Predică la Duminica VI după Cinzecime
După cum într-un singur trup avem multe mădulare şi n-au toate mădularele aceiaşi lucrare, într-acelaş chip şi cei mulţi un trup suntem în Hristos, iar flecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5).
I
Fraţilor, cuvintele acestea sunt ale Sf. Apostol Pavel, scrise de el în Epistola sa către Romani. El a fost cel mai aprig răspânditor al credinţei creştine după înălţarea Domnului la ceruri şi, în dorul lui înfocat de a vedea pe toţi închinându-se lui Iisus Hristos, nu s-a liniştit o clipă de a împrăştia învăţătura creştină până în ţinuturile cele mai depărtate.
Pe când se afla în toiul unui lucru fără odihnă, scrise el şi Epistola către Romani, din care am luat aceste cuvinte. El voia să se ducă la ei pentru a vesti şi acolo numele Domnului răstignit şi, neputând face aceasta, din pricina altor treburi grabnice care-l chemau în altă parte, se mulţămi să le scrie. Gândul lui era să întărească pe aceşti creştini, care acum începeau a se înmulţi în toate ţinuturile, şi să pună viaţa lor în rânduială. Voia să vadă tovărăşii sfinte, care să ţină pe oameni legaţi unii de alţii şi să nu se piardă din lipsă de îngrijire şi legătură. De aceia pe drept Sf. Apostol Pavel este privit ca cel ce a pus toate în rânduială la începutul întemeierii Bisericii şi a statornicit o îndrumare trainică pentru toată viaţa creştinătăţii.
Pentru cei de atunci, cuvintele Apostolului erau lucruri noi; pentru noi, cei de azi, care ne-am născut creştini şi trăim în Biserică, cuvintele lui ar trebui să fie lucruri demult ştiute şi înţelese. Cu toate acestea nu e aşa, fiindcă mulţi dintre noi trăiesc departe de Biserică şi se lipsesc de bogăţia de învăţături care au fost adunate într-însa de Apostol şi de Sfinţii Părinţi pentru buna călăuzire a oamenilor în viaţă. De aceia slujitorii Bisericii şi bunii creştini care mai sunt în ziua de azi, au datoria să tot pomenească lumii de vechile învăţături şi s-o înştiinţeze că nicăieri nu găseşte altele mai bune şi mai înviorătoare de inimi.
Vă spun acestea, fraţilor, despre Sf. Apostol Pavel, fiindcă în duminica de azi ni s-a citit din Apostol tot din Epistola către Romani. ÎI vedem acolo pe acest mare bărbat al creştinătăţii dând învăţături de acelea care trebuie să rămâie pentru omenire o zestre veşnică. Toţi suntem un trup în Hristos, spune el, şi apoi urmează cele ce aţi auzit citindu-se azi din Apostol.
Să stăm, deci, puţin ascultând şi să ne aţintim mintea la cuvintele Sfântului Pavel.
II
Fraţilor, după cum înfăţişarea pământului pe care-l locuim nu este la un fel, căci sunt multe soiuri de buruieni şi de copaci, precum şi deosebite văi, dealuri şi şesuri, de nu seamănă un ţinut cu altul, tot aşa e şi viaţa oamenilor. Măcar că toţi la un loc alcătuim sate, oraşe şi ţări, cu toate acestea nu avem toţi aceiaşi slujbă şi aceiaşi lucrare. Şi de ar fi să facem toţi acelaş lucru, n-am putea trăi, fiindcă pentru traiul său omul are trebuinţă de multe lucruri. Dacă unul lucrează pământul, altul trebuie să prindă peşte, altul să facă oale, şi aşa mai încolo. Dar toată munca aceasta de fel deosebit a oamenilor se îmbină aşa de frumos una cu alta, încât omul are tot ce-i trebuie pentru viaţa lui; tot aşa cum în trupul unei fiinţe omeneşti o slujbă au mâinile şi alta picioarele şi alta capul, dar stau unele lângă altele şi lucrează pentru sprijinirea unei singure vieţi.
Dar dacă ni s-a lămurit gândul că slujbele sunt felurite, tot aşa trebuie să intre în priceperea noastră şi faptul că viaţa oamenilor la un loc se îndeplineşte fără zdruncin numai când fiecare este stăpânit de gândul că slujba lui deosebită nu e răzleaţă, ci ţinteşte a ajuta viaţa celorlalţi. Dacă mintea cugetă, şi mâinile trebuie să muncească şi picioarele să umble.
De aceia şi Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre viaţa creştinească, spune că, deşi suntem fiinţe deosebite, cu slujbe felurite pe lume, totuşi facem un singur trup în Iisus Hristos, Domnul nostru. Asta înseamnă că putem avea cărări deosebite pe câmpul vieţii noastre. Cu toate acestea, dacă suntem pătrunşi cu toţii de gândul că suntem ai lui Iisus Hristos şi am fost botezaţi cu botezul lui, munca noastră nu e răzleaţă, ci slujim unul altuia, şi aşa facem un trup în Hristos. Ceia ce lucrez eu fac nu numai pentru mine, ci şi pentru aproapele meu, pentru fraţii mei şi ţara mea; iar lucrând bine şi cinstit, eu îmi folosesc nu numai mie, ci cinstesc şi satul meu şi oraşul şi ţara mea, şi se laudă şi alţii cu mine. Deci lucrul cuiva nu e numai al lui, ci al tuturor care trăiesc în acelaş ţinut împreună cu el şi tuturor le poate fi spre cinste sau spre ruşine. Tot aşa de lucrul altuia mă folosesc şi eu, şi dacă se întâmplă o faptă frumoasă sau urâtă între tovarăşi de ai mei sau între oameni din ţara mea sau de legea mea, bucuria sau ruşinea e şi asupra mea. Aşa suntem noi strâns legaţi unul de altul, şi din pricina asta Sfântul Apostol ne aminteşte câ toţi suntem una în Hristos. El ne cere să nu uităm nicio clipă că tot lucrul nostru îi priveşte şi pe alţii, şi pentru acest cuvânt să nu fim numai cu ochii la noi şi la folosul nostru.
III
Dar fiecare îşi are lucrul său şi slujba sa, care e încredinţată numai puterilor lui. Apoi gândul că toţi slujim unul altuia şi că unul e mână, şi altul e cap, iar altul inimă, trebuie să ne întărească pentru a lucra cu putere în slujbele noastre. Toţi să fim stăpâniţi de încredinţarea că aşa e rânduit de la Dumnezeu ca slujbele să fie împărţite. Şi cu toate că o slujbă e mai mare şi alta mai mică, şi lucrul unuia mai căutat şi mai bine plătit, iar al altuia mai nebăgat în seamă, totuşi e în puterea fiecăruia de a lucra cu hotărâre şi cu tragere de inimă, încât să ajungă om de ispravă şi căutat chiar în lucrările şi în slujbele mărunte.
Nu toţi pot fi inimă. Dar oare numai inima e de trebuinţă? Oare dacă cineva are un singur deget lipsă, nu-i pare rău de el?
Deci ne ajunge să ştim că facem un lucru de folos oricât de mic, şi atunci trebuie să ne punem toate puterile spre a face isprăvi mari şi din lucrurile mici. Să lucrăm bine fierul, căci putem ajunge mai de preţ şi mai de cinste decât cei ce lucrează aurul.
Tocmai aceste gânduri, fraţilor, ni le spune Sfântul Apostol Pavel în ceea ce aţi auzit citindu-se azi din Epistola lui către Romani.
El spune că fiecărui om i s-a daruri deosebite şi fiecare să se silească în ceea ce i s-a dat de Dumnezeu să lucreze. Are cineva slujba de a învăţa pe alţii? să se ţie de treaba învăţăturii; este sfătuitor? să se îndeletnicească de sfaturile bune care trebuiesc date; este cineva darnic? să dea fără a trâmbiţa înaintea lui; are cineva stăpânire asupra altora? s-o facă cu grijă; face omul milostenie? s-o facă cu plăcere; şi aşa sunt fel de fel de treburi, în care, dacă omul este cu dragoste şi cu stăruinţă, toate merg bine.
A ne căuta de slujba noastră, pentru ca fiecare să ne dăm partea noastră de lucru în lumea aceasta a lui Dumnezeu, e ceia ce trebuie să se aştepte de la noi şi ceia ce şi Apostolul ne învaţă. El ne cere să rămânem cu credinţă în slujba noastră de toate zilele, fie ea mare sau mică.
Astfel, fraţilor, fiecare dintre noi îşi are chemarea şi locul său în lumea aceasta. „Sus sau jos, mic sau mare, locul fiecăruia e arătat de Dumnezeu, e un dar şi o milă a Lui. A sta la lucru sub acoperemântul fabricii sau a ara câmpul, ca şi a propovădui cuvântul Domnului; a despica lemne şi a mătura odaia, ca şi a ţinea şcoală cu copiii; a face focul şi a aduce apă, ca şi a învăţa sau a scrie cărţi; a face mâncare şi a coase, ca şi a sta la sfătuire cu alţii asupra treburilor dintr-o comună sau dintr-o ţară; a spăla şi a îngriji de copii, ca şi a îngriji de traiul oamenilor; a treiera şi a hrăni vitele, ca şi a călăuzi o ţară; a paşte o turmă, ca şi a stăpâni un popor, – toate sunt lucruri zilnice, rânduite de Dumnezeu. Cine se ţine cu creştinească dragoste de chemarea şi de rostul lui; cine se uită la ele cu gândul că asta e voinţa lui Dumnezeu, că El vede, ajută şi răsplăteşte, – pentru unul ca acela toate aceste slujbe sunt ca o slujbă dumnezeiască, ca o frumoasă, scumpă şi binecuvântată chemare. Pentru aceasta, fraţilor, după cum spune Apostolul (câteva rânduri mai la vale de sfârşitul bucăţii citite astăzi), nu cele înalte cugetând, ci cu cei smeriţi împreună purtându-vă, rămâneţi cu silinţă credincioasă la lucrul zilnic care vi s-a rânduit de Dumnezeu, căci cu aceasta sunteţi cruţaţi de multă osteneală şi nelinişte, de multă pizmă şi nemulţămire. Cel ce neîncetat vrea să se suie tot mai sus şi priveşte totdeauna spre cei care stau mai bine ca el şi sunt aşezaţi mai sus ca el, – unul ca acela nu are nicio zi ca lumea şi niciun ceas vesel. Cine însă îşi iubeşte rostul lui în lume, fie el mare sau mic, fiindcă Dumnezeu l-a pus într-însul, cine face bucuros, pentru numele lui Dumnezeu, ceia ce i s-a rânduit lui, – acela trăieşte plin de fericire, se scoală dimineaţa cu inima veselă, fiindcă ştie la ce se scoală şi care e ţinta vieţii lui, iar seara adoarme liniştit, pentru că n-a petrecut vremea în zădar. Ba şi în zilele grele el este mulţămit, ca şi oricare altul, pentru că la lucru omul îşi uită grijile şi se hrăneşte cu plăcerea isprăvii bune ieşite din mâna lui“ (Gercck: Epistel-Predigien. Stuttgart, p. 147).
IV
Dar şi lucrul acesta, fraţilor, pentru a-şi avea rostul lui şi a ieşi după socotelile lui Dumnezeu, nu trebuie făcut fiecum. Nu e vorba numai să te afli în lucru, ca să zici că faci şi tu ceva, ci ceia ce lucrezi să faci cu toată inima, ca şi cum te-ai afla la lucrul Domnului. Lucrul de preţ nu e ce eşti tu în lume, ci cum eşti. Pentru aceia spune Apostolul că, dacă are cineva o slujbă, să se ţie de slujbă, să fie cu inima la dânsa ziua şi noaptea. Deci tot ce faci, fă bine, şi nu pe jumătate, ci întreg; nu de ochii lumii, ci de ochii lui Dumnezeu, care vede până în adâncuri.
Sunt mulţi, foarte mulţi însă care fac lucrul numai pe jumătate şi nu cu toată inima, fiindcă stau cu gândul în altă parte. Dacă ceva nu merge bine într-o comună, într-o ţară, unul aruncă vina asupra altuia. Şi poate că sunt toţi vinovaţi, căci de multe ori niciunul nu-şi face lucrul său cum trebuie, dar fiecare ştie cum trebuie să-l facă altul. Fiecare e meşter a judeca ce trebuie să facă celălalt, dar e rău îndeplinitor al lucrului lui însuşi. Cei mici socotesc că stăpânirea ar trebui să îngrijească mai bine de treburile obşteşti; cei de sus spun că cei de jos nu ştiu să-şi ţie casa şi să trăiască: cei săraci spun că bogaţii ar trebui să dea mai mult, bogaţii spun că săracii ar trebui să lucreze mai mult. Şi aşa fiecare crede că el ştie mai bine ce trebuie făcut şi că de aceia sunt greutăţi şi nevoi, fiindcă nu se face aşa cum zice el. Şi iată atunci că cine trebuie să slujească, vrea să poruncească; cine trebuie să asculte, vrea să dea sfaturi; cine are o slujbă se amestecă în lucruri care nu sunt ale slujbei lui, şi cu aceasta nu se uşurează nevoile vremii, ci numai se măresc încurcăturile.
De ce?… Fiindcă nimeni nu stă la locul său. Fiecare vrea să facă lucrul altuia, în care se crede mai priceput decât acela; mai nainte de a-şi căuta de al lui şi a-şi vedea de treaba lui. Şi în timp ce noi Judecăm pe altul, acela ne judecă şi el pe noi. Şi aşa toţi suntem pricepuţi, iar treburile stau pe loc.
Apoi trebuie ştiut că pretutindenea lucrurile au să meargă bine numai când fiecare îşi va face partea lui de treabă, iar unde omul e numai cu ochiul la ce trebuie să facă altul şi niciodată la ce trebuie să facă el, fără îndoială că totdeauna treburile vor fi anapoda şi încurcate.
Şi să se mai ştie că dreptul de a judeca îl are numai acel care şi-a isprăvit cu bine lucrul lui. În adevăr, spune Mântuitorul: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, că cu ce măsură veţi măsura, cu aceia vi se va măsura (Matei 7, 1-2). Deci cel ce se ţine cu ochii numai de lucrul altuia dă dreptul ca şi lucrul lui să fie cercetat, şi atunci, dacă de al lui nu-şi caută, oare ce se va găsi că a făcut el?
Aşa fiind, fraţilor, să luăm aminte la cuvintele Apostolului spuse la începutul acestei cuvântări, că toţi suntem una în Hristos, şi la cele auzite azi în citirea Apostolului, că fiecare să-şi caute cu credinţă de lucrul lui. Să ştim că prin nimic nu vom îngriji mai bine de treburile obştii decât prin munca cinstită a noastră, multă-puţină, câtă o avem de făcut. În loc de gândul care ne depărtează de lucrul nostru şi ne face numai să judecăm pe alţii cum lucrează ei, mai bine să păstrăm în cugetul nostru gândul că toţi suntem una în Hristos, şi atunci, simţindu-ne fraţi cu toţii, ne vom socoti datori să facem noi mai bine ceia ce fratele nostru a făcut rău. Şi aşa judecarea fratelui cu gând creştinesc e spre bine, fiindcă ne îndeamnă să ne înfăţişăm cu partea noastră de lucru săvârşit, vrednic, acolo unde toţi suntem datori să ne muncim şi să ne ostenim. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor