La 39 de ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre înaintaşii noştri dragi – 22 octombrie 1985

Fratele Popa Petru s-a născut în satul Săucani din judeţul Bihor, în anul 1918 – şi s-a predat Domnului de mic copil, încă pe când era în şcoala primară, la vârsta de 12 ani, prin anul 1930. Era pe atunci un învăţător în satul său, anume Dumitru Hera, care în timpul acela era un foarte bun frate în Oastea Domnului. Acest bun frate i-a învăţat pe copii în şcoala lui nu numai cartea lumească, ci le-a propovăduit şi din Cartea lui Dumnezeu, Biblia. Dintre toţi elevii lui, s-a ales însă unul care a pus la sufletul său tot ce auzea din gura acestui îndrumător duhovnicesc. S-a predat din toată inima lui Domnului Iisus. Şi îndată a şi început să lucreze pentru El.
Încă elev la şcoala primară, a început să ia parte pe la toate adunările Oastei Domnului, care atunci începeau să se înfiripeze prin toate satele din jurul Beiuşului şi până spre Oradea. Încurajat de fratele Pavel Maliţa de la Oradea şi însoţit de alţi fraţi tineri ca el, fratele Popa Petru din Săucani era nelipsit de la toate adunările frăţeşti pe care le însufleţea la început cu poezii şi cântări rostite totdeauna cu lacrimi, iar îndată după aceea cu cuvântul său atât de dulce şi duios, pe cât era de puternic, de limpede şi de fierbinte pentru Hristos, Domnul şi Mântuitorul său pe Care L-a iubit cu o dragoste unică şi cu o râvnă atât de mare şi de statornică cum puţini alţi fraţi din ţară au mai fost să aibă la fel.
Acum când vreau să scriu despre smerenia lui, despre dragostea lui pentru fraţi, despre râvna lui pentru Domnul Iisus şi despre statornicia lui neclintită în Lucrarea Oastei Domnului, despre gelozia lui neînduplecată pentru familia sa duhovnicească, pentru frumuseţea şi bogăţia ei, – mâna mea îmi tremură şi ochii mei se scaldă în lacrimi de mulţumire către Domnul pentru acest frate de aur şi de miere sfântă.
De peste cincizeci de ani de când îl cunosc, dragostea lui pentru Domnul Iisus şi pentru fraţi n-a obosit niciodată. Picioarele lui au străbătut atâtea drumuri, încât, adunate laolaltă, cred că ar înconjura de multe ori pământul acesta până la marginile lui. Gura lui a mărturisit cu atât de multe şi de frumoase cuvinte Evanghelia dragostei lui Hristos, încât n-ar încăpea în sute de cărţi dacă ar fi fost strânse. Iar ochii lui au vărsat pentru Domnul şi pentru fraţi atâtea lacrimi, încât mulţi s-ar fi putut scălda în ele.
Nimeni niciodată nu va putea cuprinde în cuvinte şi în cifre omeneşti toate aceste roade aduse de sufletul acesta unic pentru Dumnezeu, de-a lungul tuturor anilor atât de frumoşi, dar atât de grei cu care el L-a slujit pe Domnul Iisus cu o dragoste fără seamăn. Va arăta-o aceasta numai Domnul Însuşi în Ziua când îi va mărturisi El luminos şi strălucit, în faţa Tatălui Ceresc şi a îngerilor Săi, pe toţi cei ce L-au mărturisit pe El aşa în faţa oamenilor.
Suferinţele pe care şi el le-a îndurat pentru Domnul nu şi le-a descoperit nimănui. În anii încercărilor, el n-a fost dat în judecată şi închis pe faţă. Dar despre nopţile lui, legat de arbori în pădure, despre suferinţele din cămăruţele de cercetare, despre vânătăile cu care se întorcea, dimineţile, acasă şi despre oasele zdrobite cu care mergea după aceea la munca lui grea, la cărat de grinzi şi la tras de ferăstrău – numai Domnul Singur ştia, fiindcă el nu le-a spus la nimeni.
Ar trebui să moi pana asta în lacrimi, în sudoare şi în sânge, ca să pot scrie cum s-ar cuveni despre acest frate şi despre încă puţini ca el, pe care i-am mai cunoscut aşa în Lucrarea aceasta de sânge şi lacrimi a Oastei Domnului. Aşa ar trebui, dar mărturisesc că nu pot, că nu sunt în stare să pot scrie cum s ar cuveni despre mărturia şi jertfa lor atât de strălucită îna¬intea lui Dumnezeu. Dar atât de ascunsă şi tăcută de ei înşişi înaintea oamenilor.
Şi totuşi niciodată pe fratele acesta nu l-am auzit lăudându-se cu ceva din tot ce a făcut ori retrăgându-se de la ceva ce ar trebui să facă. Oricât era de greu sau de lung drumul ori lucrul care i se cerea. Oricât era de obosit ori de bolnav, el n-a spus o dată că e departe până la adunare. Sau că este peste puteri ceea ce i se cere să facă. După 16 ore de muncă grea, el făcea adeseori alţi 16 kilometri de drum, noaptea, până la fraţii care îl aşteptau. Petrecea cu ei jumătate de noapte în Cuvântul Domnului, spre întărirea şi mângâierea lor, apoi venea iarăşi pe jos, înapoi, ca să fie dimineaţa la munca lui, ca şi cum ar fi dormit toată noaptea acolo. Aşa a făcut acest frate nu un an sau doi, ci de când îl ştiu şi până astăzi. Şi îl ştiu din anul 1931 tot aşa şi tot aşa…
Au lucrat cu el de atunci fraţi mai bătrâni, care acum sunt duşi la Domnul… Fratele Pavel Maliţa, avocatul minunat de la Oradea, fratele Ghiţă Savu, Paşcu şi Mihai din Vălani, fratele Gheorghe din Ceişoara, Codoban Nicolae de la Gepiu, fratele Ioane de la Cârpeşti, Ioane de la Săucani, fratele Constantin de la Mizieş, Mene de la Spinuş şi atâţia, şi atâţia din tot Bihorul, din toată Crişana, din toată ţara!
În 1934, la numai 16 ani, a predicat odată la o serbare a Oastei Domnului din Oradea, de pe scena Teatrului orăşenesc. În lojele Teatrului erau toate feţele mari ale oraşului, în frunte cu episcopul, cu prefectul, cu primarul… Şi fratele Petru, tânărul ţăran cu opinci şi sumăniţă albă, vorbea cu un glas şi cu o faţă de înger în aşa fel că, atunci când a încheiat, toată asistenţa aceasta s-a ridicat în picioare şi, cu ochii plini de lacrimi, ovaţionau prelung, cum ar fi vorbit împăratul ţării… Şi toţi se întrebau uimiţi dacă nu este cumva un înger cel care a vorbit în faţa lor.
Şi aşa este şi astăzi, după cincizeci de ani. Toţi cei ce-l cunosc şi-l ascultă ştiu că scriu aici numai adevărul.
Şi tot aşa cum se spune despre el s-ar putea spune încă şi despre alţii care sunt în jurul lui, mai bătrâni sau mai tineri.
S-ar putea adăuga la fraţii cei numiţi mai sus încă şi alţii, cum este fratele Gavriş sau Vasile, sau Pavel, sau Viorel, sau Nelu, sau Nicolae, sau Martin… Dumnezeul nostru Cel Sfânt să fie binecuvântat pentru toţi aceştia, care cu o inimă şi cu un gând lucrează împreună pentru înaintarea Evangheliei şi pentru continuarea mărturiei minunate a Oastei Domnului în mijlocul acestui popor şi al acestei Biserici.
Datorită curăţiei vieţii acestor fraţi scumpi, numele Oastei Domnului este rostit cu cinste şi cu admiraţie de către străini. Conducătorii poporului şi ai Bisericii îi preţuiesc şi îi respectă ca pe nişte oameni adevăraţi. Iar familia Oastei Domnului din acele părţi nici nu s-a dezbinat, nici nu s-a abătut niciodată de la dreapta învăţătură şi credinţă de la început.
Aceşti fraţi au ajutat încă şi pe alţii să biruie neînţelegerile dintre ei şi să se orienteze limpede şi frumos pe calea adevărului şi a dragostei frăţeşti.
Domnul să-i dăruiască fratelui Petre şi tuturor celorlalţi ca el o veşnică răsplată în ceruri pentru roada frumoasă a statorniciei lor şi pentru marea mulţime a sufletelor pe care le-au adus prin Oastea Domnului la picioarele lui Iisus. Şi pentru toate ostenelile şi jertfele cu care s-au străduit şi se străduiesc să ţină toate adunările frăţeşti în unitatea şi lumina credincioşiei faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.
A trecut la Domnul pe neaşteptate, printr-un accident de muncă, în 22 octombrie 1985.
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din «Fericiţii noştri înaintaşi»