Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Dej – 12 octombrie 1981
„Prietene, a zis el, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” (Mt 22, 12).
Slăvit să fie Domnul!
Şi la această nuntă, scumpii mei fraţi, e vorba de omul acesta. În alte scrieri se spune: „Cum ai îndrăznit să intri aici fără haină?”…
Era o altă nuntă despre care se vorbeşte în Evanghelie, căci nunţile noastre sunt taine. Veţi spune: Nu-i taină, frate! Uite, mirii sunt în faţa noastră.
Sunt taine, frate! Dacă nu-i taină, opriţi tinereţea, opriţi timpul, opriţi vremea, ca să ne bucurăm tot aşa şi mâine, ca în vremea de azi.
Dacă nu le putem opri, sunt taine şi visuri. La nunţile noastre, tinerii noştri dragi, mirii noştri dragi ne amintesc totdeauna, la fiecare nuntă, despre nunta aceea când împăratul a făcut o nuntă pentru fiul lui. Şi a chemat pe mulţi. Dar multora dintre cei chemaţi nici nu le-a păsat, ci s-au dus în treburile lor.
Dar între cei veniţi era unul care nu avea haină ca şi ceilalţi. Era un obicei frumos ca, la nunţi, toţi nuntaşii care veneau trebuia să treacă prin camera mirelui. Şi acolo, în acea cameră, fiecare să fie îmbrăcat. Să lase hainele lui cu care a venit până aci şi să primească din partea mirelui o haină de nuntă, o uniformă pentru toţi. Toţi să fie îmbrăcaţi la fel.
Ce frumos obicei! La nuntă, îmbrăcaţi toţi într-o uniformă, toţi îmbrăcaţi în haine albe, toţi îmbrăcaţi la fel.
Apocalipsa capitolul 7 cu versetul 14 vorbeşte aşa: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în Sângele Mielului!…”
Acei care au intrat prin această odaie, toţi au luat o haină spălată şi albită în Sânge… Nu s-a mai pomenit, de când e lumea, să se spele hainele în sânge! Fiecare îşi spală hainele şi nu le aruncă, dacă sunt murdare. Însă despre aceste haine ce s-au dat altora se spune că au fost spălate în Sângele Mielului. În Sângele Mirelui, în Sângele Împăratului.
Fiecare mire îşi caută o mireasă potrivită cu starea lui. Şi tânără să fie, şi oarecum la asemănare cu el, ca să se potrivească în totul, să poată duce o viaţă liniştită şi fericită.
Numai Mirele de la nunta aceasta despre care se vorbeşte nu a făcut aşa. El şi-a căutat o mireasă care nu i-a fost deloc potrivită. O mireasă care era urâtă, o mireasă care era săracă, o mireasă care era străină şi departe. Şi El pe aceasta şi-a ales-o, ca s-o facă frumoasă, ca s-o facă curată, ca s-o facă fericită, ca s-o facă bogată.
Numai Mirele Iisus a făcut aceasta!…
Noi ne bucurăm totuşi chiar şi la „visurile” acestea frumoase, dar ne bucurăm întrucâtva tremurând în sufletele şi în inimile noastre; pentru că ne vedem atâtea feţe, suntem atât de fericiţi, dar, aşa cum s-a amintit, oare câţi dintre noi am trecut prin camera Mirelui?
Nu toţi am fost îmbrăcaţi în aceeaşi haină şi dăruită de El cu acelaşi preţ şi aceeaşi Jertfă.
La nunta aceea de care s-a amintit mai înainte s-a petrecut un eveniment deosebit: când acel sărman suflet şi-a dat seama că el a îndrăznit să intre într-un loc sfânt şi că el nu era sfânt… îndrăznise să intre şi să stea cu nişte oameni sfinţi, şi el nu era ca şi ei. Nu s-a văzut el oare şi nu s-a cunoscut el oare? Nu s-a uitat el oare la haina lui? Sau toţi ceilalţi care erau lângă el de ce nu i-au spus vreunul: Frate, ni se pare nouă că haina ta nu-i ca şi a celorlalţi… Trecut-ai tu pe la Mire? Trecut-ai tu prin odaia aceea în care trebuia să lepezi tot ceea ce ai adus aci şi să fii îmbrăcat de nuntă?
Nu, căci ochii cei curaţi nu văd rău!
Nu l-a văzut nimeni! Dacă a ajuns aci, binecuvântat să fie Dumnezeu, căci El ştie cum a ajuns aci. Dar nu a fost tot una atunci când a venit Împăratul şi l-a văzut. El de la distanţă l-a observat. Şi a venit în faţa lui şi i-a zis:
– Cum ai îndrăznit tu să vii aici aşa, în felul acesta? Cum ai îndrăznit tu? Pe unde ai intrat? Cum ai făcut lucrul acesta? În casa aceasta sfântă, în locul acesta sfânt? Tu nespălat, tu necurăţat, tu neîmbrăcat din nou… O, slugile mele, luaţi-l de aici, legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l afară! Acolo va fi plânsul şi acolo va fi scrâşnirea dinţilor.
Cât de mult ne bucurăm noi la nunta noastră, dar parcă şi gândul acesta ne cutremură şi ne înfioară!… Aici am putut veni toţi care am avut o invitaţie şi care am avut câţiva bănuţi să cheltuim pentru drum şi să venim până aci… Ne bucurăm şi cântăm, şi ne întoarcem înapoi fericiţi.
Dar oare, fratele meu şi sora mea, haina mea, haina ta, haina noastră, cum stăm cu ea?
Am îndrăznit şi noi să venim până aci, dar asta nu este de-ajuns! Haina, cum stăm cu ea?
Se vorbeşte despre îndrăzneală!… Îndrăzneala, şi ea, este o virtute mare, sfântă şi înaltă. Copiii lui Dumnezeu, şi ei, au avut o îndrăzneală sfântă în toate.
Dacă ne gândim la David… ce îndrăzneală a avut copilul acela… o îndrăzneală mare! O îndrăzneală care l-a făcut să facă lucruri mari.
Dacă ne gândim la Ioan Botezătorul, şi omul acesta sfânt a îndrăznit să-l mustre pe Irod. N-a îndrăznit nimeni, ci numai el.
Dacă ne gândim la Petru şi la Ioan, şi la Iacov din Faptele Apostolilor, când îndrăznesc în faţa celor mari să ridice numele lui Iisus şi să spună lămurit: „Voi L-aţi răstignit, dar L-a înviat Dumnezeu şi noi suntem martorii Lui”… Doamne, ce îndrăzneală sfântă!
Dar există şi o îndrăzneală satanică.
Există, fraţii mei! Şi am vrea să luăm câteva citate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi să învăţăm. Pe vremea lui Moise, Dumnezeu îl trimite pe acesta la Faraon, spunându-i:
– Moise, ce ai tu în mână?
– Un toiag.
– Aruncă-l în faţa lui Faraon, când vei ajunge acolo. Şi toiagul lui Moise s a făcut şarpe şi Faraon s-a îngrozit…
Dar îndrăznesc vrăjitorii să vină, să facă şi ei tot aşa. O, ce îndrăzneală diavolească! Nu ştiau vrăjitorii oare că Moise era de partea adevărului? Că ceea ce făcea Moise era voia lui Dumnezeu? Şi totuşi ei se împotriveau, ca să-l ducă pe Faraon şi să-l facă să-şi împietrească inima.
Ce îndrăzneală, ce cutezanţă! Ei ştiau şi totuşi au făcut, şi totuşi s-au dus aşa…
Priviţi la Izabela!… Femeia aceasta stricată a îndrăznit să dărâme altarele Domnului când a ajuns la un loc de frunte. A îndrăznit ca să omoare pe toţi proorocii Domnului.
O, Ahab, ce nenorocit ai fost! Căci şi asupra ta va cădea tot blestemul acesta. Nu ţi-ai găsit tu în Israel o soţie bună? Şi a trebuit să-ţi aduci din altă parte o străină care să nenorocească întregul Israel?
O, fraţii mei tineri, să învăţaţi din lucrul acesta! Căutaţi-vă întotdeauna lângă inima voastră să aveţi o inimă ca şi a voastră, din casa părinţilor voştri, din neamul vostru sfânt, căci numai aşa veţi fi fericiţi.
Îndrăzneşte Iuda să-L sărute pe Stăpânul, trădându-L, vânzându-L!… Ce îndrăzneală, ce cutezanţă! O, Iudo, de ce ai ales tu tocmai sărutul ca să faci fapta cea mai mârşavă, cea mai groaznică, pe care n-a îndrăznit nimeni până la tine să o mai facă?
O, Iudo, dacă nu ai avea tu urmaşi niciodată! De n-ar mai săruta nimeni făţarnic niciodată… Cum nu ţi-a ars buzele când L-ai atins în chip nelegiuit şi trădător, să-L săruţi pe Stăpânul tău?
Îndrăzneală!…
Îndrăznesc Anania şi Safira să-L mintă pe Dumnezeu şi mor. Îndrăznesc prea mulţi, fraţii mei, rău… Îndrăznesc rău…
Îndrăznesc copiii să-i mintă pe părinţi…
Îndrăznesc să le mintă pe mamele lor…
Îndrăznesc elevii să-şi mintă învăţătorii.
Îndrăznesc soţii să-şi mintă soţiile.
Îndrăznesc soţiile să-şi mintă soţii.
Îndrăzneşte creştinul să-L mintă pe Dumnezeu, spunând: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm” – şi nu-I dă nimic.
De atâta vreme, fraţilor, şi noi am zis, şi noi am strigat: „Doamne, şi noi Îţi dăm viaţa noastră întreagă Ţie!”…
Anania şi Safira au dat numai o jumătate şi au murit pe loc. Nu vă miraţi că veţi găsi pe drumul frăţiilor voastre morţi şi aici, şi acolo… Ei sunt din aceia căzuţi care L-au minţit pe Dumnezeu.
Petru i-a spus Safirei: „Picioarele celor care l-au înmormântat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine”…
O, binecuvântate picioare, voi, de-a lungul vremilor, să-i luaţi pe oamenii aceştia care L-au minţit pe Dumnezeu. Să-i luaţi din drum, ca, acei care vin cântând, acei care vin frumos, acei care vin pe urmă să nu se lovească de ei. Aşa păţesc cei ce L-au minţit pe Dumnezeu!
Şi îndrăzneşte slujnica din Faptele Apostolilor capitolul 16 să spună un adevăr… Asta-i culmea! Tocmai prin acest adevăr pe care-l spune, să înşele adevărul, să defaime adevărul, să-L defaime pe Hristos. Spunea slujnica mulţimii: „Oame¬nii aceştia sunt robii Dumnezeului Preaînalt. Ei vă vestesc vouă taina mântuirii”.
Adevărat a spus ea, că aşa era. Un adevăr a spus această slujnică, această vrăjitoare… dar în acest adevăr era ceva ascuns, era ceva dubios, era ceva care să răstoarne adevăratul Adevăr.
Ea voia ca oamenii aceştia să fie slăviţi şi înălţaţi, nu Numele Aceluia pe care oamenii trimişi de Dumnezeu voiau să-L înalţe.
O, fraţii mei dragi, îndrăzneala aceasta diabolică… Mulţi au îndrăznit şi mulţi au lucrat în felul acesta.
Îndrăzneşte şi în vremile noastre câte o slugă, câte o slujnică să mărturisească poate câte o frântură dintr-un adevăr. Dar tocmai prin această frântură, ca să facă Adevărul să fie păgubit şi înjosit, mărturisesc un adevăr răsturnat…
Îndrăznesc acei care-şi uită primul legământ şi primul Botez să vorbească despre un alt botez…
Îndrăznesc, fraţii mei dragi, îndrăznesc…
Îndrăznesc acei care-şi uită părinţii să vorbească despre minuni, ca să-i încânte pe ceilalţi să-şi uite şi ei părinţii.
Îndrăznesc acei care-şi uită fraţii să vorbească despre alţi fraţi. Îndrăznesc acei care-şi uită limba lor maternă, limba în care au crescut… limba aceea dulce şi scumpă care le-a cântat şi a plâns la leagănul lor drag – şi să vorbească alte limbi, străine, pe care să nu le înţelegi.
Cineva spunea zilele trecute: „Am fost în Ungaria, că avem acolo neamuri, avem rudenii, şi există acolo nişte români care nu mai ştiu limba lor maternă. Nu mai vorbesc româneşte…”.
Cum se poate, frate, cineva să-şi uite limba lui? Cineva să-şi uite casa lui? Cineva să-şi uite ceea ce el altădată cu atâta dragoste a îmbrăţişat? Ceea ce altădată cu atâtea lacrimi a fost plătit de cei care ne-au adus până aici? Această limbă sfântă, această limbă dulce, această limbă pe care nu putem s-o uităm niciodată…
Limba aceasta despre care au spus şi cei de dinaintea noastră: „orice limbă să mărturisească Numele lui Iisus, că nu este alt nume dat oamenilor prin care să fim mântuiţi decât Numele lui Iisus!”…
Numele Lui să fie slăvit şi binecuvântat!
Fraţii mei dragi, ne gândim şi de data aceasta, şi în locul acesta, şi să ne întrebăm fiecare (şi eu mă întreb pe mine, să te întrebi şi frăţia ta, fiecare dintre noi care suntem la o nuntă): cum stăm cu aceste lucruri de care vorbim?
Fraţii mei, vine cealaltă Nuntă! Nunta aceea care nu va avea sfârşit, care nu va fi vis. Nunta aceea care va fi realitate, Nunta aceea cu Mirele Ceresc.
Oare cum stăm noi? Ne-am obişnuit şi noi ca acela despre care s-a amintit aci [numai] să cântăm? Şi am crezut că aceste cântări vor fi în stare ele să facă să rămânem între fraţi? Să rămânem între sfinţi? Să moştenim şi acolo, în cer, Împărăţia lui Dumnezeu?
Nu, fraţii mei dragi! Nu ajungem! Numai atâta e prea puţin! Numai a cânta cu ceilalţi e prea puţin.
Şi acela despre care spune Evanghelia, de bună seamă că, înainte de a veni Stăpânul să îl vadă dezbrăcat, şi el cânta cu ceilalţi… Şi el cânta…
Şi el a ştiut toate obiceiurile, cum le ştiau şi ceilalţi. A ştiut cum să intre acolo şi cum se face, şi cum se lucrează. De aceea a putut să aibă îndrăzneală şi să intre în locul acela.
Şi el a ştiut, poate, să citească…
Şi el a ştiut, poate, să predice…
Şi el a ştiut, poate, să se roage…
Dar în toate acele lucruri ale lui a fost numai o prefăcătorie, pentru că până la urma urmei el a fost aruncat afară, unde a fost plânsul, unde a fost scrâşnirea dinţilor.
Apostolul Pavel le scrie colosenilor în capitolul 2: „Dar acum lăsaţi-vă de toate acestea: de mânie, de vrăjmăşie” şi de toate celelalte lucruri care mai urmează după ele.
Ne-am gândit cu cutremurare la aceste cuvinte: „Lăsaţi-vă de toate acestea”… le scrie el colosenilor. Dar oare colosenii nu se lăsaseră de aceste lucruri? Că, mai înainte, în celelalte capitole, le scrie alte lucruri mai înalte şi mai frumoase, şi mai desăvârşite. Şi la urmă trebuie să le spună iarăşi: „Lăsaţi-vă de toate acestea”…
Nu se lăsaseră, oare, colosenii de mânie şi de vrăjmăşie până atunci? Aces¬tea erau hainele care ar fi putut şi pe ei să-i alunge de la Nunta cealaltă, să fie izgoniţi afară.
Aceleaşi cuvinte ni se adresează poate şi nouă, ni se potrivesc unora dintre noi: „Dar acum lăsaţi-vă de toate acestea”, fraţilor: şi de mânie, şi de vrăjmăşie lăsaţi-vă şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. Iertaţi-vă aşa cum v-a iertat Hristos. Haina lui Hristos e dragostea lui Hristos, iertarea lui Hristos, umblarea cu Hristos, trăirea cu Hristos în smerenia cea mai adâncă şi mai înaltă.
În ţara noastră, s-a amintit aci, a trăit un om slăbuţ, dar care a avut o îndrăzneală mare.
Atunci când Iisus era necunoscut… atunci când El, Care ne-a ajutat nouă cel mai mult (şi neamului, şi Bisericii, şi poporului nostru), când Iisus era oarecum cel mai necunoscut, omul acesta a îndrăznit să-L ridice iarăşi, să-L înalţe iarăşi. El a îndrăznit. N-au fost alţii care să îndrăznească. N-au fost – aşa cum a fost el.
Nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu din toată inima noastră pentru că nu ne-a lăsat când noi nu-L cunoşteam, când noi eram depărtaţi şi străini de Acela Unul de Care nu trebuia să ne depărtăm niciodată, pentru că numai El Unul, numai Iisus ne poate ajuta.
Numai El i-a ajutat pe înaintaşii şi pe părinţii noştri şi numai El ne poate ajuta şi nouă. Când eram în cea mai mare primejdie de a nu-L mai cunoaşte, Dumnezeu a trimis în ţara noastră, în Biserica noastră, în poporul nostru un om îndrăzneţ.
Numai el a îndrăznit!… De ce n-au îndrăznit oare alţii, mari, uriaşi şi sănătoşi?…
De ce a trebuit ca omul acesta slăbuţ să îndrăznească să-L ridice iarăşi pe Iisus?
Nu ştim cum să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut El pentru noi. Este dovada dragostei Lui că El nu se schimbă.
Dumnezeu este Acelaşi ieri, astăzi şi în veci.
Şi copiii lui Dumnezeu, ca şi El, nu se schimbă nici ei, niciodată. Ar trebui să îndrăznim şi noi, fraţii mei dragi, cu o îndrăzneală sfântă. Ar trebui şi noi să îndrăznim să înălţăm acest Nume Sfânt.
Dar n-ar mai trebui să îndrăznim niciodată (cum au îndrăznit atâţia şi atâţia), să-L minţim pe Dumnezeu sau să-i minţim pe fraţi. Căci ceea ce nu se vede astăzi se va vedea mâine în faţa lui Dumnezeu şi în ochii Lui.
Doamne, ce bine ar fi să nu ne mai despărţim niciodată, să nu mai treacă timpul acesta… timpul acesta care este aşa de preţios şi de scump! Ne-am văzut faţa şi privirile şi ne e de-ajuns. Ne întoarcem înapoi acasă plini de fericire, fraţii mei dragi… Pentru că frăţiile voastre aţi înţeles de la început [să luptaţi] – şi pentru că veţi lupta – cu un suflet pentru Evanghelie, ca şi la capătul călătoriei noastre să ne putem vedea şi să putem birui.
Timpul nostru trece aşa de repede şi va trebui ca mirii noştri dragi să se ducă, pentru săvârşirea Tainei Cununiei în faţa sfântului altar. Şi după aceea, poate scurtele clipe le vom mai petrece împreună.
Am dori, înainte de a ne despărţi din locul acesta, să facem şi o chemare pentru toţi aceia care se mai găsesc şi în locul acesta şi care nu L-au cunoscut pe Acela Unul, pe Iisus. Şi El îi caută de atâta vreme, încă de când I-am spus noi: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. El de atâta vreme tot aşteaptă… De-atunci. Fraţii mei tineri, fraţii mei în vârstă, părinţi, bătrâni şi cei¬lalţi toţi, vă aşteaptă Iisus! V-aşteaptă Dumnezeu!…
Vine o Nuntă, va trebui să ajungem şi noi acolo! Ori la Nuntă, ori la Judecată. Pentru cei care au venit la Iisus să-L cunoască pe El, să primească haina albă, spălată în Sângele Lui, va veni Nunta şi se vor bucura în vecii vecilor.
Ceilalţi, deşi au avut nişte obiceiuri cu care au crezut ei că pot să ajungă la Nuntă, vor fi legaţi, aşa cum s-a amintit, şi aruncaţi în întunericul de-afară.
Îl cunoaştem noi pe Iisus? Îl avem noi pe Iisus în viaţa noastră, în inima noastră? Îl avem noi pe El? Avem noi pacea cu Dumnezeu? Avem noi odihna dulce, aceea pe care o dă El – care întrece orice pricepere?
Fiţi binecuvântaţi de Domnul toţi cei care vă bucuraţi de această odihnă.
Dar dacă sunt aici suflete care n-au odihna aceea dulce şi ar vrea să o aibă – acestea să vină să o capete acum.
Îmi povestea cineva acum o săptămână, pe vremea asta, pe la ora asta: „Sunt patruzeci de ani de când m-am amăgit cu predicile mele, dar n-am avut pace în sufletul meu. N-am avut odihnă. Abia acum îmi dau seama de tot ce am făcut şi mă întorc cu pocăinţă la Acela la care mai există milă şi iertare, dacă există pocăinţă la noi”.
Fraţii mei, avem noi odihna în Hristos?
Dacă avem această odihnă, Îi mulţumim lui Dumnezeu, pentru că El ne-a adus-o prin Jertfa Crucii de pe Golgota. Şi El a făcut să auzim despre nădejdea aceasta dulce prin jertfele acelora care, de la El până la noi, au îndrăznit să mărturisească şi să înalţe Numele lui Iisus.
Dar dacă n-avem odihna aceasta, hai să ne prăbuşim la picioarele Crucii lui Iisus cel Răstignit şi să-I spunem şi noi astăzi: „Doamne Iisuse, fie-Ţi milă, n-am haina Ta, dă-mi-o Tu, că eşti bun şi plin de milă. Tu i-ai îmbrăcat pe toţi nuntaşii aceştia; pe toţi fraţii mei i-ai îmbrăcat. Îmbracă-mă şi pe mine”.
Dacă este vreun suflet, să îndrăznească să se apropie de Iisus. „Iisus vă cheamă, veniţi la El”.
Noi nu vom stărui mult, pentru ca nu la stăruinţa noastră să vină. Nu, fraţii mei! Ci din dragoste, dacă simte că are nevoie de Iisus. Dacă de bună voia lui simte că el trebuie să se împace, că trebuie să se apropie, sufletul acesta aşa să îndrăznească şi aşa să vină.
Iisus, Acela care este în mijlocul nostru, vrea să fie cunoscut de toţi. Să nu mai plece nimeni din cortul acesta fără să-L cunoască pe Iisus. Că degeaba vom cunoaşte istoria şi geografia, şi toată ştiinţa, dacă nu-L avem şi nu-L cunoaştem pe Iisus. Toate celelalte cunoştinţe rămân egale cu zero. Numai cunoaşterea lui Iisus va rămâne şi va conta pentru vremea care vine după ce va trece acest prezent.
Dacă nu este nimeni, noi Îi mulţumim lui Dumnezeu şi ne rugăm totuşi ca fiecare dintre noi din locul acesta, şi de această dată, să nu ne întoarcem cum am venit, ci fiecare să ne ducem cu încă ceva. O bucurie sfântă şi o cutremurare pentru vremea, pentru ziua, pentru Nunta aceea, pentru ca atunci hainele noastre să fie albite şi curăţite prin Sângele Mielului.
Slăvit să fie Domnul!