MULŢUMIREA CĂTRE DUMNEZEU

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

(…) Ne aducem aminte de cei zece leproşi pe care, la fel, Domnul i-a vindecat din una dintre cele mai cumplite şi mai cutremurătoare boli care pot exista pe lumea aceasta… (când carnea omului putrezeşte stând [el] în picioare şi umblând pe picioare). Şi când Dumnezeu i-a vindecat pe toţi zece şi numai unul s a întors să I mulţumească.
Ce mult dorea Domnul să-i vadă pe toţi!
N-avea El nevoie de mulţumire, că El n-a făcut binele pentru mulţumire, cum nu face nici azi binele pentru mulţumirea celor credincioşi, a celor puţini care sunt credincioşi, ci îl face pentru toţi oamenii, chiar dacă sunt atât de mulţi care nu-I mulţumesc niciodată lui Dumnezeu pentru că pot să strângă din grădină sau din holdele lor sau pentru că la sfârşitul muncii pot să încaseze un salar bun.
Sau pentru atâtea binecuvântări!…
Sau pentru că li se naşte un copil sănătos…
Sau pentru că li se vindecă o vită bolnavă!
Sau pentru că sunt ajutaţi într-un ceas greu…
Sau pentru că sunt salvaţi de accidente şi nenorociri!
Sau pentru că, lucrând în locuri primejdioase, Dumnezeu face să nu li se întâmple niciodată o nenorocire!…
Sunt aşa de puţini care-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru astfel de stări şi, cu toate acestea, Dumnezeu e bun şi le dă tuturor – şi celor nemulţumitori, şi celor răi – binecuvântările şi binefacerile Sale, aşa cum spune în Evanghelie: „…ca să fiţi fiii Tatălui vostru Care este în ceruri, căci El face să cadă ploaia Sa şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi face să răsară soarele Lui şi peste cei buni, şi peste cei răi”. El face să se reverse binecuvântarea Sa şi peste cei mulţumitori, şi peste cei nemulţumitori.
Dumnezeu ne dă toate, pentru că El este bun, pentru că Dumnezeu este bun, pentru că îndurarea Lui e nemărginită. De aceea dă El toate binecuvântările. El nu aşteaptă cine ştie ce daruri, ce jertfe de mulţumire, dar de o lacrimă de recunoştinţă, de un cuvânt de mulţumire. Se bucură Domnul când le aduce fiecare dintre noi pentru binele pe care ni-l face El.
Spune Profetul Isaia: „Eu nu te-am chinuit cu jertfe şi nu ţi-am cerut daruri, dar o trestie mirositoare, dar un cuvânt de mulţumire am aşteptat să-Mi aduci”.
Când Domnul S-a dus în casa lui Simon Leprosul – care poate că fusese unul dintre cei zece leproşi care nu-I mulţumiseră lui Dumnezeu pentru că-l vindecase, dar care mai târziu şi-a adus aminte – acesta a făcut un prânz. El L-a chemat şi pe Mântuitorul. L-a chemat ca să-şi arate nu atât de mult recunoştinţa, ci bogăţia sa. Şi, când a mers Mântuitorul la el, nici măcar o sărutare, nici măcar un strop de apă să-Şi spele picioarele nu-I dăduse…
Dar când au stat la masă şi a venit femeia căreia Dumnezeu îi făcuse atât de mult bine şi ea şi-a arătat recunoştinţa spălându-I picioarele cu lacrimile ei şi ştergându-I-le cu părul capului ei… Simon Leprosul gândea în firea lui zicând: „Dacă omul acesta ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceasta, că este o păcătoasă”.
El, adică cel ce săvârşise în faţa lui Dumnezeu păcate mai mari (pentru că lepra de care suferise era o pedeapsă dată de Dumnezeu şi o înştiinţare pentru păcatele lui), el stătea acum şi o judeca pe femeia care-şi arăta cu lacrimi recunoştinţa ei faţă de Dumnezeu.
Şi atunci Mântuitorul a zis:
– Simone, am să-ţi spun ceva!
– Spune, Doamne, a zis el.
Şi spune Mântuitorul:
– Un cămătar avea doi datornici… Doi, Simone!… (Va fi înţeles oare Simon, când Domnul a zis „doi datornici”, că, dacă femeia care-I stătea la picioare să-I mulţumească era un datornic, al doilea era el, Simon?) Unul îi datora mult. Altul îi datora puţin…
Şi el i-a iertat pe amândoi.
– Spune, Simone, care dintre aceşti datornici va fi mai recunoscător celui care i-a iertat?
– Cel căruia i-a iertat mai mult, a zis Simon.
– Bine ai spus! i-a zis Mântuitorul. Vezi tu pe femeia aceasta, Simone? Eu am venit în casa ta şi tu nu Mi-ai dat un strop de apă măcar, să Mi se spele picioarele; dar ea, de când am venit, n-a încetat să-Mi spele picioarele cu lacri-mile ei, nici să Mi le şteargă cu părul ei. Tu sărutare nu Mi-ai dat, dar ea n-a încetat să-Mi sărute picioarele… Vezi tu, Simone? Înţelegi tu care-i datornicul ăla care trebuie să fie mai recunoscător?
Nu aşteaptă Dumnezeu de la noi jertfe multe şi mari, dar o lacrimă de recunoştinţă şi un cuvânt de mulţumire, după ce ne-a făcut bine, aşteaptă să vadă de la noi.
De atâtea ori ne punem ceasul să sune noaptea, când trebuie să mergem la serviciu! Dar de câte ori am pus noi ceasul să ne trezească noaptea pentru rugăciune? Să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că am plecat şi am venit în pace… Că am mers cu temere şi ne-am întors cu bine! Că am semănat cu îngrijorare şi am cules cu prisosinţă!
Că am plecat la drumuri primejdioase şi nu ni s-a întâmplat nimic! Că ne am rugat lui Dumnezeu pentru copilul bolnav şi Dumnezeu l-a vindecat. Că au venit vremuri de primejdie şi ne-au ameninţat apele… pe alţii i-au luat, i-au dus şi noi am rămas… Că au venit cutremure, iar altora le-a distrus casa şi familia, dar noi am scăpat… Dar oare ne-am plecat noi în taină în cămăruţa noastră, cu inima plină de recunoştinţă şi cu vocea plină de lacrimi, după ce a trecut nenorocirea, să-I mulţumim lui Dumnezeu?
Am văzut oameni care erau pe câmp şi se ridicau nori grei, şi începea să tune, şi se prevesteau furtuni îngrozitoare, şi fânul era pe jos, şi snopii erau împrăştiaţi, grâul era nestrâns şi vitele erau plecate, şi copiii erau prin pădure – şi s-au rugat: „Doamne, apără-ne! Doamne, scapă-ne!”.
Şi Dumnezeu a înlăturat primejdia şi nu s-a întâmplat nimic. După aceea n am văzut oameni îngenunchind acolo, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat. (…)

din STRÂNGEŢI FĂRÂMITURILE vol 1