Traian Dorz în Fericiţii noştri înaintaşi.
Fratele Sava Acostăchioaie din localitatea Buda, judeţul Dorohoi, din nordul Moldovei, s-a născut prin anul 1902 şi a fost căsătorit, având patru copii, pe care i a crescut în frica şi dragostea Domnului, devenind şi ei credincioşi ostaşi ai Domnului. După plecarea sa la Domnul, copiii săi au rămas în locul lui nişte buni şi harnici fraţi şi lucrători în ogorul E¬vangheliei din aceste părţi de ţară care, mai apoi, au căzut în teritoriul înstrăinat al Bucovinei de Nord.
În Oastea Domnului a intrat prin anul 1930, când Lucrarea Domnului era în plin avânt duhovnicesc. Îndată ce Domnul l-a chemat şi l-a pus în slujba Lui, fratele Sava, plin de râvnă fierbinte, a început să-i cheme cu mult curaj pe toţi cei din jurul său pe calea mântuirii; şi în curând s-a format o adunare binecuvântată de suflete aprinse pentru Dumnezeu. O seamă de suflete dintre cei atraşi de el au devenit şi ei nişte curajoşi mărturisitori ai Evangheliei şi, înarmaţi cu Biblii şi multe alte cărţi şi foi de la Sibiu, au început să cutreiere casele şi sufletele până departe în jurul satului lor.
În curând s-au format alte puternice adunări frăţeşti cu care ţineau o strânsă legătură prin întâlniri şi serbări ţinute în diferite părţi. Lucrul începutului fiind foarte greu, au avut de întâmpinat mari şi multe împotriviri, dar prin puterea Domnului au trecut biruitori şi credincioşi prin toate. De multe ori au fost alungaţi din unele sate de către cete de bătăuşi organizaţi şi puşi la cale să i alunge cu ciomege şi cu pietre din hotarele lor.
Odată, fiind cu încă doi fraţi la biserică în unul din satele vecine unde merseseră să facă adunare şi duseseră cărţi pe care doreau să le împartă oamenilor, un preot i-a pus pe nişte slujitori ai bisericii să-i scoată afară din biserică, să-i bată, să-i trântească la pământ şi să le pună pe piept nişte pietre mari care erau acolo, proptite de peretele bisericii.
Fraţii au suferit toate acestea lăudând pe Dumnezeu şi rugându-se pentru cei care îi chinuiau. Până la urmă s-au ridicat mai mulţi oameni şi, certându-i cu mânie pe chinuitorii lor, i-au scos şi le-au dat drumul să plece…
– Noi, spunea fratele Sava, am dat slavă Domnului că ne-a învrednicit să suferim şi noi ceva pentru Numele Lui.
De atunci au rămas şi acolo câteva suflete dornice după Domnul Iisus, la care apoi au mers mai de multe ori, întemeind şi acolo o adunare frăţească, având mari bucurii şi biruinţe în Domnul Iisus.
Despre aceste biruinţe şi bucurii, fraţii au înştiinţat adeseori redacţia foii «Isus Biruitorul», iar prin foaie, publicându-se unele din acestea, ele au fost pricină de încurajare şi mângâiere pentru mulţi alţi fraţi care şi ei treceau prin astfel de stări. După cum este scris: „Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu… pentru că şi voi aţi suferit din partea celor de un neam cu voi aceleaşi rele pe care le-au suferit şi ei din partea neamului lor” (Flp 2, 14; Evr 10, 32).
Dăm mai jos încă două din astfel de întâmplări, pentru a nu fi uitate înaintea Domnului şi pentru a fi pildă de îmbărbătare şi altora:
„Am fost citat de 8 ori
Noi suntem tineri şi luptăm. Adunările sunt pline de Duh şi fraţii Îl vestesc cu putere pe Iisus. Am avut mult de suferit, dar Domnul este cu noi. Anul trecut am avut de suferit multe prigoane, nevoi şi încercări. Pentru că am cântat în biserică, părintele ne-a dat în judecată. Primarul m-a dat şi el în judecată pentru cărţile Oastei (după ce a mâncat şi el din pâinea mea: i-am dat şi lui cărţi şi «Isus Biruitorul» fără plată). Şeful de jandarmi mă ia în fiecare zi la post şi mă bate, ca să mă las de Oastea Domnului. Mi-a făcut şi un proces şi am plătit şi o amendă. Am fost dat în judecată şi au venit să mă acuze acolo şi preotul, şi primarul, şi ceilalţi asupritori ai mei. Am fost citat de 8 ori la judecăţi. Toţi mă sfătuiau să-mi iau avocat apărător, dar eu am lăsat să mă apere Domnul. El m-a izbăvit. Slăvit să fie El!”
«Isus Biruitorul», nr. 7/1937
„Din biruinţele copiilor lui Dumnezeu
…Sâmbătă seara, 20 februarie 1937, o încercare de foc a venit peste noi. Nu ne mai puteam despărţi din adunare. Cântările răsunau, mărturisirile treceau la inimă. Cuvântul lui Dumnezeu ne ardea sufletele. Fiecare frate şi soră spuneau cuvinte de zidire. Un frate spunea: „Să veghem toată noaptea în jurul Cuvântului lui Dumnezeu, până dimineaţa…” Nu departe era bal şi petrecere, aranjate şi cu ajutorul preotului nostru.
Pe când vorbeam eu, au intrat în adunare doi, râzând şi făcând sminteală. Unii dintre fraţi şi surori au râs.
Atunci fratele Sava i-a mustrat cu cuvinte din Sf. Scriptură, dar ei continuau să râdă. Şi le-a strigat: „Când veţi mai veni în adunare şi vă va porni râsul, să vă ridicaţi în picioare uite-aşa şi să începeţi să vă daţi palme uite aşa. Şi, arătându-le, a început să-şi dea palme lui singur peste faţă, 1, 2, 3, 4, 5, 6 palme puternice; şi când a ajuns numărul până la 6, sângele l-a podidit pe nas şi pe gură, iar fraţii nu mai râdeau, ci toată adunarea a început să plângă cu hohot.
În lacrimile lui apoi, fratele s-a spălat de sânge şi i-a rugat pe toţi să înceteze cu tânguirea. I-a îmbrăţişat, i-a sărutat, cerându-şi iertare şi le-a sărutat mâna la toţi. Apoi au îngenuncheat cu toţii, rugându-se şi cerându-şi iertare Scumpului Mântuitor. Am plâns şi ne-am rugat toţi până la ziuă, apoi am mers la biserică, era duminică dimineaţa. În drum, trecând pe la primărie, aici răsunau cântecele păgâneşti şi locul, iar noi cântam „Fraţi ostaşi de pretutindeni”, până la biserică. Toată lumea de pe drumuri asculta.
Autorităţile l-au dat pe fratele Sava în judecată pentru cântare şi-l ameninţau că îi vor face şi mai mult rău. Pentru toate, el slăvea pe Domnul.”
În felul acesta L-a mărturisit el pe Domnul până când a plecat la răsplata cerească, rămânând în urma sa, în localitatea Buda ca şi în celelalte localităţi, mulţi fraţi tineri şi curajoşi mărturisitori ai Domnului, care, fiind împrăştiaţi de evenimentele care au urmat, au dus până departe-departe Cuvântul lui Dumnezeu şi vestea despre Oastea Domnului, întemeind multe şi frumoase adunări peste tot pe unde au fost duşi.
Iată ce frumos scria şi el în «Isus Biruitorul», nr. 14/1935, Părintelui Iosif, în vremea marilor încercări:
„Prin dureri ne-am născut
…Căci precum o femeie simte dureri la naşterea unui copilaş, tot aşa ai simţit şi sf. ta pentru noi, care ne-ai născut din nou în Hristos Iisus. Şi ce durere mare veţi simţi când vezi pe vreunul care cu suferinţa l-ai născut, că se leapădă şi huleşte.
Cât despre noi, vom mai suferi dacă trebuie să suferim, le vom primi pe toate lăudând pe Domnul, ca să fim vrednici de El şi de Împărăţia Sa. Domnul să ne ajute.”
Iar foaia «Isus Biruitorul», din 8 martie 1936, publica următoarele:
„Cucernice Părinte Iosif. În ziua de 22 decembrie 1935, mersesem în satul Posat cu foile şi cărţile Oastei. După ieşirea din biserică, noi, câţiva fraţi, ne-am tras deoparte într-un colţ şi am cântat cântări ale Oastei. Oamenii care beau rachiu şi fumau, că era hram, s-au tras către noi şi ascultau. Dar venind primarul, ne-a oprit că stricam datinile, iar cântăreţul, cu ţigara în gură, ne-a ocărât şi el. La un timp după aceasta, am fost chemat la postul de jandarmi Buda, acuzându-mă că sunt sectar adventist, dându-mi un pumn. Domnul şef înjura pe Dumnezeu; eu l-am oprit, să nu mai înjure, că e păcat, dar dânsul mă silea să înjur şi eu. După ce am dat declaraţie că nu sunt adventist, mi-a dat drumul, dar m-a chemat din nou.
Când am ajuns la post, nu mai era şeful, ci ajutorul său. Îndată m-a întrebat: «Mă, nu vrei să te laşi de Oastea Domnului?» Eu i-am răspuns că niciodată nu mă voi lăsa. Atunci a prins a mă bate cu pumnii peste cap. După aceea m-a legat în lanţuri şi m-a băgat în beci. Când mi-au pus lanţurile şi m-au strâns tare de tot, eu am spus: «Slăvit să fie Domnul!» Am sărutat lanţurile şi am întins mâinile cu bucurie, ca să fiu legat. Aceasta era cam pe la ora 2 din zi. M-au băgat în beci, unde m-au ţinut până la ora 10 seara legat.
După un timp, când voiau să plece nu ştiu unde, soţia d-lui şef striga pe sală să nu-mi facă mie nimica, că toate câte îmi fac mie se vor întoarce asupra lor (ea cunoştea bine Oastea Domnului). Sergentul spunea că are ordin de la preot. Eu auzeam din beci totul. La un timp, vine soldatul, mă dezleagă şi mă duce iarăşi la cercetare. Ajutorul şefului, strigând cu multă ameninţare, îmi zicea să mă las de Oaste, iar eu răspund că nu mă las niciodată. Atunci erau de faţă 3 oameni martori: Ilie Amihăiloaiei, Petre Onu şi Ananie Moşneagu, iar eu am întins mâinile şi le-am arătat urmele lanţurilor pe mâini.
Soţia d-lui şef a venit după mine în beci şi m-a îmbărbătat cu multe cuvinte, să nu mă las de Oaste, ci să rabd toate acestea cu bucurie.
La orele 11 noaptea m-au luat iarăşi la cercetare. După ce m-au cercetat, mi-au dat drumul acasă, spunându-mi că a doua zi să fiu iarăşi la post. A doua zi era acolo şi părintele care mă învinuia să mă las de Oaste. Şi l-am rugat şi pe părintele, spunându-i că acasă îmi tremură copiii de frig şi soţia a împrumutat lemne din sat. Atunci iarăşi m-au băgat în beci. Cam după o oră au venit să vadă ce fac. A venit şi d-l şef, strigând cu o voce groaznică. Eu stam în genunchi şi mă rugam, iar el mă întreba: «Ce faci tu aicea, mă?» Eu i-am răspuns că mă rog la Domnul Iisus. Iar el mă întrebă furios cu aceleaşi cuvinte, iar eu i-am răspuns că mă rog la Domnul Iisus.
Atunci s-a repezit la mine, începând să mă bată cu pumnii peste cap. Mă trântea jos, mă izbea de pereţi şi mi zicea: «Mă, nu te laşi de Oaste?» Eu îi ziceam că nu mă las… Atunci el îmi spunea să mă las de rele, iar eu îl întrebam: «De care rele?» Dar el nu-mi spunea, ci mă bătea înainte. A venit şi instructorul în beci şi mă băteau amândoi, ca să mă las de rele. După ce m-au lăsat de bătut, instructorul s-a dus, iar şeful mi-a poruncit să cânt o cântare de la Oaste. Eu am cântat cu lacrimi, iar el mi-a spus: «Când veţi avea adunare la Oaste, să mă chemaţi, să vin şi eu.»
Acum se prefăceau că le pare rău că m-au bătut şi râdeau de mine. Eu le-am mulţumit în Numele Domnului şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i ierte. Apoi mi au dat drumul acasă. Eu am ieşit, lăudând Numele Domnului că m-a învrednicit să sufăr pentru El…”
Aşa şi-a ţinut fratele nostru Sava Acostăchioaie – şi mulţi alţi fraţi ca el – sfântul lor legământ până la moarte. După încă multe altele de acest fel pe care le-a mai îndurat şi mai departe – dar pe care nu le-am mai scris în cartea aceasta –, el a trecut la Domnul. Dar în urma sa a rămas fiul său, continuând tot aşa ca tatăl lui lucrul Domnului în satul Buda şi până mult mai departe, unde s-a întins Lucrarea Domnului Iisus. Acum ei au rămas dincolo de hotarul ţării noastre.
Să ne fie de pildă şi îmbărbătare nouă tuturor viaţa acestui frate statornic care a fost o strălucită dovadă a dragostei pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi de statornicie în Oastea Lui sfântă.
Domnul şi Dumnezeul nostru să-i răsplătească lup¬ta şi jertfa lui şi a tuturor celor ca el cu cununa vieţii veşnice, iar nouă să ne ajute să le urmăm pilda lor frumoasă.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!