Predică la Duminica fiului pierdut
Fraţilor,
Intrăm azi în cercetarea uneia din acele patimi care bântuie multă lume în ziua de azi. Citirea Sfintei Evanghelii pe care aţi auzit-o ne pune înainte pilda unui fiu pe care pofta de a risipi îl rodea ca un vierme neadormit. Nemulţumit de rânduiala cu care toate mergeau în casa tatălui său, căuta să scape de aci ca să trăiască în neorânduială şi desfrâu. Pildele cele rele din viaţa de toate zilele îi semănaseră în inimă dorinţa de a nu iubi munca sănătoasă şi măsurată, ci de a alerga să cheltuiască pentru săturarea unor pofte nemernice.
Sucită învăţătoare e lumea aceasta, fraţilor! Tot ce e rău într-însa iese la iveală şi momeşte pe om. Ce e bun, rămâne mai ascuns; de aceea şi făptuirea binelui e mai grea. Dar şi omul este fiinţă sucită. Unde vede răul, unde zăreşte patimi mai multe şi mai uricioase, întins se duce acolo. Aceasta ne dovedeşte cu tărie că omul a căzut prin Adam, şi aşa, a rămas mai plecat spre rău.
Aceasta ne dumereşte pe noi asupra povestirii din evanghelia de azi. Ce împingea pe fiul pierdut să iasă din viaţa liniştită şi sănătoasă din casa tatălui său şi să pornească în largul lumii? Pilda rea pe care viaţa lumii i-o punea înainte, iar el, ca o fiinţă plecată la rău, nu judeca sănătos ceea ce vedea, ci se ducea întins în vârtejul periculos şi ameţitor al vieţii stricate.
Mulţi sunt pe lume de aceştia, care nu doresc altceva decât viaţa plină de desfătare şi risipă! Păţania fiului acestuia din evanghelie să le fie tuturor pildă ca să nu mai încerce nenorocirile pe care el le-a încercat. Oh! dar cât de greu se învaţă omul!! Cât de puternice simt ispitele acestei lumi! Pentru aceia să cercetăm puţin viaţa aceasta de risipă şi relele pe care le aduce, că doar va îndemna pe unii să cugete la ea şi să fugă de dânsa.
Fraţilor,
Fiul acesta risipitor din Evanghelie e chip şi asemănare a multor tineri, ba chiar şi mai bătrâni, din zilele noastre. Când ajung mai în vrâstă şi încep să judece, ce văd ei? Pe unii cheltuind în dreapta şi în stânga pentru potolirea poftelor bolnave; pe alţii zvârlind averi întregi pe ferestre, ca să se fălească şi să sperie lumea cu cheltuiala lor. Apoi când tânărul vede aceasta, îl momeşte şi pe dânsul şi se naşte în el dorinţa de a face tot aşa. Fie că el este o fire slabă, fie că părinţii săi nu s-au îngrijit să nască într-însul imboldul spre ce e bun şi sănătos, iată-l şi pe dânsul iubitor al cheltuielilor de prisos şi închinător al unor pofte, pe care nu le avea în starea copilăriei nevinovate.
Aceasta este una din nenorocirile timpurilor noastre. Cine n-a văzut şi nu vede zilnic rătăciţi de aceştia care, plini de îngâmfare, umblă după fel de fel de nimicuri! Ceea ce e mai uşuratic şi mai uricios în faţa omului cuminte, pentru ei este desfătător, şi îşi cheltuiesc, cu aceste lucruri nevrednice şi de neluat în seamă, ce au câştigat cu muncă şi osteneală.
Pornirea aceasta este o adevărată pacoste. Cum, fraţilor, nu e nimic mai bun de făcut în lume decât să cheltuieşti cel din urmă ban ca să fii la rând cu cel ce este risipitor ca şi tine! Pentru ce prind între noi numai pildele rele? Pentru ce în inima noastră nu se zămisleşte dorinţa de a întrebuinţa mai bine rodul muncii?
Ce am eu, dacă cineva este pătimaş? Să mă arăt şi eu ca dânsul? Dacă cineva şi-a cumpărat tot felul de nimicuri, podoabe, — paguba lui! Eu nu sunt dator să fac ca dânsul. Numai unde văd pe omul drept şi cu inima curată, numai acolo sunt dator să calc pe urmele lui. Dar dacă vezi pe unul că-şi cheltuieşte averea în beţii, desfrânări şi în toate ticăloşiile care se ţin lanţ de acestea, este o cumplită rătăcire să te îndemni să faci tot aşa.
Sunt destule lucruri bune de făcut pe pământul acesta. La ele te uită, şi nici avere, nici muncă nu vei avea de ajuns, ca să le împlineşti pe toate.
Sunt atâţia nenorociţi pe lume, că nu este lucru mai înălţător şi faptă mai creştinească decât a-i ajuta. Sunt lucrări mari şi frumoase, la care, punând umărul, muncind şi cheltuind pentru ele, îţi vei clădi nume nemuritor şi lăudat de veacurile viitoare, iar înaintea lui Dumnezeu chezăşia vieţii de veci.
Pentru ce atunci să te tot îmboldeşti într-o risipă periculoasă, când, de pe urma ei, ai numai pierdere? De o parte, pierzi trupeşte, căci trupul se moleşeşte în cheltuielile risipitoare. De alta, pierzi sufleteşte, căci sufletul slăbeşte, când pierde vederea faptelor bune şi nu le îndeplineşte.
Risipitorul este un om rău şi nepăsător. El trece pe lângă durerea altuia fără a o alina. Tot ce are îşi cheltuieşte numai pentru potolirea patimilor lui. Iată-l deci pătimaş şi rob al tuturor pornirilor rele.
Poate semenul său să se sfârşească în durere şi nevoie, — el de asta nu ştie. Cel mai mic gust merită mai multă îngrijire decât orice altă lucrare mai de preţ. El nu ştie să jertfească nimic de la dânsul, fiindcă tot ce are e pentru gusturile lui, şi pentru aceasta nu cruţă nicio osteneală, numai ca să şi le mulţămească. Ceea ce mişcă pe omul cuminte, pe dânsul îl lasă nepăsător şi, chiar de simte ceva, îşi înăbuşă inima, fiindcă se teme ca nu cumva să fie silit să cheltuiască pentru altceva, şi pe urmă să nu-i ajungă pentru gusturile lui.
Lumea este plină de oameni care sufăr de pe urma risipei lor. Fiul risipitor din evanghelie a avut un tată la care a dat fuga când n-a mai avut nimic. Risipitorii din zilele noastre însă sufăr ei singuri de pe urma risipei lor. Câţ fii cu avere de la părinţi au rămas lipiţi pământului! Ba încă fericiţi că au rămas sănătoşi şi în stare de a munci! Cei mai mulţi, petrecând numai în desfrânări cumplite, au ajuns bolnavi şi cu totul neînstare de a-şi mai agonisi hrana.
Cine i-a adus în halul acesta? Patima nebună a risipei. Patima aceasta trezeşte toate gusturile josnice. Pe măsură ce ea creşte, cresc şi gusturile. Însă averea, oricât de mare, are şi ea un sfârşit, şi risipitorul, care în viaţa de risipă a trecut mândru, nepăsător şi şi-a bătut joc de toţi, ajunge şi el, la urma urmei, ca şi risipa să-şi bată joc de dânsul, lăsându-l sărac şi neputincios.
Ah! dacă un astfel de om ar fi privit partea cea frumoasă a vieţii! Dacă sufletul lui n-ar fi fost numai ceara pe care toate patimile şi-au pus pecetea, ci piatra pe care pilda bună o roade încet, dar trainic! Nu! Nenorociţii de risipitori au socotit în batjocură tot ce-a fost de merit; acum batjocură au ajuns şi ei! Măcar dacă ar sluji ea pildă pentru alţii, dacă, din păţaniile unora s-ar învăţa alţii! Dar omul greu se învaţă, până nu păţeşte el. Nenorocirea este că greşeşte odată şi bine. Greşeala îl doboară şi, de ridicat, nu se mai poate ridica.
Dar ce împinge pe oameni cu atâta turbare spre risipă? Deşertăciunea, fraţilor, de a se făli înaintea oamenilor. Rătăcirea omenească merge până acolo, că nu preţuieşte pe om după ceea ce e înăuntrul lui, ci după cum se arată pe deasupra. Sunt puţini cei ce caută să te vadă de eşti bun, drept, iubitor de adevăr. Lumea se uită să te vadă cum cheltuieşti, cât cheltuieşti, şi atunci şi risipitorul se îndeamnă să risipească mai straşnic.
Iată, deci, care sunt cele două imbolduri spre risipă: pe de o parte, gustul de a se făli în faţa oamenilor, pe de alta, rătăcirea omenească de a judeca pe oameni pe deasupra, de a socoti mare lucru când vede pe cineva risipind.
Risipitorul, sub tot chipul mulţumirii, de multe ori este nemulţumit. Neîncetat se plânge că n-are. Şi cum ar putea avea, când trebuinţele lui cresc neîncetat! El nu poate să vadă vreun lucru nou la cineva, fără să nu dorească să-l aibă şi el. Se face luntre şi punte, adună, numai ca să intre în stăpânirea unui lucru, care la omul cuminte, n-are niciun preţ. Şi, în timp ce el adună fără răgaz, ca tot fără răgaz să cheltuiască, îi vine de multe ori împrejurarea să întrebuinţeze mai bine strânsura lui. Dă peste o văduvă cu nenumăraţi copii şi copleşită de nevoi; dă peste un copil silitor, dar sărac şi care n-are cu ce învăţa. Toate acestea însă nu mişcă pe risipitorul nostru. El are în cap să cheltuiască pentru nimicurile pe care le-a văzut la altul şi îşi învârtoşează inima în faţa adevăratelor nevoi.
A ieşit vreo schimbare nouă în îmbrăcăminte? gata e risipitorul să cheltuiască. Dacă se întâmplă vreo mare nenorocire, precum un foc, o vărsare de apă, din care mulţi au rămas pe drumuri, risipitorul nu se mişcă de loc. El nu e om care simte durere pentru nevoia şi nenorocirea altuia, ci numai la nimicurile lui cugetă ziua şi noaptea. Cum vedeţi, risipitorul este şi zgârcit în acelaş timp. La faptele mari, unde cu adevărat trebuie să cheltuiască, nici nu vrea să plece urechea, dar unde este vorba de vreun gust care mai degrabă trebuie înăbuşit decât hrănit, nu se lasă până nu-l împlineşte. Risipitorul simte numai pentru dânsul, nu şi pentru altul.
Iată deci, fraţilor, că risipitorul nu e om ca toţi oamenii si nu e aşa cum trebuie să fie. Omul care simte numai pentru dânsul, omul care nu se gândeşte la semenul lui, nici nu trebuie să poarte acest nume. Dacă în lumea aceasta nu e dragoste între oameni, ea se destramă şi piere.
După cum în trup toate mădularele sunt legate şi lucrează împreună, pentru buna stare a lui, aşa şi în lume. Între oameni trebuie să fie dragoste, ca să fie binevoitori unii către alţii şi gata a se ajuta.
Aşa face risipitorul? Ferească Dumnezeu! Nici pomeneală la dânsul de toate acestea. De aceia el este un om nefolositor omenirii, pentru că nu vrea să ştie că mai tră- iește cineva afară de dânsul.
Nu se găsesc adeseori oameni care pentru un gust, ce nici nu trebuie luat în seamă, cheltuiesc fără ruşine, iar, când te rogi să se întovărăşească pentru vreo faptă creştinească, nici nu vor să audă!
Multă nebunie este în lumea aceasta, fraţilor! Găseşti oameni tot cum nu trebuie să fie. Unii sumt prea risipitori, de nu pot auzi de ceva nou fără să arunce banii pe fereastră. Alţii sunt aşa de zgârciţi de parcă au fost născuţi cu mâna strânsă. Ei se scumpesc la adevăratele trebuinţe ale unui om.
Aşa dar, de o parte risipitori, de alta zgârciţi. De aceştia are parte omenirea. Şi cât de rari sunt cei ce ştiu să ţie calea mijlocie care este cea mai înţeleaptă! Nici risipă, nici zgârcenie, ci o economie cuminte: asta ne trebuie.
Când este vorba de spus, toţi spun da, dar la făcut cât de puţini urmează această cale! Rari sunt oamenii risipitori pentru faptele bune şi zgârciţi pentru îndeplinirea poftelor care ne înstrăinează de simţirile frumoase!
De aceia, fraţilor, să lăsăm pornirea urâcioasă a risipei, care este o adevărată pierdere. Dacă tu cauţi totdeauna să risipeşti pentru toate nimicurile, cine are să se minuneze de asta? Tot nişte risipitori ca tine. În faţa omului cuminte însă, fiţi încredinţaţi că risipitorul n-are nici o cinste. Care om cu mintea întreagă nu vede în risipitor o pornire bolnavă de a orbi lumea cu cheltuiala sa? Urmarea este că târăşti şi alte inimi nevinovate să facă ca tine, în loc să le dai pilda unei lucrări cuminţi şi sănătoase.
În duminica aceasta a fiului risipitor gândiţi-vă că, după o viaţă de risipă, vine una de nevoie. Risipitorul poate ajunge, ca şi fiul din evanghelie, să nu aibă nici roşcove de hrană.
Când nevoia l-a biruit, acela a avut un tată la care să alerge. Dar oare fiecare risipitor are un adăpost? Nu, fraţilor, mulţi se găsesc, care sufăr de pe urma risipei lor, fără nădejde de a se mai putea ridica.
Când fiul din evanghelie a văzut toată nenorocirea în care zăcea, a zis: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu. (Luca 15, 18). Aşa, fraţilor, să zică tot cel pornit spre risipă: mă voi scula şi voi intra în calea cea bună a muncii sănătoase şi înţelepte, fugind de toate lucrurile josnice care mă afundă în vârtejul unei risipe periculoase. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor