi a neclintitei lui stăruinţe în calea adevărului şi a dreptăţii, trebuie să-l cinstim, şi aşa a hotărât şi sfânta noastră Biserică.
Sfinţii fiind întruparea cea mai înaltă a tuturor bunelor porniri, a nesfârşitei bunătăţi, suntem datori să cinstim amintirea lor. Dar când ai să-ţi aminteşti de dânşii mai binte decât atunci când le vezi chipul? Ţi-e de ajuns să-ţi arunci ochii pe chipul sfântului, ca să vezi în ce a strălucit mai mult sfinţenia sa. Pe unul îl vezi cu faţa blândă şi zâmbitoare; pricepi că lucrul său a fost cercetarea nevoiaşilor. Pe altul îl vezi cu o privire pătrunzătoare; pricepi îndată că gândul lui neadormit a fost paza Bisericii, ca nu cumva duşmanii să fure din credincioşii săi. Şi aşa, chipurile cinstiţilor şi lăudaţilor sfinţi, în nemişcarea lor de pe lemn, îţi vorbesc multe, parcă sunt gata să-ţi şoptească cugetările bune care i-au însufleţit în toată curgerea vieţii lor. Ei, în tăcerea lor, îţi spun lucruri mai multe şi mai folositoare decât glasurile zgomotoase ale multora.
Iată, deci, fraţilor, cheia priceperii pentru ce Biserica ne-a îndemnat şi ne-a îndatorat să cinstim icoanele. Ele sunt asemănate cu chipul oamenilor iubiţi. După cum pe bunul prieten vrei să-l ai zugrăvit şi prins în părete, ca neîncetat să-ţi aduci aminte de dânsul, tot aşa, creştinul vrea să aibă chipurile celor ce au strălucit prin viaţa creştinească. Mai mult însă decât chipul unui prieten, icoana cuprinde zugrăvitura faptelor măreţe ale sfântului. Creştinul este dator s-o aibă în casa sa, pentru ca neîncetat să privească, ca într-o oglindă, spre faptele bune ale vieţii creştineşti şi pentru ca să aibă şi el îndemnul de a face măcar pe departe ceea ce a făcut sfântul.
Pentru tot acest întins folos pe care creştinul îl poate trage de la privirea icoanelor, sfânta noastră Biserică ne-a îndemnat să le cinstim cu închinare şi cu toate semnele dreptei-credinţe creştineşti.
De privirea şi cinstirea icoanelor, nu sfinţii au nevoie, ci tot noi. Noi ştim că ochii care nu se văd se uită. Apoi tot aşa e şi aci. Dacă creştinul n-ar avea dinaintea ochilor zugrăvirea faptelor bune, dacă el n-ar însoţi privirea icoanei cu semnele cinstei, cu timpul chipul faptelor bune s-ar tot slăbi în mintea lui, s-ar şterge şi ar peri cu totul. Tocmai aceasta e pericol pentru creştin. Nouă ne trebuie ceva care să ne împrospăteze neîncetat amintirea vieţii creştineşti. Icoanele ne-o împrospătează veşnic; pentru aceasta trebuie să le avem în apropriere de noi, să le cinstim cu toată înflăcărarea sufletului, fiind încredinţaţi că sunt cel mai puternic imbold spre viaţa curată.
Se înţelege, fraţilor, nu e nimeni aşa de rătăcit ca să se închine lemnului, cum ne învinuiesc duşmanii. Nu; creştinul este cu ochii la lemn, dar gândul şi inima sa zboară departe, la tronul Celui Prea-Înalt, unde sfinţii stau în fericire veşnică. Noi ştim că sfântul nu e ce se vede zugrăvit pe lemn, ci numai chipul lui. Dar acest chip ne aduce aminte de sfânt, şi nouă ne ajunge aceasta, pentru ca, după ce am privit numai icoana sa cu ochii pământeşti, să ne înălţăm până la dânsul cu ochii sufleteşti.
Ţineţi bine aceasta în mintea voastră, ca nu cumva duşmanii legii noastre să vină şi să turbure credinţa voastră! Întăriţi-vă în cetatea învăţăturii creştineşti, ca nimic să nu fie în stare a clatine temeliile credinţei voastre, ci să staţi falnici în lucrarea a tot ce e bun, cinstit, adevărat, curat, nefăţarnic şi înţelept.
II
Fraţilor, până acum v-am vorbit numai de icoanele sfinţilor şi de cinstirea ce noi le-o datorăm, după porunca Bisericii. Ne-a rămas însă partea cea mai însemnată. Nu v-am spus nimic despre icoanele ce închipuie dumnezeirea. Dar tocmai despre aceasta nu trebuie să rămânem în neştiinţă.
Fraţilor, dacă icoanele sfinţilor ne sunt nouă de nemăsurată trebuinţă, pentru ca, privind la dânşii, să ne aducem aminte de faptele lor şi să le urmăm credinţa, cu cât mai mult ne sunt de folos chipurile dumnezeirii, care este izvorul a tot lucrul bun şi curat! Într-însele, noi putem vedea nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu, puterea sa nemărginită, dreptatea şi toate frumuseţile care mângâie, alintă şi îmbunătăţesc sufletul omului. Icoanele care arată pe Dumnezeu slujesc a aminti omului de măritul Stăpânitor, Care toate le-a făcut bune pentru om. Ele îl îndeamnă să-şi ridice deseori mintea la ceruri, să nu se agaţe de pământ, ca şi cum acesta ar fi începutul şi sfârşitul a toate; să nu se tăvălească în toate patimile pământeşti, ci să-şi încălzească inima la frumuseţile şi simţirile înalte cereşti. În scurt, din îndelunga privire a icoanelor dumnezeirii, omul capătă deprinderea de a mai lăsa din josnicia pământească, de a trăi numai cu trupul pe pământ, iar cu sufletul în ceruri.
Din pricina folosului nesfârşit ce-l tragem din privirea icoanelor dumnezeirii şi pe care nimic altceva nu ni-l poate da, avem şi noi datoria de a le cinsti mai presus de orice sau a le preamări. După cum închinarea către Dumnezeu, ca binele cel mai înalt, cel mai curat, cel mai desăvârşit şi mai pre sus de care nimic nu se poate cugeta, este cu totul deosebită de acea către sfinţi, tot aşa şi în faţa icoanelor dumnezeirii trebuie să fim stăpâniţi de acest gând că alta e închinarea ce datorim lui Dumnezeu şi alta sfinţilor. Lui Dumnezeu ne închinăm şi-L preamărim ca pe stăpânitorul şi izvorul puterii, bunătăţii, dreptăţii, mai mult decât îşi poate închipui mintea noastră; pe sfinţi îi cinstim şi-i rugăm să mijlocească la Cel Ce este înţelepciunea negrăită.
Şi unele şi altele însă, şi icoanele dumnezeirii şi ale sfinţilor, sunt nespus de folositoare, fiindcă, în faţa multelor pilde şi îndemnuri rele pe care ni le dă viaţa de toate zilele, găsim într-însele zugrăvirea a tot ce e bun şi izbânditor împotriva răului.
Ba folosul lor e aşa de mare, că cu dreptul icoanele au fost numite Scriptura săracilor şi neînvăţaţilor (aşa le-a numit. Sf. Grigorie cel Mare. Vezi Eusebiu Popovicii Istoria Bisericească, în traducerea Episcopilor Atanasie al Râmnicului şi Gherasim al Argeşului. Bucureşti 1901, p. 570). Într-adevăr, cel ce n-a învăţat şi nu ştie carte poate vedea într-un şir de icoane, toată lucrarea dumnezeiască pe pământ. El, numai văzându-le, citeşte într-însele caşi cum icoana singură i-ar vorbi.
Ia închipuiţi-vă că ar avea cineva icoana Naşterii Domnului, a Botezului, a răspândirii învăţăturilor, a minunii cu prefacerea apei în vin, a săturării minunate a 5000 de oameni cu 5 pâini şi 2 peşti; apoi a Cinei celei de taină, a prinderii Mântuitorului, a Judecării, Răstignirii, Îngropării, Învierii, Înălţării, Pogorârii Duhului Sfânt. Apoi, dacă un neştiutor de carte ar lua rând pe rând aceste icoane şi le-ar privi, n-ar vedea el într-însele toată lucrarea Domnului Hristos pe pământ pentru mântuirea lumii? N-ar învăţa dintr-însele caşi altul din carte? Nu i-ar şopti ele la ureche glasul blând al Mântuitorului?
Vedeţi, dar, fraţilor, că, cu drept cuvânt, icoanele au fost numite Scriptura celor neînvăţaţi, fiindcă dintr-însele ei învaţă ca şi cum ar citi într-o carte.
Mai este ceva, fraţilor, şi pe care iar trebuie să-l ştim, fiindcă sunt duşmani care nu încetează a bârfi împotriva credinţei noastre.
Noi, când zugrăvim pe Dumnezeu în chip de om, facem aceasta după neputinţa minţii şi firii noastre, fiindcă Dumnezeu nici prin zugrăvitură nu se poate arăta cum este, nici prin cuvânt omenesc. Noi, dacă îl zugrăvim, facem aceasta numai ca să ne putem pune ceva înaintea ochilor, care să ne amintească de El, nu că e în chip de om. Omul este neputincios şi nu poate cuprinde frumuseţea şi măreţia lui Dumnezeu în lucrul mânilor lui sau în vorbele lui par fiindcă nu avem alt chip de a-l zugrăvi, noi îl facem aşa, în chipul omului, fără a zice prin asta că Dumnezeu e ca omul.
Deci, fraţilor, să fim totdeauna bine-cinstitori ai icoanelor, să căutăm cu râvnă a le avea în casele noastre, drept chezăşia puternică a lucrării binelui. Să nu ne lipsim de ajutorul lor, oridecâte ori avem nevoie. Ele sunt pavăza dreptăţii şi scutul adevărului. Chipurile şi faptele pe care ni le pun înainte, sunt izvor de apă vie, care însufleţeşte pe creştin în lucrarea vieţii curate. Cinstire şi închinare din inimă să le dăm, spre cea mai mare laudă a lui Dumnezeu, împreună cu toţi sfinţii. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor