Părintel Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
Ce vrea să ne înveţe evanghelia aceasta? Nu cumva să credeţi că ne-ar învăţa evanghelia că toţi bogaţii trec în iad şi toţi săracii dobândesc raiul (sunt şi între săraci atâţia beţivani, suduitori şi prăpădiţi). Nu avuţia l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci l-a trecut inima lui cea rea şi împietrită.
Bogatul din evanghelie este pus înaintea noastră ca învăţătură să băgăm de seamă că avuţia, dacă apucă a ne stăpâni ea pe noi, se face o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Pe unii avuţia îi trage în spinii grijilor şi ai alergărilor trecătoare (Luca 18, 20), pe alţii îi bagă în boala zgârceniei şi, iarăşi, pe alţii, ca pe bogatul din evanghelia de mai sus, îi aruncă şi îi îneacă în valurile desfătărilor, beţiilor şi plăcerilor. Pentru acestea zicea Iisus că „anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 22).
Creştinilor! Nu averea l-a trecut pe bogatul din evanghelie în iad, ci necredinţa lui. El nu credea că mai este şi dincolo de mormânt o altă viaţă, care răsplăteşte sau pedepseşte faptele omului; şi această necredinţă îl închisese în ospeţele lui şi îl făcuse orb şi surd faţă de durerile lui Lazăr. Şi astăzi este plină lumea de astfel de necredincioşi şi de aceea s-a răcit atât de mult mila şi milostivirea dintre oameni. Şi astăzi este plină lumea de astfel de oameni care aşa cred şi aşa trăiesc ca şi când aici pe pământ ar fi raiul şi iadul şi cu această viaţă se gată toate. O, ce mare înşelăciune!
O istorie ne spune despre un mare bogat că, pe patul morţii – mustrat fiind de cunoaşterea vieţii sale păcătoase – şi-a îmbiat toate averile sale aceluia care îi va putea dovedi că nu este iad… şi nimeni nu i-a putut dovedi acest lucru.
O, nebunule bogat din pilda evangheliei! Dumnezeu îţi dăduse avere să-ţi cumperi cu ea Împărăţia Sa, făcând din avere o fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci. Dar tu ţi-ai pus averea în slujba diavolului şi a plăcerilor care au ţinut o clipă şi acum te chinuieşti o veşnicie. Aşa vor păţi toţi care trăiesc ca tine!
Izvorul milei şi al milostivirii este, iubite cititorule, Iisus Hristos şi Evanghelia Lui. Cine L-a primit cu credinţă pe Iisus şi cine crede cu adevărat în Iisus Hristos, aceluia nu-i mai trebuie nici o predică despre milă, pentru că acela caută el însuşi toate prilejurile să facă milă şi milostivire. „Toate câte aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40) – zicea Hristos; şi un creştin adevărat caută şi prin milostivire să se întâlnească cu Domnul Iisus. Dacă astăzi este atât de împietrită inima oamenilor, este şi lucrul acesta un semn că ei s-au depărtat de la credinţa cea adevărată şi făcătoare de milă şi de fapte bune.
Creştinilor! Evanghelia din duminica aceasta o avem şi astăzi. Dacă vreţi să o vedeţi, uitaţi-vă în jurul vostru. Niciodată parcă n-a fost mai mare prăpastia între stările şi traiul oamenilor ca astăzi. În palate luminoase trăiesc şi astăzi unii, în mătăsuri se îmbracă şi în chefuri şi petreceri trăiesc, în vreme ce alţii, cei mulţi, se ofilesc prin locuinţe slabe şi întunecate şi, din lipsa de pâine şi haină, intră frigul, boala şi moartea în oasele şi pieptul lor. Războiul a lăsat în ţara noastră 300 de mii de orfani de război, faţă în faţă cu 30 de mii de milionari şi îmbogăţiţi de război care trăiesc în chipul bogatului din evanghelie. Poate niciodată n-au fost lipsuri şi suferinţe atât de mari şi „Lazări“ atât de mulţi şi de necăjiţi ca astăzi. Voi, toţi cei care aveţi casă caldă, masă plină, de-a pururi gândiţi-vă că afară, înaintea casei voastre, zace şi strigă după ajutor un „Lazăr“ flămând şi chinuit.
Ale cui sunt averile noastre?
„A nu da săracilor din avere înseamnă a o prăda. Poate că vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu este proprietatea noastră, ci este a Domnului Dumnezeu, ori în ce chip am primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie, la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire, ci ca să împarţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă soţilor săi, celor lipsiţi. Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult decât este neapărat, veşnic vei da seamă despre comori-le ce ţi s au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca să întrebuinţezi numai pentru tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele altora“.
(Sf. Ioan Gură de Aur)
Cât de mare să fie milostenia?
La asta răspunde tot Sf. Ioan Gură de Aur aşa: „Dă pe cât poţi da. De ai un ban, cumpără cu el cerul, nu pentru că cerul este chiar aşa de ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa de milostiv şi iubitor. Dacă tu nu ai măcar un ban, atunci dă un pahar de apă rece, căci scris este: «Cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mai mici, numai cu un pahar cu apă rece, nu-şi va pierde plata sa» (Matei 10, 42).
Pentru milostenie nu s-a pus nici un hotar. Cel sărac poate face, de multe ori, mai mult pentru milostenie decât cel bogat, pentru că bogatul, adeseori, este beat şi bolnav ca de friguri de mulţimea banilor săi şi totdeauna voieşte a înmulţi ce are. Dar cel sărac este slobod de această boală… Şi, apoi, milostenia nu se judecă după măsura puterii, ci după măsura voinţei celei bune. Doi bani a pus văduva cea săracă în lada bisericii şi Hristos a lăudat mai mult aducerea văduvei decât aurul şi argintul ce le aruncaseră bogaţii. Milostenia deschide uşa raiului, şi această uşă o putem deschide nu numai cu cheie de aur, ci şi cu una de fier, ba şi cu una de lemn…“
EVANGHELIA DUMINICII A 22-A DUPĂ RUSALII