Predică la Duminica II după Rusalii
Nu tot cel ce-mi zice Mie Doamne-Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri (Matei 7, 22).
Fraţilor, multă amărăciune se află în aceste cuvinte ale Mântuitorului. El mustră nu numai pe cei ce blastămă sau uită numele Său, ci chiar şi pe acei care pretutindenea Îl poartă pe buzele lor. Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne! Doamne!
Dar este oare cu putinţă să jignim pe Dumnezeu chiar prin rugăciune? Da, fraţilor, când rugăciunea gurii nu este întovărăşită de acea a faptelor. Cel ce FACE voia Tatălui Meu care este în ceruri va intra în împărăţia cerurilor.
Când este vorba numai să înalţi către Dumnezeu vorbe pe care inima ta nu le simte, aceasta nu e greu. Aşa făceau evreii pe care Mântuitorul îi mustra.
Unde am ajunge oare, dacă cu gura am tot vorbi cele bune, iar faptele ne-ar dovedi de oameni răi? Am ajunge la o nesfârşită turburare, fiindcă oamenii care numai vorbesc, dar nu fac, ar fi pildă rea pentru toţi şi poate şi alţii s-ar îndemna să facă la fel ca dânşii. Pentru a fi cu Hristos, trebuie să te faci ucenicul lui, trebuie să îmbrăţişezi învăţătura Sa.
Dar, după ce-ai îmbrăţişat-o, s-o pui în lucru. învăţătura Mântuitorului este ca argintul cel bun care nu-ţi aduce folos dacă-l ţii închis. Trebuie să-l iei, să-l lucrezi, să-l vinzi, căci altfel e ca şi cum nu l-ai avea. Cuvântul lui Hristos este pământul care-ţi aduce roade bune la mâncare şi plăcute la vedere, dar, dacă-l laşi în părăsire, nu-ţi aduce decât spini şi pălămidă. Pentru a fi creştin, trebuie nu numai să asculţi legea, ci să şi îndeplineşti poruncile ei. În adevăr, iată ce spune Sf. Apostol Iacov: De va fi vreun frate sau soră gol şi în lipsă de hrana cea de toate zilele, şi le va zice cineva dintre voi: mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă, dar voi nu le-aţi da cele trebuincioase pentru trup, care-i folosul? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă de sine însăşi (Iacov, 2, 15-17).
Să ne afundăm tot mai mult în comoara acestei învăţături ca să fim luminaţi pe deplin asupra ei.
Fraţilor, nu ajunge numai să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l şi păzim printr-o statornică îndeplinire. Una din părţile cele mai însemnate ale învăţăturii creştineşti este îndeplinirea ei. Legea lui Hristos este faptă, tot pe atâta pe cât e şi credinţă. Credinţa şi cu faptele trebuie să meargă mână în mână.
Poate mă veţi întreba: dar atunci credinţa la ce mai slujeşte? Mult slujeşte, fraţilor. Ea este aceia care te îndeamnă la faptă. Fără credinţă, omul nu mai face fapte bune, nu are un imbold spre lucru. Toată învăţătura creştinească te îndeamnă spre faptă.
Într-una din pildele Sale, Mântuitorul Hristos ne spune că un stăpân, vrând să plece departe, a încredinţat averea slugilor sale şi unuia i-a dat 5 talanţi, altuia 2, iar celui de al treilea, unul. Peste mult timp, stăpânul s-a întors, şi, cerând socoteală slugilor, cel cu 5 talanţi i-a zis: iacă, Doamne, 5 mi-ai dat. Eu am lucrat cu dânşii, şi am câştigat încă 5. Cel cu 2 talanţi tot aşa: 2 mi-ai dat, Doamne, iată încă 2 am câştigat. Cel cu unul, însă, ce zice? Doamne, te-am ştiut că eşti om rău, care seceri de unde n-ai semănat şi iei de unde n-ai dat. Iată, eu am ascuns ce mi-ai dat în pământ; ia dar ce este al tău. Şi atunci cu asprime l-a mustrat stăpânul său, că e slugă leneşă şi necredincioasă şi de aceia n-a vrut să lucreze ce i s-a dat.
Aşa e şi cu noi, fraţilor. Dacă credinţa noastră o îngropăm în pământ, dacă o lăsăm în părăsire, vom păţi ca sluga cea leneşă şi mai rău decât dânsa. Ce se osândeşte în pilda Mântuitorului? – Se osândeşte lenea, greutatea de a pune mâna la faptă. În ziua cea din urmă, la capătul vieţii noastre, ce ne va întreba înfricoşatul judecător? Ce am crezut? Fără îndoială credinţa este începutul mântuirii. Dar el ne va întreba mai cu seamă ceia ce am făcut. Faptele vor fi măsura răsplăţii noastre: Fiecăruia va da după faptele sale (Matei 16, 27).
Deci, fraţilor, nu vă mulţămiţi numai cu credinţa; uniţi cu dânsa şi faptele. Cu învăţătura creştinească uniţi îndeplinirea ei.
Voi ştiţi ce înseamnă îndeplinirea legii. Înseamnă, nu numai rugăciunile să le facem, posturile să le ţinem şi bisericile să le cercetăm. Bune, folositoare şi de mult preţ sunt acestea. Dar ele nu fac toată legea. Sunt încă multe care nu trebuiesc trecute cu vederea. Creştinul nu ajunge creştin adevărat numai ţinând unele şi lăsând altele, că zice sf. Apostol Iacov: „Oricine va păzi toată legea şi va greşi într-un punct, s-a făcut tuturor vinovat. Căci cel ea a zis să nu fii desfrânat a zis şi să nu ucizi. Deci de nu eşti desfrânat, dar ucizi, te-ai făcut călcător legii“ (Iacov, 2, 10-11).
Toate aceste datorii, ca posturile şi rugăciunile, oricât de bune ar fi, nu fac pe creştin întreg, ci numai pe jumătate. Adevăratul creştin este acel care unele le face, iar pe celelalte nu le lasă. Pe lângă acestea, mai trebuiesc adăugate şi alte datorii care ating sufletul mai de aproape, care pătrund mai adânc inima pentru a o vindeca, pentru a o îndrepta, a o preface, pentru a înăduşi apucăturile ei cele rele, a-i stinge poftele, a tăia, chiar şi în carne vie, pornirile cele urâte şi neruşinate. Suntem datori să alergăm la mijloacele de a ne descotorosi de toată lepra care otrăveşte sufletul. Noi tocmai de lepra asta părem a nu voi să scăpăm, căci pe de o parte postim, iar pe de alta ne întinăm sufletul în toată necurăţia păcatului.
Apoi cum e asta? Cu ce suntem noi mai presus de evreii mustraţi de Mântuitorul? Ei nu făceau tot aşa? Se arătau în faţa oamenilor pătrunşi de învăţătura sfântă, iar inima lor clocotea de venin. Oare noi n-avem nimic mai bun decât să facem ca dânşii?
Va să zică, de postit, postim, iar toate păcatele se ţin droaie după noi. Dar dacă limba ta spune viclenii, şi tu posteşti, ai batjocorit postul. Dacă mintea ta ţese planuri drăceşti, cum să furi la noapte boul vecinului, iar limba zice Doamne! Doamne! ai batjocorit pe Dumnezeu. Ce? postul şi rugăciunea au să astupe clevetirea şi tâlhăria! Nebune! până când te vei tăvăli în glodul (noroiul) mârşăviilor! Pe cine crezi tu că amăgeşti când pe de o parte posteşti, iar pe de alta furi şi bârfeşti? Ochiul lui Dumnezeu pătrunde şi în cele mai ascunse ale oamenilor; degeaba alergi la mijloace diavoleşti.
Să vorbeşti cu limba Sfântului Ioan Gură-de-Aur şi să cugeţi cu înţelepciunea lui Solomon, şi tot nu poţi arăta cum trebuie urâciunea acelora care la posturi sunt cei dintâi, iar la dragostea către semenul lor cei din urmă. Tu posteşti vinerea, şi bine faci, fiindcă este ziua în care a pătimit Domnul nostru. Ai cinstit numele Său şi meriţi laudă pentru aceasta. Dar tot vineri, în ziua când posteşti, scapă şi boul vecinului în ţarina ta. Atunci ochii ţi se roşesc, faţa ţi se aprinde; gura nu mai conteneşte în ocări, şi eşti gata, să ucizi ori boul, ori pe stăpânul lui. Te întreb eu acum: oare cu asta n-ai necinstit ziua Domnului? Oare-ţi ajunge postul s-o sfinţeşti, când fapta ta o necinsteşte?
Din nenorocire, păcatul acesta este aşa de răspândit, încât ai crede că dreapta cugetare a pierit din capul omului. Ceia ce vedem noi, este că mustrările Mântuitorului către evrei se potrivesc tot aşa de bine şi pe timpul nostru.
Fiindcă este vorba de post şi de rugăciune, trebuie să ne dumerim că acestea sunt mijloace puternice pentru a ne întări în curăţia vieţii şi a ne ţine în părtăşie cu Dumnezeu. Nu pot însă să mântuiască pe omul care stăruiește în calea răutăţii. Când tu te strâmtorezi să adăposteşti pe călătorul ostenit şi te încruntezi la cel nevoiaş, la ce-ţi foloseşte postul şi rugăciunea? Când, dimpotrivă, tu pe cel flămând nu l-ai alungat, iar pe cel slab l-ai sprijinit şi când, pe lângă acestea, postul tău e post, iar rugăciunea, rugăciune, atunci cu adevărat iei o strălucire nepieritoare, iar sufletul tău se învredniceşte de cununa dreptăţii pe care va da-o dreptul judecător. Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre el (Luca 11, 28) zice Domnul. Fericiţi sunt toţi acei ce şi în credinţă sunt tari şi în calea faptelor bune nu încetează a lucra.
Oriunde vei deschide sfânta Evanghelie şi epistolele Sfinţilor Apostoli, tot peste acest lucru dai, că faptele trebuie să fie nedespărţite de credinţă. Pentru ce mă chemaţi: Doamne, Doamne; şi nu faceţi cele ce zic, zice Mântuitorul? Tot cei ce vine către Mine şi aude cuvintele Mele şi le fac, vă voi arăta cui este asemenea: Asemenea este unui om ce-şi zideşte casă, care a săpat adânc şi a pus temelie de piatră. Şi, făcându-se vărsare de apă, a lovit râul în acea casă, dar n-a putut-o clăti, că era întemeiată pe piatră. Iar cel ce a auzit şi n-a făcut, este asemenea unui om care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie, în care a lovit râul şi îndată a căzut, şi mare a fost ruina casei aceleia (Luca 6, 46-49).
Cu cine vreţi voi să fiţi, fraţilor? Cu creştinii care nu dovedesc prin fapte că sunt creştini? Cu cei ce nu ştiu ce e dragostea către aproapele, cu cei ce cu anii nu se mai pun în legătură cu Hristos prin taina mărturisirii şi a Sfintei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele Său? De voiţi să fiţi cu aceştia, lăsaţi-vă de numele de creştin.
Sunt unii care, când e vorba ca un lucru să le aducă câştig, aleargă cu grămada, iar, când tot lucrul acela le aduce şi îndatoriri, fug de dânsul. Când e vorba ca altul să se poarte cinstit cu tine, eşti foarte bucuros, fiindcă legea creştinească îl face dator să facă asta. Dar când e vorba ca şi tu să te porţi cinstit cu altul, atunci nu te mai gândeşti că eşti creştin? După cum alţii sunt datori să fie buni, blânzi, binevoitori, ajutători faţă de noi, tot aşa şi noi faţă de alţii. Legea creştinească e lege pentru toţi, şi ea tuturor ne dă drepturi pentru noi şi datorii faţă de alţii.
Starea de azi nu e bună, fraţilor. Ea aruncă vrajba şi turburarea între toţi. Cum adică? Voi primiţi o învăţătură şi, când este vorba să urmaţi îndemnurile ei, nu voiţi? Suntem creştini numai cu numele iar cu fapta nu? Voi pe frunte vă scrieţi un nume, iar la drept vorbind, sunteţi altceva decât ce scrie acolo.
Fiţi creştini şi cu numele şi cu fapta. La credinţă, uniţi fapta. Fiţi tari în credinţă şi nebiruiţi la fapte. Ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, dar şi îndepliniţi-l, şi veţi merita fericirea neîntrecută pe care Iisus Hristos a făgăduit-o tuturor acelora care L-au preamărit cu cuvântul şi cu fapta.
Închideţi-vă în cuvântul vostru, cerneţi-vă în minte faptele şi vedeţi de-s vrednice de cel ce se numeşte creştin. Dacă fiecare s-ar deprinde să-şi treacă prin sita minţii lui ceia ce face, tot ar fi ceva. Fă-te tu singur judecător al tău, mai înainte de a face ceva, şi vezi dacă ceia ce chibzuieşti să faci se potriveşte cu numele de creştin pe care-l porţi.
Nu e om pe lume care să poată zice că n-are nevoie de nimeni. Ia gândiţi-vă, a trăi în pădure e tot una cu a trăi în sat sau oraş? – Fără îndoială că nu. Fără să ceri de la nimeni nimic, şi tot te foloseşti din aceia că trăieşti la un loc cu alţii. Apoi dacă este aşa, suntem datori unii către alţii, fraţilor, cu dragostea care izvorăşte din numele de creştin.
Dacă fiecare ar lucra aşa după cum învaţă Mântuitorul, multă pace, linişte, bucurie şi mulţămire ar fi pe lume. Dacă fiecare ar fi tot atât de tare şi în faptă, precum este în vorbă, nu de multe am avea să ne plângem.
Pentru aceia, fraţilor, să ne întoarcem în calea spre care ne cheamă Domnul nostru Iisus Hristos de atâtea veacuri. Să nu ne orbim pe noi înşine ţinând din legea creştinească numai unele părţi. După cum trupul sufere şi nu e întreg, dacă îi lipsesc unele mădulare, o mână, un picior, – tot aşa şi viaţa creştinească nu e adevărată viaţă, când numai unele le ţinem, iar altele le lepădăm. Să ne pătrundem de adevărul, că credinţa fără fapte este moartă (Iacov, 2, 17), pentru că, zice Mântuitorul: Cel ce va face şi va învăţa acela mare se va chema în împărăţia cerurilor (Matei 5, 19) Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor