O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa.
În casa aceasta s-a născut. Chiar în casa aceasta. Aşa era şi atunci. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe fratele Dumitru şi pe cei care sunt împreună cu el, care au urmat celor ce au plecat din casa aceasta şi cărora aceştia le-au lăsat-o. Dumnezeu să le răsplătească pentru că au păstrat cât mai curată şi cât mai frumoasă casa aceasta care, pentru noi, ne dăm seama că, din ce în ce, capătă o valoare tot mai mare şi mai frumoasă. Pentru că, pe măsură ce se răspândeşte lucrarea minunată pe care a făcut o Dumnezeu prin acest minunat om care s-a născut aici, pe măsura aceasta creşte şi recunoştinţa noastră, şi preţuirea noastră pentru un profet al lui Dumnezeu atât de mare, care s-a născut în neamul nostru şi chiar în zilele vieţii noastre.
Noi Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a făcut parte să cunoaştem cu un ceas mai devreme decât alţii această taină minunată, această Lucrare nespus de frumoasă a lui Dumnezeu; şi această minunată sărbătorire, şi acest minunat eveniment pe care noi îl prăznuim astăzi, [comemorarea a ceea ce] s-a petrecut atunci [în casa] aceasta minunată, acu’ 100 de ani. Părinţii Dumitru şi Anuţa au primit de la Dumnezeu, ca un dar ceresc, al patrulea copil. Ei i-au pus un nume biblic, numele Iosif. Acesta este un nume biblic, un nume sfânt. În Vechiul Testament este pomenit acest nume înfăţişându-l pe unul dintre copiii patriarhului Iacob, care a fost ales de Dumnezeu pentru o taină mare şi pentru o lucrare strălucită. El a fost salvatorul poporului din care s-a născut. Cea mai frumoasă trăsătură a vieţii lui Iosif din Vechiul Testament a fost curăţia şi nevinovăţia lui; hotărârea lui puternică şi ataşamentul lui total faţă de Dumnezeu. El s-a născut în casa unui om credincios: Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam. Dumnezeu i-a făcut pe aceşti oameni strămoşii Fiului Său, Iisus Hristos. În cartea omenirii, aceşti oameni minunaţi sunt trecuţi printre cei mai de seamă strămoşi ai lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov. Iosif a fost apoi unul dintre fiii cei mai minunaţi ai lui Iacov, care l-a ajutat pe tatăl său şi pe tot poporul său într-un moment dintre cele mai grele din istoria lor. Când erau ameninţaţi să moară de foame, Dumnezeu a salvat prin Iosif viaţa poporului Său.
Au trecut apoi anii, mulţi… şi, la vremea potrivită, când Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, El a fost încredinţat iarăşi unui om sfânt tot cu numele de Iosif. Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, care trebuia să acopere cu fiinţa sa naşterea minunată şi sfântă a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost un om drept şi sfânt. El a vorbit cu îngerii. Îngerii l-au călăuzit. Îngerii l-au înştiinţat. Dacă veţi citi cartea naşterii Mântuitorului nostru, în Evanghelia de la Sfântul Luca sau Matei, veţi vedea ce rol minunat a avut dreptul Iosif în viaţa Mântuitorului. El a fost un al doilea Iosif pe care Dumnezeu l-a folosit pentru salvarea vieţii Domnului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pe Care el Îl primise în grijă o dată cu Maica Lui Sfântă, Sfânta Fecioară Maria. Acest om al lui Dumnezeu a apărat-o pe Sfânta Fecioară cu numele lui, cu fiinţa lui. Apoi L-a apărat pe Domnul Iisus. Maica şi Copilul. Cânt a trebuit să fugă de mânia lui Irod departe, departe, în ţara Egiptului, el a fost acela care a acceptat jertfa cea grea: să părăsească ţara lui, locul lui şi să călătorească pe jos (cum se călătorea atunci) săptămâni de zile poate, zi şi noapte, prin tot felul de primejdii, printre tâlhari, printre fiare sălbatice, prin pustiuri cu secetă, cu foamete, cu lipsă de apă, cu lipsă de pâine… cu tot felul de primejdii. Acest Iosif sfânt a ocrotit-o pe Maica Sfântă şi pe Copilul cel Sfânt. A salvat astfel de la moarte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, de la moartea cu care Îl pândea Irod, vrăjmaşul care a ucis apoi acele mii de copilaşi, ca să-L poată ucide şi pe Dumnezeu, pe Fiul lui Dumnezeu. Iosif a fost acela pe care Dumnezeu l-a folosit a doua oară pentru salvarea minunată a unui popor nesfârşit mai mare decât poporul Israel: a poporului lui Dumnezeu, a poporului creştin, care s-a născut prin Iisus Hristos, după cum s-a născut poporul evreu prin strămoşii lui Iosif.
Şi acum 100 de ani, în casa aceasta, Dumnezeu a trimis unor părinţi credincioşi, Dumitru şi Anuţa, al patrulea copil. Cred că mama lui a fost o mamă sfântă. Ea a presimţit că omul acesta va fi un mare om în faţa lui Dumnezeu. Aşa cum şi Maica Sfântă a fost înştiinţată de înger că Acela care Se va naşte din ea va fi Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi ea a ştiut taina aceasta minunată şi a păstrat-o în inima ei, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când au venit păstorii şi au spus ce minunat li s-a vestit lor prin înger că S-a născut Iisus, şi când au venit magii şi le-a spus ce minunat le-a vestit lor steaua sfântă că S-a născut Iisus, Maria, Maica Sfântă, a păstrat în inima ei toate aceste sfinte cuvinte care îi mângâiau inima şi care o întăreau în credinţa ei că Fiul pe care L-a primit ea este Fiul lui Dumnezeu.
Cred că ceva din această încredinţare sfântă a primit, în ziua în care s-a născut Părintele Iosif, şi maica lui, Anuţa. Dumnezeu să o odihnească în Împărăţia Sa cea cerească, pentru că a fost o maică cu adevărat sfântă. Ea a avut în păstrarea ei, de la Dumitru, soţul ei, Psaltirea. Biblia pe care o primise tatăl soţului ei, Nicolae Trifa, chiar din mâna lui Avram Iancu. Că el a fost, la Câmpeni, omul de încredere al lui Avram Iancu, pe vremea revoluţiei lui. Bunicul Părintelui Iosif a fost acesta. Şi Avram Iancu i-a dat bunicului o Psaltire pe care o primise el de la Şaguna, ca amintire, pentru devotamentul lui în credinţa cu care el a slujit în timpul marii Revoluţii a lor de la 1848. Această carte primită de la Şaguna şi de la strămoşul Părintelui a fost Psaltirea pe care i-a dat-o măicuţa lui pe patul morţii ei. Când el avea 7 ani, aici în curtea aceasta s-a întâmplat că un tăuraş a împuns-o pe mama Părintelui Iosif. Şi ea, din accidentul acesta nenorocit, a zăcut şi, după câteva zile, a murit. Înainte de moarte însă, ea a luat Psaltirea ei şi i-a dat-o copilului ei Iosif, cel care împlinea atunci 7 ani. Şi i-a spus: „Ţine cartea lui Dumnezeu! Tu vei fi omul lui Dumnezeu. Te vei mântui pe tine şi pe alţii prin această carte”.
A fost o profeţie pe care Părintele a reţinut-o mereu. Şi aceasta l-a urmărit toată viaţa. El, după ce a crescut, a avut o viaţă destul de zbuciumată. Fraţii lui mi-au spus că Părintele Iosif a învăţat a doua oară să umble, la vârsta de 4 ani, atât de bolnav a fost. După ce măicuţa lui s-a dus la Domnul, el a rămas orfan la 7 ani. Dumitru, tatăl său, mai avându-i şi pe ceilalţi copii mai mici decât el, a trebuit să se căsătorească. Dar Dumnezeu a avut grijă să găsească pentru el ca a doua mamă a copilaşilor rămaşi orfani de prima mamă bună. A găsit-o pe Rusanda de la Vidra de Sus. Ea a venit în casa lui Dumitru. Şi cea mai mare grijă, Dumnezeu a făcut s-o aibă faţă de Iosif, acel copil căruia mama sa cea bună îi încredinţase Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a spus că el se va mântui şi îi va mântui şi pe alţii prin acest Cuvânt al lui Dumnezeu. A fost o profeţie minunată. Asta s-a petrecut acum aproape 100 de ani, la şapte ani după naşterea copilului Iosif. În casa asta. Poate că aici, în [camera] aceasta, va fi zăcut maica lui; şi el, copilaş de 7 ani, va fi stat mereu lângă pătuţul ei, nedezlipit de ea. Şi mama, care-l iubea mai mult decât pe ceilalţi, l-a mângâiat şi l-a încredinţat lui Dumnezeu, rugându-se pentru el să-l ajute să fie un om mântuit şi să-i mântuiască şi pe alţii prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi ne-am gândit la toate aceste lucruri… şi acum, când stau aici, mă gândesc că de atâţia zeci de ani de când l-am cunoscut pe Părintele Iosif (acum aproape şaizeci de ani), am tot dorit să ajung odată aici. Şi Dumnezeu a făcut să pot ajunge la anii aceştia, 74 de ani, să văd… Prin moarte am trecut, nu prin viaţă. Şi anul trecut încă, pe vremea asta, n-am crezut că mai ajung nu să calc munţii aceştia, dar nici să mai pun piciorul pe iarbă, în aşa grea situaţie am fost. Însă Dumnezeu, Care are în mâna Sa şi viaţa, şi moartea, ne-a ajutat – mie într-un fel, celorlalţi, de aici, în alt fel – să putem ajunge ca seara aceasta în care sărbătorim această sută de ani de la evenimentele pe care le povestim acum s-o putem petrece aici cu dumneavoastră, în amintirea acestor lucruri care sunt pentru noi o mare mângâiere sufletească. Pentru că noi vedem că nici o întâmplare nu-i întâmplătoare, ci că tot ce se întâmplă e rânduit mai dinainte de înţelepciunea lui Dumnezeu. Dacă avem credinţă, noi vedem în viitor aceste lucruri. Dacă avem răbdare, le vedem în trecut. Dar totdeauna, prin credinţă şi răbdare, Dumnezeu ne descoperă adevărurile Sale. Şi un astfel de mare adevăr este şi acela despre care vorbim acum şi în numele căruia şi pentru semnificaţia căruia ne-am adunat astăzi aici.
Aşa cum am spus, acum 100 de ani s-a născut în casa aceasta un om mare. Am mai zis: munţii cei înalţi nu-i vezi cât de mari sunt când eşti aproape de ei. Trebuie să te depărtezi undeva departe şi numai după aceea să poţi vedea şi să poţi măsura cu adevărat înălţimea acelui munte lângă care erai atunci când nu-ţi dădeai seama de el.
Cu oamenii mari din viaţă şi din istorie, la fel s-a petrecut. Am vorbit mai înainte despre Sfântul Ioan Gură de Aur. Acum o mie şi şase sute de ani a trăit acest om minunat, în primele secole ale creştinismului. Era un om aşa de înalt duhovniceşte! Aşa de minunat, cum a fost Părintele Iosif… Omul acesta a făcut în Biserica creştină o lucrare extraordinar de mare, ce se întinde pe durata atâtor sute de ani. Dar pe vremea lui nimeni nu şi-a dat seama cât de mare este, ce mare om al lui Dum¬nezeu este acest sfânt. Când era patriarh al Constantino¬polului şi s-a ridicat cu toată puterea asupra păcatului – şi al împăratului, şi al celor din casa împărătească –, toţi l-au urât şi toţi au complotat împotriva lui şi au făcut să fie judecat… condamnat… caterisit… aruncat şi exilat departe, undeva în pustiu. De cinci ori caterisit, el a sfârşit undeva pe drum în pustiu, dus de soldaţi dintr-un post într-altul, dintr-o închisoare într-alta, osândit. Probabil că soldaţii l-au şi omorât, ca să nu tot alerge cu el dintr-un loc în altul, să termine o dată cu el. Atunci era batjocorit Sfântul Ioan Gură de Aur şi dispreţuit, cum a fost în timpul vieţii sale, de către mulţi, batjocorit şi Părintele Iosif. Tot din cauza răutăţii oamenilor invidioşi, care l-au pârât la mai-mari şi l-au judecat în fel şi chip. Dar el a răbdat până la sfârşit şi a rămas credincios. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, iată, astăzi este un uriaş al creştinismului. Şi oriunde se mărturiseşte Evanghelia, el este unul dintre cei mai minunaţi şi mai sfinţi părinţi ai Bisericii. Datorită lui avem Sfânta Liturghie pe care o ascultăm în cele mai multe dintre duminicile de peste an. Datorită lui avem atâtea scrieri minunate, care au întors pe mulţi, mulţi oameni la Dumnezeu. Dar pe vremea lui şi mult timp după anii lui, nimeni nu l-a recunoscut şi nu l-a cunoscut ca un om mare. Dar astăzi, după o mie şi atâtea sute de ani, ce mare sfânt al Bisericii este Sfântul Ioan Gură de Aur!
De talia lui a fost Părintele Trifa. Numai că cei care sunt atât de aproape de el nu văd, cum nu cunoşti muntele când eşti aşa de aproape de el cât de mare şi de frumos e. Trebuie să treacă timp… trebuie să ne depărtăm poate sute de ani până când Biserica noastră va recunoaşte ce înaltă sfinţenie şi ce mare valoare a avut acest mare om. Prin harul lui Dumnezeu însă, celor smeriţi şi celor credincioşi, Dumnezeu le descopere adevărul.
Pe vremea când Mântuitorul a venit pe pământ şi nimeni nu credea în El (că tot Ierusalimul s-a tulburat şi Irod s-a tulburat când a auzit că S-a născut Iisus), au fost totuşi nişte suflete care L-au admirat şi s-au închinat lui Iisus: păstorii, magii, sufletele simple şi sincere, cărora Dumnezeu le-a descoperit acest adevăr.
Aşa e şi în ţara noastră, şi în vremea noastră. Au fost totuşi oameni sinceri cărora Dumnezeu le-a descoperit ce mare om a fost Părintele Iosif. Şi toţi cei care am primit cuvântul lui şi îndemnul lui ne-am întors la Dumnezeu, ne-am hotărât pentru Dumnezeu, am început o viaţă nouă cu Iisus şi am devenit membri de fapt ai Bisericii, nu numai de drept, prin cuvânt şi prin promisiune, şi prin Botez. Cum au crezut cei care s-au hotărât prin Botez… membri de drept. Dar numai prin credinţă şi prin hotărâre, şi prin naşterea noastră din nou, şi prin legământul nostru devenim membri de fapt, care trăim şi mărturisim Cuvântul Sfânt al Adevărului, pe care Părintele Iosif ni l-a propovăduit nouă cu toată puterea, el cel dintâi.
Din pricina aceasta, că prin el Dumnezeu a făcut această minunată Lucrare a Oastei Domnului şi că în această Lucrare s-au întors la Dumnezeu mii şi sute de mii de oameni, şi vestirea aceasta se întinde până la marginile pământului, în tot mai multe popoare, noi am învăţat să-i preţuim pe aceşti mari oameni ai lui Dumnezeu şi să-I dăm laudă lui Dumnezeu pentru meritele lor. Iar faţă de ei să ne arătăm recunoştinţa şi datoria pe care o avem faţă de cei mai mari binefăcători ai noştri.
Spune un proverb evreiesc vechi aşa: „Când părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au nevoie de tine în acelaşi timp, dator eşti întâi să-l ajuţi pe părintele tău cel sufletesc şi apoi pe cel trupesc”. Pentru că părintele trupesc te-a născut numai pentru viaţa aceasta trecătoare, dar cel sufletesc te-a născut pentru viaţa veşnică. Fiindcă două vieţi avem noi: aceasta care-i trecătoare şi se sfârşeşte o dată cu moartea şi cealaltă, eternă, veşnică, ce începe după moarte. Moartea nu este un sfârşit. Moartea este un prag peste care trecem din existenţa aceasta în cealaltă. În existenţa aceasta am avut părinţii trupeşti, care ne-au dat viaţa şi [cărora] suntem datori să le arătăm recunoştinţă, pentru că este scris: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să trăieşti mulţi ani pe pământ şi să fii fericit”. Dar părinţii noştri duhovniceşti ne-au născut pentru viaţa veşnică, pentru că, prin cunoaşterea lui Hristos, noi am devenit oameni noi, adevăraţi creştini, pentru că numai aşa putem moşteni Împărăţia cerească şi veşnică a lui Dumnezeu.
Şi Părintele Iosif a fost părintele nostru cel sufletesc care ne-a născut la o viaţă nouă.
Eu eram de 15 ani când am auzit prima dată cuvântul Părintelui Iosif. Căpătasem premiu la şcoală o carte pe care a scos-o Părintele Iosif la Sibiu. Corabia lui Noe se chema. Era în 1930. Am primit cartea aceasta ca premiu de la profesorul de religie, pentru că învăţasem, după părerea lui, bine la religie. Când am primit cartea, eu, de la şcoală până am ajuns acasă, am citit cartea aceasta. Era ziua de Rusalii, în 8 iunie 1930, când am ajuns cu cartea acasă. Eram singur acasă. Ceilalţi plecaseră… Am stat pe prispa casei până am terminat de citit cartea. La ora trei după-masă atunci. În cartea aceasta era o pagină în care zicea: „Dragă cititorule! Ţi-a plăcut ţie cartea aceasta? Poate că ţi-a plăcut. Poate că, ici-colo, ai plâns citind-o. (Aşa se întâmplase!) Dar cartea aceasta vorbeşte despre corabia lui Noe. Noe a fost un om care a făcut o corabie. Şi în vremea lui Noe erau numai două feluri de oameni: cei care erau în corabie şi au fost salvaţi şi cei care erau afară din corabie şi care au pierit toţi. Putea fi chiar aproape de corabie, dacă n-a fost în ea, omul s-a înecat, pentru că era în afară de corabia mântuirii. Hristos, Mântuitorul nostru, este Corabia mântuirii noastre. Este Cel care ne cheamă la mântuire. Dacă tu te hotărăşti acum, te laşi de păcatele tale, te predai Domnului Iisus, prin hotărârea ta, tu intri în iertarea lui Hristos şi în corabia mântuirii Lui şi tu eşti salvat. Dar dacă tu nu te întorci la Dumnezeu acum, tu eşti pierdut… şi eşti pierdut pentru totdeauna. Pentru că oricine nu este găsit credincios în Hristos este pierdut. Oricine trăieşte în păcat: în înjurături, în minciuni, în faptele lumii, în dezmăţ şi în celelalte, este în afară de Hristos, în afară de corabia mântuirii şi este ameninţat cu moartea. Dar cine vrea să se mântuiască trebuie să se lase în clipa aceasta de orice rău, să se hotărască pentru Domnul. Şi, prin credinţă, el intră în corabia mântuirii. Tu ce faci? Vrei să te hotărăşti pentru Domnul?”.
Atunci în inima mea am simţit un îndemn puternic: „Vreau!”. Eram singur. Era soarele pe cer la ora trei după-masă, în ziua de 8 iunie 1930. Eram singur acasă. În podul grajdului m-am dus. M-am aruncat pe genunchi, pe fân. Şi am plâns, şi m-am rugat lui Dumnezeu, şi m-am predat lui Dumnezeu cu toată inima. Nu ştiu cât a durat rugăciunea mea. Dar fânul se umezise sub genunchi de lacrimi… Şi, când m-am ridicat de la rugăciune, am fost un alt om. M-am predat lui Dumnezeu, m-am hotărât pentru El. Şi de atunci Părintele Iosif e părintele meu sufletesc. Că el m-a întors la Dumnezeu şi m-a făcut să cunosc viaţa cea nouă şi m-am predat lui Dumnezeu.
Au mai trecut doi ani şi după aceea m-a chemat el la Sibiu. I-am scris de-acasă… eram un copil singur şi departe. [Trebuia să merg] de la Beiuş până la Sibiu; nici nu fusesem cu trenul niciodată. Şi, când am ajuns totuşi să-l cunosc, am rămas pentru totdeauna acolo. Şi am crescut ca şi copilul lui: la masă cu el, am lucrat împreună, am trăit împreună, am suferit împreună. De-acolo m-am dus în armată şi de la armată iar m-am dus acolo. Şi în noaptea morţii lui, am fost singurul care am stat toată noaptea, cum am mai spus, lângă patul lui. Şi mi-a spus nişte lucruri pe care nu le-am uitat niciodată. Le am înscris pe toate şi poate că odată va veni vremea să le vedeţi, că-s înşiruite într-o carte mare, mare şi cu multe istorisiri şi întâmplări de atunci.
De aceea îl preţuim noi pe acest mare om al lui Dumnezeu. Şi ceea ce s-a făcut în viaţa mea, transformarea asta, s-a făcut în viaţa a sute de mii de oameni. Şi aceştia toţi îl considerăm pe el părintele nostru. Şi această lucrare pe care Dumnezeu a continuat-o atunci când [el] era în viaţă o continuă şi după moartea [lui]. Omul moare, dar faptele lui nu mor o dată cu el. Unui om bun, care creşte nişte copii credincioşi, care lasă nişte învăţături bune, care face nişte fapte bune, îi vine vremea să moară. Dar faptele lui bune, copiii buni pe care i-a crescut, învăţăceii buni, elevii lui buni, paro¬hienii lui buni, ascultătorii lui pe care el i-a făcut să fie buni, aceia vor continua după el, pentru că sfaturile lui şi cărţile lui continuă să lucreze în alte suflete. De aceea trebuie să vină Judecata din Urmă peste judecata care se face în clipa morţii, când omul se duce, cel bun, ca Lazăr, în Împărăţia cerească şi cel rău, ca bogatul, în foc. Pentru că faptele omului nu mor o dată cu el. Cine creşte un copil rău, părintele acela moare. Dar copilul lui, crescut de el rău, va creşte, la rândul lui, alţi copii răi şi alţi copii răi, şi alţi copii răi… Şi, când va veni Judecata, părintele care a crescut copilul rău, mama care a crescut un fiu rău trebuie să învie şi să vadă câţi răi s-au născut din copilul ei cel rău pe care ea nu l-a învăţat nici să se roage, nu l-a învăţat nici să creadă în Dumnezeu, dar l-a învăţat să mintă, să fure, să bea, să înjure, să facă lucruri rele… Acela îi va creşte la fel pe copiii lui şi, în Ziua Judecăţii, trebuie să se scoale toţi, pentru ca mama aceea sau tatăl care a crescut un copil rău să vadă cât rău s-a născut din el. Şi să primească nu numai plata pentru cât rău a făcut el cât trăia pe pământ, ci să primească plata şi după cât rău au făcut cei pe care i-a crescut el rău.
Şi tot aşa, un părinte bun, o mamă bună care creşte un copil bun, creşte o familie bună: ea moare, se duce la Dumnezeu. Dar copilul bun, crescut bine, îi va creşte, la rândul lui, pe ai lui iarăşi bine. Şi, când va veni Ziua Judecăţii şi vor învia toţi cei buni pe care i-a crescut o mamă printr-un copil bun, ea va primi răsplată pentru tot binele pe care l-au mai făcut în urma ei cei pe care i-a crescut ea bine.
De aceea trebuie să învie în Ziua Judecăţii maica Părintelui Iosif: să primească de la Dumnezeu răsplată nu numai pentru copilul cel bun pe care l-a crescut ea până la 7 ani, ci să vadă câţi copii buni a mai născut acest om sfânt crescut de ea. Şi să-şi primească, în Ziua Judecăţii, o răsplată cerească pentru tot binele care de la ea a pornit. Pentru că ea a crescut copilul cel bun şi i-a pus în braţe lui Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a zis: „Dragul mamei, prin aceasta te vei mântui tu şi să mântuieşti şi pe alţii…”. Aşa face o mamă bună. Şi, în Ziua Judecăţii, când vor învia, în ziua cea din urmă, toţi morţii, Dumnezeu le va răsplăti celor buni nu numai binele pe care l-au făcut ei în timpul cât erau în viaţă, ci şi binele pe care l-au făcut după ei toţi urmaşii lor până la sfârşit. Pentru că aşa e drept.
Iar cel rău trebuie să primească plata după răul pe care l a făcut nu numai în timpul vieţii sale, ci pe care l-a izvorât şi în alţii, pe care i-a crescut rău, până la sfârşit. De aceea trebuie să fie o judecată la urmă. Că de atunci Dumnezeu va răsplăti tot binele celor care au făcut bine fie ei, fie alţii pe care i-au făcut şi i-au îndemnat ei să facă bine. Şi să plătească tot răul şi la cel care l-a făcut, dar şi pentru cei care au făcut, prin el, răul mai departe, de-a lungul veacurilor.

Toate acestea sunt nişte învăţături sfinte pe care noi prin părintele acesta minunat le-am cunoscut. El ne-a deschis nouă Sfânta Evanghelie. El ne-a arătat nouă ce însemnătate are Sfânta Liturghie, pildele Mântuitorului, pericopele citite din Evanghelie şi din Apostole în duminicile noastre. Că trecusem şi noi pe lângă ele ani de zile, cum au trecut şi alţii, de la început şi până la sfârşit, şi nu s-a ales nimic de ei. S-a dus la biserică stricat, necredincios şi păcătos şi tot aşa s-a întors. Nu s-a prins nimic de el din tot ce a auzit acolo. Începe anul nou aşa şi aşa sfârşeşte şi 31 decembrie, tot necredincios. Începe postul necredincios, trece prin post necredincios, ajunge sfintele sărbători ale Paştilor tot necredincios. În el nu s-a făcut nici o schimbare. Taina Pocăinţei, care este o taină a Bisericii noastre, ne învaţă pe noi să ne pocăim, să ne îndreptăm din toată inima.

(…) Să ne aducem aminte despre toţi oamenii lui Dumnezeu care au ajutat ca şi noi să ajungem să ni se lumineze şi nouă mintea; că trăiam şi noi în întuneric şi mergeam la fel ca şi cei care aşa încep anul şi aşa-l sfârşesc; aşa încep postul şi aşa-l sfârşesc; aşa încep viaţa şi aşa o sfârşesc: necredincioşi şi neascultători. De la păcat se duc la pocăinţă, de la pocăinţă, iar la păcat. Ceea ce a mărturisit astăzi la preot că a făcut rău şi zice: „Îmi pare rău”, aşa, din vârful limbii, şi „…mă pocăiesc şi mă îndrept”, mâine iar face la fel. Asta este înşelăciu¬ne şi o minciună. Şi Părintele Iosif aşa a făcut. Dumnezeu de aceea l-a trimis: să ne trezească pe noi, că din astfel de minciună nu se poate ajunge decât în iad. „Treziţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi noi am ascultat acest prim cuvânt şi ne-am hotărât pentru Dumnezeu. Dacă ne-am predat lui Dumnezeu cu Taina sfintei Pocăinţe, am făcut mărturisirea şi ne-am împărtăşit, şi ne-am spus: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui”, apoi ne-am lepădat pentru totdeauna de ele şi nu le-am mai reluat, cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cei mai mulţi oameni.
Dumnezeu de aceea l-a trimis pe acest om, să ne trezească din această stare. Să nu mergem la moarte amăgindu-ne că mergem spre viaţă. Să nu ne amăgim că suntem credincioşi, dacă noi nu trăim credinţa. „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” cântăm la biserică. Şi, după ce plecăm de acolo, îi dăm lui satan iarăşi viaţa şi iar cuvintele, şi iar inima, şi iar purtările noastre. Noi, dacă ne-am întors la Dumnezeu şi vrem să ne mântuim, trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna, cum am zis la Botez: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui”; „Mă unesc cu Hristos şi cu Biserica Lui”. Atunci să ne unim cu Hristos şi să trăim după voia lui Dumnezeu.
Pe noi, astea ne-a învăţat Părintele Iosif, care s-a născut acu’ 100 de ani în casa aceasta. Şi pe această mamă sfântă care i-a pus în braţele lui sfânta Psaltire şi l-a învăţat să creadă şi el şi să-i înveţe şi pe alţii să creadă, pe această mamă sfântă o pomenim noi. Şi ea a trăit în casa asta. De aceea am dorit să ajungem aici, la sărbătoarea aceasta de 100 de ani. Ştie Dumnezeu cine va mai veni după această sărbătoare aici… Noi credem însă că şi peste o sută de ani, şi peste o mie de ani – dacă va fi să mai trăiască lumea aceasta – aici mereu vor veni suflete care se vor apleca cu lacrimi şi cu rugăciune să-I mulţumească lui Dumnezeu că s-a născut aici un om sfânt – de la o mamă sfântă – care, cu Cuvântul Lui cel sfânt, a ajutat şi pe alţii şi va mai ajuta încă pe mulţi, până la sfârşit, prin învăţăturile pe care le-a lăsat, să se întoarcă la Dumnezeu.
Am dorit să ne arătăm recunoştinţa noastră faţă de acest om sfânt; de aceea am venit în seara aceasta aici. Şi noi vă mulţumim din toată inima dumneavoastră, [celor] care staţi aici şi care moşteniţi… Dumnezeu ştie cât… ce-avem noi pe pământ şi cât stăm aici. Viaţa nu-i sigură pentru nimeni; moartea-i sigură pentru toţi. Dacă nu ne ia moartea pe noi de la ele, le poate lua nenorocirea pe ele de la noi. Nu-i nimic sigur… Dar câtă vreme trăim aici, înseamnă că voia lui Dumnezeu a fost ca, aici, aceşti oameni care au respect faţă de Dumnezeu şi preţuire pentru memoria celui care s-a născut aici şi al cărui nume îl poartă în casa aceasta şi-n locul acesta să-i primească pe cei care au venit să cinstească memoria lui. Noi îi mulţumim fratelui Dumitru, sorei Sofica şi celorlalţi care, din dragoste pentru Dumnezeu şi din respect faţă de cuvântul şi de numele Părintelui Iosif, ne-au primit cu bucurie când au aflat că venim pentru ca să cinstim în seara aceasta, în locul acesta memoria acestui om sfânt. Şi ne rugăm lui Dumnezeu să le răsplătească cu dragoste sfântă şi cu bucurie, să moştenească şi ei casa cerească şi să le facă parte de moştenirea sfântă la care s-a dus Părintele Iosif. După cum aţi intrat aici în moştenirea lui, să vă ajute Dumnezeu să intraţi odată în moştenirea cerească, acolo unde este el. Şi sunt sigur că acolo Sus, Părintele Iosif se roagă pentru viaţa, pentru binecuvântarea şi belşugul dumneavoastră. Sunt sigur că prin multe necazuri aţi trecut de când sunteţi aici, dar Dumnezeu v-a scăpat din toate pentru că acolo Sus e Părintele care se roagă să vă binecuvânteze şi să vă păzească Dumnezeu, pentru că preţuiţi locul acesta şi aveţi grijă de moştenirea aceasta. Nu ştim a cui va fi. Dumnezeu ştie a cui va fi. Dar, câtă vreme noi suntem aici şi noi răspundem pentru buna ei păstrare şi dumneavoastră aţi răspuns cu evlavie şi cu respect faţă de Dumnezeu, El vă va răsplăti. Şi celor care sunt aici, în jurul acestui loc sfânt. Să ştiţi că acesta e un loc sfânt, pentru că oriunde se naşte un om sfânt e un loc sfânt. Şi pe dumneavoastră, care trăiţi aici în împrejurimile acestea, Dumnezeu vă va păzi tocmai din pricină că, pentru toate locurile acestea se roagă duhul lui cel sfânt şi sufletul lui, cel care stă lângă Faţa lui Dumnezeu, pentru că aşa a trăit şi aşa L-a slujit pe Dumnezeu, ca să merite să fie acolo în faţa Lui.
De aceea şi noi vă mulţumim recunoscători pentru dragostea cu care ne-aţi primit. Şi vă rugăm să nu vă îndoiţi nici¬odată; că oriunde veţi fi, dacă veţi avea o inimă credincioasă, Dumnezeu vă va păzi de orice rău. Pot să fie în jurul dumneavoastră numai vrăjmaşi şi numai primejdii, îngerii lui Dumnezeu vă păzesc şi vă vor scăpa de orice primejdie. Dar rămâneţi credincioşi şi curaţi în inimă. Şi nu vă temeţi de nici un necaz şi de nici o ameninţare, pentru că cine-i păzit de Dumnezeu, aceluia nu i se poate întâmpla nimic. Să treci printre lei şi printre şerpi, printre lupi şi printre tâlhari, printre monştri… Dumnezeu te păzeşte, cum i-a păzit totdeauna pe ai Săi şi vor fi izbăviţi. Alipiţi-vă de Domnul şi hotărâţi-vă pentru El cu atât mai mult cu cât moşteniţi un loc, un nume şi-o amintire atât de minunată cum a fost a acestui minunat om al lui Dumnezeu care s-a născut în casa aceasta.
De-acum încolo, şi cei care n-aţi ştiut aproape nimic despre toate acestea, să ştiţi. Numele acestui om s-a răspândit până la marginile lumii, până-n cer… Lucrarea Oastei Domnului pe care Domnul a început-o prin el e o Lucrare care a cuprins omenirea întreagă. Şi oriunde este cineva care Îl iubeşte sincer pe Dumnezeu îl preţuieşte pe acest om prin care Dumnezeu a făcut atât de minunate lucruri. Iar pentru noi rămâne pentru totdeauna părintele nostru sufletesc, căruia îi suntem datori recunoştinţă şi preţuire până peste viaţa aceasta şi până în viaţa veşnică. Şi nu numai noi, ci şi copiii noştri, pe care i-am învăţat să L iubească pe Dumnezeu şi să fie credincioşi aşa cum el ne-a învăţat pe noi.
De aceea, ne rugăm lui Dumnezeu să-i dăruiască veşnică odihnă în Împărăţia Sa. Şi ne rugăm pentru toţi cei care moştenesc aici şi umblă prin locurile acestea prin care au umblat paşii acestui mare profet sfânt al poporului şi al Bisericii noastre.
Să vă gândiţi la faptele şi la propovăduirea, şi la lumina pe care a adus-o Dumnezeu prin acest om. Şi, dacă se mântuiesc cei de la marginile pământului: din Australia, din Japonia şi din Noua Zeelandă… să nu rămâneţi pe dinafară dumneavoastră, care aici aţi trăit şi aţi muncit, şi umblaţi prin locurile acestea, şi vă loviţi mereu de aceste locuri prin care a umblat, a suferit şi s-a rugat un om sfânt.
Noi din toată inima Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să putem ajunge în seara aceasta aici şi ne-a dăruit bucuria să putem sărbători acest eveniment împreună cu dumneavoastră. Şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă ajute, să vă binecuvânteze Dumnezeu şi familiile, şi urmaşii dumneavoastră cu lumina şi binecuvântarea făgăduită celor credincioşi până la sfârşit. Iar nouă să ne ajute să-i preţuim totdeauna pe părinţii noştri şi pe oamenii care ne-au făcut nouă bine şi să ne aducem totdeauna cu evlavie şi cu rugăciune aminte de sufletele lor. Să ne ajute Dumnezeu ca şi noi să urmăm pilda lor frumoasă, căci aşa este cuvântul care spune, o poruncă sfântă din Evanghelie: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa”. Şi, dacă porunca lui Dumnezeu este aşa, atunci noi, dacă vrem mântuirea şi viaţa fericită şi pe pământ, şi în cer, trebuie să urmăm întru totul nu numai învăţătura, ci şi pilda vieţii lor. Ei au trăit în sfinţenie şi-n răbdare până la sfârşit. Numai până la sfârşit… Şi nouă numai până la moarte ni se cere să fim credincioşi. Şi moartea poate să vină oricând… Iar după aceea, în viaţa veşnică, ne vom bucura de răsplata unei osteneli pe care am dus-o până la moartea aceasta.
Să ne ajute Dumnezeu la toţi! Şi aceasta să vă rămână pentru totdeauna semnificaţia acestei sărbători şi pricina pentru care noi am făcut atâţia kilometri şi atâtea drumuri până aici: recunoştinţa faţă de acest mare om sfânt. Şi dacă noi, cei de la marginile pământului, ne bucurăm de el, cu atât mai mult dumneavoastră, cei care sunteţi aici aproape, cu legături de rudenie, de sânge şi de locuri cu acest mare sfânt, să vă ajute Dumnezeu să intraţi ca el în Împărăţia cerească şi-n istoria minunată a Bisericii lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui.
Să ne ajute Dumnezeu la toţi pentru aceasta şi să binecuvântăm Numele Lui Sfânt!

Acum cântăm cântarea Părintelui Iosif, Pasăre mă¬iastră. E o cântare frumoasă şi dorim s-o cântăm. După aceea ne vom ruga împreună cu toţii şi apoi vom pleca. Că ceasul e destul de târziu şi mâine, cu ajutorul Domnului, ne vom întâlni la sfânta biserică – şi noi vom merge cu toţii acolo – vine şi părintele protopop şi… mai ştiu eu cine va veni? Şi de acolo dorim să venim apoi, după sfânta slujbă, din nou aici. Am rugat să se facă un maslu şi o sfeştanie în casa aceasta, la o sută de ani de când s-a născut aici un om sfânt. Se cuvine să-I mulţumim şi să aducem laudă lui Dumnezeu pentru acest lucru frumos. Aşa că, dacă şi mâine veţi putea sau veţi avea îngăduinţă, vă rugăm să veniţi şi dumneavoastră la sfânta slujbă care se va face aici de către cei care vor veni, după ce se va ieşi de la biserică. Apoi vom lăuda împreună pe Dumnezeu şi ne vom închina Lui.
Acum cântăm cântarea, după aceea încheiem totul cu o rugăciune, aşa cum se cuvine, şi apoi vom pleca fiecare pe la locurile noastre.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

* * *

Pasăre măiastră care ne-ai cântat
şi la umbra Crucii ne-ai îngenuncheat,
ai zburat spre ceruri, ne-ai lăsat orfani,
singuri în prigoane şi între duşmani.

Cântarea aceasta este scrisă în ziua morţii Părintelui Iosif şi am cântat-o atunci, acum 50 de ani. În 12 februarie s-au împlinit 50 de ani de la data când a trecut el la Dumnezeu. Atunci am cântat cântarea asta pe care acuma o reamintim pentru că a fost scrisă chiar în ziua când el a trecut la Domnul şi cu cântarea aceasta l-am petrecut la mormânt în 12-16 februarie 1938. Noi o cântăm de câte ori ne întâlnim, în amintirea acelei zile minunate când noi l-am petrecut pe Părintele Iosif, trupeşte, la mormânt şi sufleteşte, în Împărăţia lui Dumnezeu. E socotită cântarea lui. E varianta care se cânta atunci. Noi avem, în cartea nouă de cântări, altă variantă a cântării. Dar, pentru că n-avem cartea aceasta, o cântăm şi pe asta, că tot a lui a fost.
Cântaţi mai departe.

Multă ni-e durerea, fără de hotar,
grea e suspinarea plânsului amar.
Mare-i încercarea care ne-a lovit,
Pasăre măiastră, părinte iubit. (…)

Să nu încheiem această stare a noastră împreună fără o rugăminte către toţi cei care au auzit din partea lui Dumnezeu pentru prima dată şi atât de stăruitor şi de minunat acest cuvânt şi această trebuinţă a mântuirii pentru noi toţi. V-am spus clar despre Lucrarea minunată pe care a făcut-o Părintele Iosif (care s a născut aici) în toată ţara noastră şi în lumea întreagă. V-am spus despre acele minunate suflete şi am zis că cea mai frumoasă lucrare este mărturisirea personală pe care fiecare dintre noi o face despre ceea ce s-a schimbat şi a schimbat în viaţa noastră Cuvântul lui Dumnezeu când l-am primit.
Am spus despre viaţa mea personală, ce schimbare minunată s-a făcut în viaţa mea când am citit prima dată Cuvântul lui Dumnezeu şi chemarea Părintelui Iosif. Cum, în ziua aceea de Rusalii 1930, m-am hotărât pentru Dumnezeu pentru totdeauna. Ce schimbare minunată a făcut el în viaţa mea, ce întorsătură frumoasă, ce binecuvântare mi-a dat în toate zilele vieţii anilor de atunci. Iată că acum se apropie 60 de ani din acea minunată zi de Rusalii când Cuvântul lui Dumnezeu, prin Părintele Iosif, a schimbat viaţa mea. Şi de atunci a schimbat sute şi sute de mii de astfel de vieţi.
Noi am dori – aşa cum am spus – să vă facem un îndemn tuturor celor care aţi auzit acum pentru prima dată şi care aţi fost aici, şi care faceţi parte din acest atât de apropiat şi de sfânt loc în care s-a născut un astfel de mare profet şi peste care pluteşte încă duhul dragostei şi chemării sale. Vă facem o chemare: este cineva dintre dumneavoastră care vreţi, la aniversarea aceasta de 100 de ani de la naşterea lui, să primiţi mesajul ceresc pe care, prin el, Dumnezeu l-a dus în toată lumea şi prin care s-au hotărât atât de multe suflete, şi-au schimbat viaţa şi au căpătat mântuirea?
Vreţi şi dumneavoastră să intraţi în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu şi să faceţi parte din turma aceasta mântuită şi răscumpărată prin Sângele lui Hristos, pe care ni l-a mărturisit Părintele Iosif? Dacă este cineva dintre dumneavoastră care vrea să se hotărască în această seară neuitată pentru a începe de astăzi, din clipa aceasta, o viaţă nouă, şi să ne încredinţăm toată inima lui Dumnezeu să ascultăm chemarea sfântă, am dori din toată inima să aibă îndemnul şi curajul, şi îndrăzneala să facă acest pas. Noi dorim din toată inima şi vă chemăm pe toţi să vă hotărâţi pentru Dumnezeu şi să intraţi în Lucrarea Lui sfântă, să devenim cu toţii, cu adevărat, nişte fii adevăraţi ai Bisericii noastre drept-credincioase, cum se numeşte, cu o viaţă nu numai de nume, ci cu o viaţă de roade şi de fapte sfinte pentru Dumnezeu.
Dacă este cineva care vrea să se hotărască, noi ne ridicăm cu toţii în picioare şi, cine vrea să se hotărască să spună: „Eu vreau să mă hotărăsc pentru Dumnezeu”. Şi, prin această declaraţie, Domnul Iisus îl primeşte pe cel care se hotărăşte în Lucrarea Sa şi îl numără mai departe un copil al Său.
Noi dorim să ne ridicăm acuma cu toţii şi să-I mulţumim în seara aceasta lui Dumnezeu, cum se cuvine.