Predică la Duminica a X-a după Rusalii
Mare grijă a purtat totdeauna sfânta noastră Biserică de a pune înaintea fiilor săi învăţăturile frumoase şi mântuitoare. Cine a fost cu luare-aminte la slujba Domnului poate zice că a fost drept către suflet ca şi către trupul său. Într-adevăr, trupul omului are nevoie de hrană în tot timpul. Dar şi sufletul are nevoie de hrană; a-l lipsi de dânsa, nu înseamnă oare a fi nedrept? Pentru aceasta este de tot folosul ca, împreună cu trupul, să hrănim şi sufletul. Aceasta făcând, lucrăm spre binele şi mântuirea noastră.
Un îmbelşugat izvor pentru hrana sufletului este Sfânta Evanghelie. Cu multă înţelepciune mama noastră a tuturor, care este Biserica, la fiecare slujbă dumnezeiască ne citeşte dintr-însa câte o bucată plină de nepreţuite învăţături. Iar noi datori suntem să ne pătrundem sufletul de dânsele, ca şi albina care niciodată nu se întoarce deşartă, ci încărcată cu mierea cea dulce culeasă din flori.
Şi în Sfânta Evanghelie de astăzi multe lucruri sunt de învăţat. Ca omul harnic, fraţilor, să ne punem la lucru, să scoatem învăţătura cea bună, s-o întoarcem pe toate feţele, ca nimic să nu ne fie străin.
Ce ne spune cuvântul Domnului prin Sfânta Evanghelie de azi – un om a venit la Mântuitorul şi, căzându-i în genunchi, s-a rugat să mântuie pe fiul său, că de multe ori cade în foc şi în apă.
Ce era acesta? — Fără îndoială un lunatec. Se scula, umbla nopţile şi, unde se trezea, acolo cădea. Tatăl acestui lunatec, care ruga pe Mântuitorul pentru vindecarea fiului său, îi spune: L-am adus la Apostolii tăi, şi n-au putut să-l vindece. Domnul Hristos însă numai decât l-a vindecat, iar Apostolii, minunaţi, îl întrebară că de ce n-au putut face şi ei aşa?
Atunci Mântuitorul le spune: fiindcă n-aţi avut credinţă, iar această boală nu se vindecă decât prin post şi rugăciune.
Aţi auzit, fraţilor? Post şi rugăciune! Mari şi sfinte vorbe! Pentru fiecare trebuie o cuvântare întreagă ca să te adânceşti într-însele. De aceia să stăm de vorbă azi numai despre una dintr-însele, şi anume despre rugăciune.
I
Fraţilor, însemnată este clipa când un copil vine în lume. Cu ce nelinişte o mamă plină de dureri ascultă cel dintâi suspin sau aude cel dintâi strigăt al noului născut! Acel strigăt, care pe unii îi turbură şi-i supără, este dulce urechii de mamă.
Este însă un părinte care simte mult mai mult pentru noi decât o mamă chiar pentru copiii săi. O femeie poate să uite pe copilul care are nevoie să sugă, poate să nu aibă destulă milă pentru rodul pântecelui său. Dumnezeu însă nu-şi poate pierde îndurarea Sa. El este însăşi dragostea adevărată. Cea dintâi suspinare a unei vieţi noi în fiii Săi, cel dintâi strigăt trimis sus la Dânsul de către o inimă în nevoie, umple cerul de bucurie. Astfel rugăciunea este suspinarea unui suflet nou născut. Ea este cel dintâi semn de viaţă curată şi de dragoste către Dumnezeu.
Dar rugăciunea, fraţilor, se face în multe feluri. Chiar Sf. Evanghelie ne arată rugăciunea unui fariseu şi a unui vameş. Fariseul începuse să se laude în faţa lui Dumnezeu că a făcut cutare şi cutare lucru. Vameşul însă se umilea în sufletul său şi cu inimă curată cerea de la Dumnezeu ceia ce dorea. Tot în Sf. Evanghelie găsim o pildă de rugăciune dată de Mântuitorul. Pentru aceia, fraţilor, trebuie să ne luminăm cum trebuie să facem rugăciunea. Să nu începem a ne lăuda şi îngâmfa ca fariseul şi aşa să cădem în păcat.
Nu vorbim aici de rugăciunea pe care toţi o facem în casa Domnului. Aceasta e rugăciunea în cel mai înalt chip al ei. Despre dânsa a spus Mântuitorul: unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Vorbim însă de rugăciunea pe care fiecare creştin o face în casa sa, tocmai fiindcă nu poate fi în fiecare zi la biserică.
Pentru aceia, fraţilor, să ne dumerim ce e rugăciunea şi apoi cum trebuie făcută.
Sf. Ioan Gură de Aur şi mai mulţi alţi Sfinţi Părinţi numesc rugăciunea o apropiere şi o vorbire a sufletului cu Dumnezeu (Omilia 30 la Cartea Facerii). Fericitul Augustin o numeşte înălţarea sufletului nostru la Dumnezeul (Cuvântarea 29 la Psalmul 118). Culegând feluritele vorbiri pe care sfinţii ni le dau despre această sfântă lucrare, am putea-o numi o înălţare şi o punere a inimii şi sufletului nostru în Dumnezeu, pentru a ne îndeplini datoriile noastre faţă de dânsul, a-i arăta nevoile noastre şi a ne face mai buni pentru mărirea sa.
Ascultaţi ce zugrăvire frumoasă despre rugăciune ne dă împăratul şi proorocul David: Cu toată inima mea am strigat către tine. Doamne. După cum cerbul doreşte după izvoarele apelor, aşa suspină sufletul meu după Tine, Doamne: Sufletul meu însetează de Dumnezeu (Psalmul 42). Rugăciunea este trebuinţa omenească de a dori deplinătatea dumnezeiască, este nenorocirea pământului care cere mângâierea Cerului, este vinovăţia omenească care cere cu înfocare milostivirea lui Dumnezeu. Prin rugăciune neputinţa făpturii se anină de puterea lui Dumnezeu, Făcătorul a toate. Rugăciunea este glasul întregii firi care strigă pe tămăduitorul ceresc.
Toate făpturile se roagă, fiecare în felul ei. Mica floare îşi pleacă vârful ei, frunzele i se veştejesc cerând în felul acesta umezeală. Oaia care şi-a pierdut mielul, umple aerul cu strigătul său dureros.
Orice fiu al lui Dumnezeu se roagă. Unde este viaţa sufletului, acolo trebuie să fie şi rugăciune. Oriunde este un trup omenesc care se mişcă, acolo trebuie să fie şi un suflet omenesc care să se roage. Noi avem multe şi mari nevoi, mai cu seamă pentru sufletul nostru, dar numai când suntem crescuţi sub puterea darurilor dumnezeieşti, începem să le simţim.
Fără îndoială, fraţilor, că sunt mulţi între noi care au o dorinţă vie de a trăi o viaţă creştinească şi care sunt gata de a primi orice îndemnare şi învăţătură pentru a-şi duce bine această viaţă. Pentru aceasta să dăm puţină luare-aminte la rugăciunea noastră de toate zilele, să vedem cum trebuie făcută.
II
Adevăratul chip al rugăciunii ni-l dă însuşi Mântuitorul Hristos când zice: iar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Părintelui tău cel într-as- cuns (Matei 6, 6). De cât folos este a ne despărţi de cei dimprejurul nostru şi a ne apropia de Tatăl cel ceresc în tăcerea odăii noastre! Dacă creştinii n-ar fi nepăsători, ci s-ar ruga mai mult în felul acesta, ar fi mai înaintaţi în viaţa sufletească şi ar ajunge mai aproape de Mântuitorul Hristos în toate lucrurile.
A ne ruga în felul acesta, nu e nicio greutate pentru mulţi. Noi avem casa sau odaia noastră liniştită, unde putem să mergem şi nimenea nu ne va turbura.
Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru asta şi intră în odaia ta. Dea Dumnezeu ca măcar păreţii ei să mărturisească, la toţi cei ce vor intra, că o fierbinte rugăciune s-a făcut într-însa. Gândeşte-te, Dumnezeu este lângă tine când îl chemi. Deschide-ţi inima către Dânsul! Spune-i toate nevoile tale. Spre Dânsul aleargă în toate greutăţile tale! Socoteşte-L ca şi cum ar fi prietenul tău, la care alergi în tot timpul, sfătuitorul pe care-ţi place să-l întrebi, tovarăşul cu care te desfătezi că te ai bine cu el.
Dar nu toţi au odăi deosebite, unde să poată fi singuri, nici poartă ca s-o poată închide şi să fie despărţiţi de ceilalţi. Unii sunt foarte copleşiţi de munca zilnică, aşa că nu pot fi totdeauna acasă.
Cu toate acestea, este un mijloc de a ne simţi singuri chiar în mulţime, chiar în mijlocul zbuciumului vieţii. Odaia zgomotoasă, câmpul deschis, marginea drumului, pot fi odaia noastră singuratecă. Şi Dumnezeu ne va auzi şi acolo, dacă noi îl vom chema. Noi putem să ne ridicăm inimile până la Dânsul, fără a ne ridica glasurile. Nu e nevoie să fie singuri spre a face aceasta. Suflarea tăcută a sufletului este îndestulătoare.
Rugăciunea fiind o faptă de toată însemnătatea, suntem datori a o săvârşi cu o râvnă nemăsurată.
Să nu ne dedăm la dânsa ca la ceva cu care ne-am deprins şi s-o facem de mântuială. Omul aşa face aproape cu toate lucrurile omeneşti. A făcut ceva odată, de două ori, apoi s-a săturat de dânsul şi nu-l mai preţuieşte ca la început.
Să ne ferim de a face tot aşa cu rugăciunea, ci, socotind-o şi preţuind-o ca ceva dumnezeiesc, s-o facem totdeauna cu aceiaşi râvnă, cu toată inima. Proorocul David o numeşte un strigăt. Pleacă urechea Ta la strigătul meu, zice el către Domnul. (Psalmul 87). Aşa să strigăm neîncetat la rugăciune, în toată cugetarea zilelor noastre, adică să nu se pară că ostenim, dacă, afară de ieri şi azi, ne vom ruga şi mâne şi poimâine şi în toate zilele vieţii noastre.
Într-o ţară depărtată, un om mergea nu demult pe malul pustiu şi stâncos al unei mări. Din nebăgare de seamă, alunecă şi căzu de pe malul înalt în apă. Ieşire nu mai era pe nicăieri. Nu însă aceasta îl înspăimânta. Nefiind adânc, ar fi putut sta el acolo şi-o zi, două, până când vreo luntre l-ar fi scăpat. Altceva însă îl chinuia şi-l îngrozea. În acele părţi marea scade mult la anumite ceasuri ale zilei şi peste câteva ceasuri se întoarce din nou. Gândul că marea va creşte iar în curând, şi are să-l acopere cu apă, asta-l chinuia. Cu faţa întoarsă spre valuri, el vedea că marea se ridică încet, încet, ameninţându-l şi pe dânsul. N-a strigat el după ajutor? Nici vorbă, cine s-ar mai îndoi de asta? A strigat, dar nimenea nu l-a auzit. Va fi văzut el vreo luntre, două în depărtări, dar cum să le facă semn? Cu câtă durere va fi privit el păsările cerului care zburau slobode pe deasupra lui! Apa însă creştea, a ajuns la gât, la gură, mai sus, până când l-a înghiţit.
A strigat, dar ajutor n-a fost pentru el. Este însă pentru noi, fraţilor, ajutor când strigăm spre Dumnezeu. Strigă spre Mine, şi Eu îţi voi răspunde (Ieremia 33, 3), zice El. Şi pentru ce unii din noi s-ar ruga mai puţin decât omul de pe ţărm? El a strigat până în sfârşit; să nu ne lenevim a striga şi noi cât avem suflare. Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă! cântă Biserica cu cuvintele lui David. Ia aminte glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, (Psalmul 140). Păcatele noastre trecute, nedreptăţile de acum, ne apasă. Pentru asta avem nevoie de iertare. Îndemnarea la rău ne năpădeşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, şi noi avem nevoie de ajutor. Suntem, neputincioşi, slabi, bolnavi, şi pentru asta ne trebuie întărire de la Dumnezeu.
Pe lângă asta, nu priviţi rugăciunea ca un lucru care trebuie făcut la goană, în câteva clipe, sau s-o facem greoi şi cu neîngrijire. Nu, ci trebuie s-o privim ca o faptă în care trebuie pusă inima noastră în întregime. Numai aşa rugăciunea va fi un strigăt din adâncul sufletului nostru.
Mai este încă ceva de ştiut, fraţilor. Rugăciunea trebuie să fie adevărată, adică să spunem tocmai ceia ce simţim, vorbele să fie rupte din inima noastră.
Este foarte uşor a rosti la vorbe pe care nu le simţim. Buzele noastre pot spune multe, dar pe care inima noastră nu le simte. De pildă, noi deseori vorbim cu multă umilinţă de noi înşine; dar poate că înăuntrul nostru nu-i de loc umilinţă, ci mândrie. înaintea lui Dumnezeu cunoaştem că suntem păcătoşi, dar nu orice păcat este simţit de noi. Cerem darul Lui Dumnezeu, poate, fără a avea nicio dorinţă de el.
Rugăciunea să fie adevărată, să fie cinstită faţă de Dumnezeu. Să nu spunem nimic care nu este cu totul adevărat. Când inima ta nu poate simţi ceia ce mintea îţi spune că trebuie să simţi, atunci cere dela Dumnezeu ca simţirea să-ţi fie dată.
Nu fii iconom faţă de rugăciune. Nu zice: am prea multă treabă ca s-o mai fac şi pe asta! Oare ai să spui în rugăciunile tale de seară: ,,Doamne, nu mai am timp să te caut pe Tine“? Aşa-i că n-ai să îndrăzneşti? În ceasul morţii şi în ziua judecăţii ce vei zice?
Pentru aceia roagă-te şi împlineşte-ţi datoriile tale către Dumnezeu dimineaţa şi seara, şi la punerea şi scularea de la masă, mulţămind lui Dumnezeu că ţi-a dat cu ce să-ţi ţii viaţa.
Aşa ne învaţă Sf. noastră Biserică şi aşa să facem. Tatăl cel din ceruri te aude, El este gata să-ţi răspundă. Nu te sfii a fi în faţa Lui, ori de câte ori sufletul are nevoie. Rugăciunea ta poate să nu fie niciodată spusă. Nu-i nevoie de vorbe ca să te închini creştineşte. Cererea ta se poate ridica până la cer fără a se auzi vre-un strigăt. Adu-ţi aminte că rugăciunea este suspinarea sufletului. Poate fi cât de uşoară, dar Dumnezeu o aude.
Dar, fraţilor, nu este faptă bună în calea căreia să nu se puie vreo piedică. Aşa şi cu rugăciunea; sunt multe lucruri care îi aţin calea, împiedecând pe om de a se ridica cu sufletul până la Dumnezeu. Nu vreau să vă las în neştiinţă şi despre acestea, ca să ştiţi să le împiedicaţi.
Mai întâi, nu vi se întâmplă oare uneori că simţiţi o greutate să vă rugaţi? Nu ştiţi cum este asta, dar totuşi simţiţi aproape o neputinţă de a vă ridica sufletul la Dumnezeu. Iată pricina acestei stări: vă dedaţi cu totul grijilor lumeşti. Pierdeţi din vedere frumuseţile cerului aproape ziua întreagă. Pentru aceasta nu-i de mirare că la ceasul rugăciunii nu vă puteţi ridica mintea să caute pe Dumnezeu. Voi vă duceţi spre tronul darurilor cu inima încărcată de socotelile, lucrurile, greutăţile, poticnelile şi supărările zilei. Voi vă duceţi târâind şi lumea după voi înaintea lui Dumnezeu. Urmarea este că vă simţiţi gata spre orice, numai spre rugăciune nu.
Acum, când tu vezi că eşti stăpânit de această simţire nu te ispiti să crezi că e mai bine să laşi rugăciunea. Cearcă şi scutură grija lumească, căci, dacă ea te împiedică a te ruga, te împiedică tocmai de la trebuinţa de a te împărtăşi cu Dumnezeu. Proorocul plângea pe evrei în zilele sale zicând: Nimenea nu se trezeşte pentru a se înălţa până la Tine. Noi trebuie să ne trezim singuri. Trebuie să aţâţăm inimile noastre amorţite şi să cerem de la Dumnezeu să ne pună într-o stare sufletească mai bună.
Dacă însă un om are atâta grijă şi lucru în lume, încât ele abat toate gândurile lui mai înalte, şi-i alungă mintea de la cugetări sfinte, e mai de dorit să le părăsească sau să le micşoreze, fiindcă este mai bine să ai o stare mai mică, decât să mori bogat, dar nemântuit.
Mai este o plângere pe care o fac şi mulţi creştini. Ei zic că nu pot să simtă în rugăciune acea bucurie de care aud vorbindu-se.
Dacă inimile voastre nu sunt drepte înaintea lui Dumnezeu, atunci nu puteţi avea nicio bucurie. Un om nepocăit n-are nicio poftă de a se ruga. Prorocul şi împăratul David a zis cândva; Robul Tău rugăciunea aceasta în inima lui a găsit-o ca să se roage către Tine. Dar omul nepocăit, omul lumii nu are astfel de lucru în inima sa. Găseşte el alte gânduri, alte patimi, alte porniri în inima sa, numai aceia spre rugăciune, nu. El nu găseşte niciun dar de la Dumnezeu. Lucrul rugăciunii nu se potriveşte cu gustul său. El poate să se îndemne la rugăciune, dar s-o iubească e peste putinţă.
Nu ascundeţi de la faţa voastră acest adevăr, că întreaga lipsă de bucurie în rugăciune este semnul neîndoielnic că voi sunteţi străini de adevărata credinţă. Apoi atunci mai plăcut este să vorbim despre cei ce se închină lui Dumnezeu cu toată credinţa şi care totuşi se plâng că nu pot simţi în rugăciune bucuria pe care ar dori-o. Cum să fie asta? Poate noi nu trăim destul de aproape de Dumnezeu, cum ar trebui. Este o lipsă de legătură strânsă cu Dânsul. Este o despărţitură prea largă între El şi sufletele noastre. Noi l-am socotit poate numai ca nădejdea şi scăparea noastră, dar nu ca un prieten şi tovarăş al vieţii noastre de toate zilele.
Nici vorbă că, dacă L-am cunoaşte mai bine şi am umbla mai des cu Dânsul în gândurile noastre, am simţi curând o adevărată bucurie de a vorbi cu Dânsul în rugăciune. Clipele noastre de înălţare la Dânsul vor fi cele mai fericite. Ceasul rugăciunii va fi în adevăr un ceas binecuvântat.
Sunt timpuri când voi simţiţi o adevărată căldură la gândul de a vă ruga. Inima vă luminează toate simţirile, şi Dumnezeu pare foarte aproape de voi. Şi sunt timpuri când iar se răceşte căldura rugăciunii şi piere din voi. Vrei să păstrezi această căldură a rugăciunii? O vei face numai prin cugetare, privighere şi ridicarea inimii tale la Dumnezeu. Când focul arde în sufletul tău, hrăneşte-l! Nu-l lăsa să se stângă. Roagă-te lui Dumnezeu să-i ţie flacăra şi să te facă să simţi, nu câteodată, ci totdeauna, sfânta dragoste a rugăciunii.
În sfârşit, cine nu simte cu tristeţe că mintea sa în timpul rugăciunii începe a rătăci? Aceasta este o mare greutate pentru tot cel ce se roagă. Dar fiţi încredinţaţi că prin stăruinţă am putea scăpa de această piedică a rugăciunii.
Deci, când sufletul arde de dorinţa de a vorbi cu Dumnezeu, gândeşte-te mai întâi la ce ai de făcut, cine este Acel către care se ridică mintea şi inima ta, şi apoi adu-ţi aminte ce ai de cerut. Gândeşte-te că eşti în faţa Marelui Rege, Atotputernicul tău Părinte; pentru aceasta, zi ca Solomon: Nu fi nesocotit cu gura ta, iar cu inima ta nu fi prea pornit când rosteşti ceva înaintea lui Dumnezeu.
Bune şi de folos sunt acestea când mintea ta este gata să rătăcească departe de înălţimile unde te cheamă glasurile cereşti. Dacă rugăciunea nu e de mântuială, ci o arzătoare nevoie izvorâtă din inimă, dacă dorim s-o facem ceia ce trebuie să fie, Dumnezeu ne va întări, Sfântul Duh va ajuta neputinţa noastră, învăţându-ne să cerem şi cum să cerem şi dându-ne o aşa dorinţă de rugăciune încât să ne facă să simţim că e bine pentru noi a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu.
Rugaţi-vă cu toată inima, ori de câte ori simţiţi trebuinţă şi cu toată încrederea în puterea lui Dumnezeu. Când trimiţi cuiva o scrisoare, nu aştepţi să ajungă unde trebuie, nu aştepţi să-şi îndeplinească ţinta pentru care ai trimis-o?
Tot aşa şi cu rugăciunea. Dacă pierzi încrederea în îndeplinirea ei, rămâne numai un lucru deşert. Pe de altă parte, nu cereţi lucruri nevrednice de Dumnezeu, cum, de pildă, să-ţi ajute să faci rău cuiva. Cu aceasta îţi încarci greu sufletul, fiindcă Dumnezeu este Dumnezeul binelui, nu al răului. Rugăciunea ta să fie, cum zice Mântuitorul, în duh şi în adevăr, adică cere mai cu seamă ceia ce trebuie sufletului tău şi ceia ce-ţi este cu adevărat trebuincios pentru viaţa ta trupească şi sufletească. A cere de la Dumnezeu să-ţi ajute să jefuieşti casa vecinului, înseamnă a te blestema pe tine însuţi. Nu cere îndeplinirea unor astfel de rugăciuni drăceşti, fiindcă nu sunt după adevăr, cum cere Mântuitorul, ci după minciuna pierzătoare de suflet.
Pentru aceia, fraţilor, şi în zilele bune şi fericite şi in zilele grele, rugaţi-vă lui Dumnezeu ca adevăratului Părinte al vostru. De sunteţi în belşug, nu-l uitaţi, având mintea numai la belşug şi bunăstare, ci înălţaţi-vă cu mintea la El, ca să vă ţie în starea cea bună; iar, de sunteţi în timpuri de nevoie, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru altele mai bune, căci, orice greutăţi veţi avea, niciodată nu veţi simţi uşurare mai mare decât în rugăciune. Faceţi ca dreptul Iov, care, şi după ce a sărăcit, zicea: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat, iar după asta Dumnezeu i-a întors înzecit vechea lui bogăţie. Iar ca icoană a rugăciunii să avem pe cea dată de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, adică Tatăl nostru. Această rugăciune ne învaţă cum să potrivim în cererile noastre nevoile sufleteşti cu cele trupeşti şi toate să le facem spre cea mai înaltă mărire a lui Dumnezeu şi fericirea noastră. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor