Comori Nemuritoare

„Leprosul să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: «Necurat! Necurat!»” (Lev 13, 45)

(…) Păcatul şi grozăvia lui se poate asemăna cu multe cele. Dar cea mai potrivită asemănare e doar asemănarea cu lepra.
Lepra e o boală teribilă. Ea roade carnea şi trupul omului. Şi fiindcă e o boală lipicioasă, îl scoate pe om dintre oameni. Leprosul e un om scos dintre oameni.
Grozăvia acestei boli e arătată şi în Vechiul Testament. La Levitic capitolul 13, e amintită pe larg grozăvia acestei boli şi felul cum se proceda pe atunci la izolarea leproşilor şi vindecarea lor. Când se ivea cea dintâi „pată albă” a leprei, lepra trebuia declarată şi leprosul, izolat. „Leprosul atins de această boală trebuia apoi să-şi poarte hainele sfâşiate, să umble cu capul gol, să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”. Câtă vreme va avea rana, va fi necurat (Lev 13, 45-46).
Iată şi în acest loc din Biblie o icoană minunată a păcatului, a căinţei pentru păcat şi a curăţirii de păcat.
Întâi şi întâi, legea leprei din cărţile lui Moise cerea declararea imediată a leprei. Lepra trebuia declarată imediat ce şi-a arătat cele dintâi semne ale ei, cea dintâi „pată albă”. Ivirea leprei trebuia să-l îngrozească pe om şi să-l facă a-şi declara lepra. Aceasta era şi o condiţie a vindecării.
Aşa e şi cu lepra păcatului. Prin toată Biblia trece ca un fir roşu parola: lepra trebuie declarată, păcatul trebuie declarat, lepra păcatului trebuie declarată.
Mântuirea începe în clipa când vezi cu groază prima pată neagră a păcatului pe haina cea albă a sufletului tău. Începutul mântuirii este declararea leprei, adică cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. Şi îngrozirea de starea aceasta.
După declararea leprei, urma apoi, în Vechiul Testament, ca leprosul atins de această boală să-şi poarte hainele sfâşiate şi să umble cu capul gol; să-şi acopere faţa şi să strige: „Necurat! Necurat!”.
Iată şi aici icoana căinţei celei adevărate. Cunoaşterea păcatului şi simţirea lui trebuie să trezească în noi părere de rău şi căinţă. Din simţirea stării noastre celei păcătoase trebuie să ţâşnească lacrimile noastre de căinţă, de durere, de strigare la cer.
Toţi păcătoşii, toţi pierduţii din Scripturi s-au mântuit în clipa când au strigat plângând: „Sunt necurat, sunt necurat… Sunt un păcătos pierdut pentru păcatele şi fărădelegile mele… Dumnezeule, ai milă de mine… Tu singur mă poţi scăpa şi mântui”.
În Vechiul Testament, leprosul trebuia să-şi rupă hainele. Această rupere a hainelor ajunsese, pe semne, litera legii, de aceea strigau proorocii: „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele” (Ioil 2, 13). Iar David proorocul cerea o „inimă zdrobită” (Ps 50).
Mărturisirea păcatului trebuie însoţită de căinţă, iar căinţa trebuie însoţită de „zdrobirea inimii”, altcum îşi pierde folosul mântuirii.
Legea leprei avea apoi, în Vechiul Testament, regula ca cel atins de boala aceasta, pe tot timpul bolii, să fie scos dintre oamenii cei sănătoşi. „Leprosul, câtă vreme va avea rana, va fi necurat. Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără” (Lev 13, 46).
Aşa trebuie – aşa ar trebui – procedat şi cu lepra păcatului. Noi toţi, copiii lui Dumnezeu, formăm trupul mistic al lui Iisus Hristos, fiind noi mădularele acestui Trup (Ef 4, 15-16). De aceea ne interesează – şi trebuie să ne intereseze – pe toţi sănătatea sau boala fraţilor noştri. Când un mădular capătă boala leprei, boala păcatului de moarte, atunci întreg organismul nostru trebuie să reacţioneze şi să se intereseze de cel căzut. Asta şi pentru ca boala lui să nu infecteze şi pe alţii.
Leprosul e un organ bolnav care trebuie izolat pe un timp oarecare, pentru a fi vindecat şi pentru a nu infecta şi pe alţii. Lepra păcatului însemnează ruperea cu „tabăra”, cu Biserica, cu trupul mistic al lui Hristos.
În felul acesta s-a purces cu lepra păcatului pe timpul primilor creştini (spre pildă, desfrânatul din Corint – I Cor 5, 1).
În felul acesta s-a purces cu lepra păcatului şi în Biserica primară. Ca o reminiscenţă din acele vremuri, mai trăia încă, prin veacurile trecute, vechea rânduială ca cel căzut într-un păcat de moarte să fie scos pe un timp oarecare din „tabăra” Bisericii lui Hristos (o pildă am dat şi în Calendarul nostru despre cum se pedepseau suduitorii în Biserica primară).
De când eram copil, mi-aduc aminte cum spunea moşul că auzise şi el de la moşul şi strămoşul lui cum, în vremurile de demult, cel căzut în păcate de moarte trebuia să stea la uşa bisericii cu capul gol şi să ceară iertare poporului, mărturisindu-şi în public nelegiuirea.
Dar această procedare cu lepra păcatului, în curgerea vremii, a tot slăbit, până ce am ajuns la creştinii de azi sau, mai bine zis, la „leproşii” de azi.
Creştinismul a dat un fel de faliment tocmai pentru că nu s-a procedat cu lepra păcatului aşa cum trebuia. Nu s-a stăruit pentru declararea leprei şi pentru „izolarea” şi vindecarea celor atinşi de lepră. Cei leproşi s-au lăsat în „tabără” alături de cei sănătoşi, până când s-au umplut toţi de lepră şi suferă întreaga „tabără”.
Azi am ajuns vremile că leproşii strigă „necuraţi” după cei sănătoşi şi pe ei vor să-i scoată afară din „tabără”. Suntem strigaţi şi prigoniţi noi, ostaşii Domnului, care cercetăm pe cei „leproşi” şi suntem ameninţaţi că vom fi daţi noi afară din „tabără”, din Biserică. Ca şi când „tabăra” ar fi numai pentru cei bolnavi.
Regula din urmă a leprei era ca, pentru cel scăpat de boala asta, să se facă o jertfă de ispăşire, junghiindu-se un miel (Lev 14, 12-14).
Iată şi aici o icoană minunată Mielului junghiat pe Crucea Golgotei pentru ispăşirea păcatelor noastre. Numai sângele Lui ne poate curăţi de lepra păcatului (I In 1, 7).
Adică, în rezumat, pentru curăţirea de lepră, se cereau, în Vechiul Testament, patru cerinţe: declararea leprei, strigarea „Sunt necurat”, ieşirea din tabără şi jertfa de ispăşire a mielului.
Aceste patru cerinţe se cer şi pentru curăţirea de lepra păcatului: recunoaşterea păcatului, căinţa pentru păcat, simţirea şi durerea că păcatul ne-a izolat de Trupul mistic al Bisericii lui Hristos, curăţirea de păcat prin scump sângele Mielului care S-a jertfit pentru noi şi mântuirea noastră.
Dragă cititorule! Eu te întreb, are postul tău şi mărturisirea ta aceste patru puncte?

«Isus Biruitorul» nr. 12 / 21 martie 1937, p. 4