Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)
„ De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi.“ (II Timotei 3, 12)
Mare lucru este evlavia şi mare taină este taina ei. Sfântul Apostol Pavel când vorbeşte despre evlavie o arată ca taină a lui Hristos, ca pe însuşirea şi chipul Lui care încep de la trup, şi sfârşesc la slavă (I Tim 3, 16). Pentru aceasta îl sfătuieşte el pe urmaşul său, cu multă duioşie şi dragoste: Caută să fii evlavios… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare (I Tim 4, 7-8)… Ţine-te de învăţătura care duce la evlavie (I Tim 6, 3). Negreşit… evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig (I Tim 6, 6)… Să trăiţi în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2, 12). Cunoştinţa adevărului duce la evlavie (Tit 1, 1). Să aducem Domnului o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (Evr 12, 28). Iar Sfântul Apostol Petru spune hotărât că în cele şapte trepte ale mântuirii, una din cele mai de sus pe scara aceasta este evlavia (II Pt 1, 5-7). Şi zice hotărât că dacă cineva nu le are pe acestea în el, acela este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate…
Deci evlavia este una din condiţiile mântuirii. Cine nu o are este numit orb şi bâjbâitor pierdut. Dar cine o are cu adevărat, din chiar pricina aceasta, va avea de suferit prigoniri.
Dar ce este evlavia şi care sunt însuşirile acestei virtuţi pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-o cere atât de stăruitor şi fără de care ni se spune limpede că nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu?
Evlavia sau cucernicia este suma tuturor însuşirilor frumoase ale unui suflet credincios: respectul sfânt faţă de Cuvânt, faţă de rugăciune, faţă de lucrurile Domnului, faţă de fraţi, faţă de suferinţă, faţă de lacrimi, faţă de orice adevăr. Delicateţea sufletească, gingăşia, neprihănirea, compasiunea, milostenia, blândeţea, duioşia, iubirea, sfinţenia, cumpătarea, omenia, iertarea, iubirea – toate acestea, învăluite în cea mai adâncă smerenie şi curăţie, ar întregi chipul divin şi fericit al evlaviei… Cine îşi poate închipui o faţă luminată de aceste sentimente are imaginea unei feţe evlavioase. Şi cine poate întâlni o fiinţă împodobită cu toate aceste trăsături, acela va avea înaintea sa o viaţă evlavioasă… o fiinţă evlavioasă.
Desigur, când ne gândim la o astfel de faţă şi la o astfel de fiinţă, ni-L închipuim îndată pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Singurul Care a putut avea aceste însuşiri în cel mai înalt şi fericit fel. Dar este scris şi cuvântul că cine nu are un astfel de duh ca El, acela nu este al Lui (Rom 8, 9). Deci datoria de a ne da toate silinţele să le dobândim pe acestea este şi trebuie să fie mereu puternică înaintea fiecăruia dintre noi. Condiţia de a o avea sau a nu o avea este hotărâtoare pentru mântuirea noastră, după cum este scris: În adevăr, numai în chipul acesta vom avea intrare slobodă în Împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (II Pt 1, 11). Prin urmare, altfel nu.
Vai însă ce lucru cutremurător de trist vedem noi azi în vieţile şi în adunările, în familiile şi în bisericile noastre! Ce totală şi ce dureroasă lipsă de evlavie! Virtutea care ne lipseşte poate cel mai mult este tocmai evlavia. Cei mai mulţi nici nu ştiu ce este evlavia şi cum arată ea. Ştiu ce e iubirea, sau mila, sau credinţa, sau răbdarea, dar nu ştiu nimic despre evlavie. De aceea ea lipseşte total din rugăciunile celor mai mulţi, din vorbiri, din cântări, din purtări, din priviri, din fapte, din toată via-ţa celor mai mulţi credincioşi. Aceştia vorbesc dur, privesc aspru, umblă bădăran, se roagă neglijent, cântă nepăsător, trăiesc murdar, se poartă nesimţit… necuviincios, neatent. Cât de departe este imaginea creştinului de astăzi de virtutea şi modelul evlaviei!
– Atunci, cine va putea fi mântuit?
– Acela care va avea acest chip, această însuşire!
– O, aceasta este foarte greu!
– Desigur că este foarte greu. Niciodată n-a fost uşoară calea mântuirii. Dar nici n-a fost cu neputinţă. Ci aceluia care îşi dă cu sinceritate toate silinţele să o ajungă, Dumnezeu i-a făgăduit tot ajutorul Său şi toată garanţia Sa că o va ajunge.