Predică la Duminica orbului
Eu trebuie să lucrez lucrurile Celui ce M-a trimes pe Mine cât este ziuă; vine noaptea, când nimenea nu mai poate lucra. Cât sunt în lume, sunt lumina lumii (Ioan 9, 4-5).
Fraţilor, aceste cuvinte, luate din Sf. Evanghelie de azi, ne sună ca o poruncă: Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea când nimenea nu mai poate lucra. Mântuitorul le-a rostit mai înainte de a vindeca pe orbul din naştere, arătând cu asta că, atâta cât este între oameni, trebuie să lucreze pentru a-i scoate din nevoile lor. Din pricină că Evanghelia care ne vorbeşte de această vindecare se citeşte în această duminică, se cheamă ea Duminica orbului.
Dar prin asemenea cuvinte şi lecuiri, Mântuitorul nu vorbeşte numai vremilor de atunci şi oamenilor pe care i-a vindecat, ci şi nouă tuturor şi vremurilor viitoare. Şi tocmai aici este trebuinţă a le frământa cu mintea, pentru că mult avem a învăţa dintr-însele.
Într-adevăr, dacă ar fi numai istoria aceasta a vindecării orbului, ar fi poate un lucru frumos de ştiut, dar care la urma urmei nu ne-ar ţine nici cald, nici rece. Nu aici însă trebuie să ne oprim noi, ci trebuie să le privim ceia în ce aceste lucruri ne vorbesc nouă. Şi dacă ne vom încorda ochii minţii ca să privim asta, putem fi încredinţaţi că vom găsi multe învăţături de preţ şi folositoare.
Mai întâi trebuie să ştim, fraţilor, că pe lume sunt orbi nu numai cu ochii aceştia din cap, ci mai mulţi încă orbii cu ochii minţii. Mântuitorul singur de multe ori ne-a vorbit de călăuzele oarbe, care nu ştiu să se călăuzească nici pe ei, nici pe alţii şi duc în groapă pe cei ce-i călăuzesc (Matei 15, 14).
Nu vedem noi în toate zilele atâţia oameni nenorocindu-se pentru păcatele lor! Unul, într-o clipă de ispită, se apucă şi pune mâna pe lucrul care nu era al lui. Dacă încercarea i-a izbutit, o mai încearcă şi azi şi mâne şi poimâine şi aşa mai departe. Dar de la început se poate vedea că lucrurile acestea nu pot sfârşi cu bine. Se pot lungi ani după ani fără a cădea în capcană, până când odată se sparge ulciorul, căci toate au un capăt.
V-aș întreba acum pe voi, fraţilor, ce a fost acesta decât un om orb? A fost un om orb nu cu ochii, ci cu mintea şi cu inima. Doar din capul locului se putea vedea că aici au să ajungă lucrurile.
Altul dă în patima beţiei. Că de asta se ţin lanţ sărăcia şi boala şi creşterea proastă a copiilor şi prăpădirea întregii gospodării, – e limpede ca lumina, din începutul începuturilor. Apoi, dacă e aşa, de ce se ţine omul de dânsa? Numai fiindcă e orb şi nu vrea să vadă ceia ce toată lumea vede.
Altul e o fire iute şi hărţăgoasă, nu sufere să-i stea altul împotrivă. Numai părerea lui vrea să iasă deasupra şi, dacă se întâmplă altfel, se ceartă şi se mânie. La ce se poate aştepta omul acesta decât la duşmănii, bătăi, ba chiar şi la vărsări de sânge! Asta e partea tuturor oamenilor de fire gâlcevitoare. Dar ce să faci dacă, unde nu-i cap, vai de picioare!
Tot orb e şi acesta, fraţilor.
Şi astfel sunt pe lume tot felul de orbi. Aceşti orbi sunt toţi robii păcatului, fiindcă păcatul întunecă mintea şi înnegreşte inima omului şi-l abate din calea cea dreaptă. Iar noi acuma, când am auzit Evanghelia orbului din naştere, trebuie să ne gândim mai mult la viaţa de toate zilele pe care o mânjesc, o întristează şi o îngreuiază prin stricăciunea, neruşinarea şi dezmăţarea lor.
Dar, fraţilor, Mântuitorul aduce vindecare nu numai orbului din naştere, ci şi tuturor acestora şi tuturor celor ce zac în păcate. Dacă tină a pus Mântuitotrul pe ochii orbului şi s-a vindecat, El pune până astăzi în inimile celor ce-l ascultă roua cuvintelor sale şi-i vindecă, după cum frumos spune Proorocul David: Cel ce iartă toate fărădelegile tale, cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 103).
Însă, pentru a fi astfel curăţiţi şi vindecaţi, noi trebuie să venim la Dânsul şi să ascultăm cuvintele Lui cu inimă supusă. Umiliţi trebuie să-L mărturisim ca pe stăpânul şi călăuza noastră, să ne aruncăm în braţele Lui şi să ne arătăm următori neabătuţi ai învăţăturii Sale. Dacă acuma sunt atâţia orbi care încurcă viaţa celor cinstiţi, vine tocmai de acolo că atât de puţin ascultăm de cuvintele Domnului.
Învăţătura Domnului Hristos este un izvor de uşurare şi fericire pentru viaţa omenească. Omul orb însă nu vrea s-o asculte, şi astfel sufere de greutăţile pe care singur şi le face.
Câte fiinţe sucite cuprinde în sine omenirea aceasta, se poate vedea din însăşi povestirea vindecării orbului din naştere. Când pe omul acesta, scos din noaptea orbirii, l-au văzut evreii cei ce se ţineau că sunt învăţaţi într-ale legii Domnului, n-au dat laudă lui Dumnezeu pentru această vindecare, ci au început a cârti că de ce l-a vindecat Sâmbăta, ca şi cum măcar o clipă ar putea fi pentru om oprelişte de a face binele. Ci însuşi Domnul ne-a învăţat că fapta bună n-are sărbătoare, nici zile de odihnă, şi de aceia oricând trebuie făcută.
Dar la asta nu luau aminte orbii din vremea Sa, care se ţineau că sunt învăţaţi. Cu toate acestea nu învăţau din fapta vindecării orbului ceia ce era de învăţat. Din pricina asta, îi şi numeşte Mântuitorul: povăţuitori orbi.
Dar dacă şi ei au fost orbi, fraţilor, şi au rămas să zacă în păcatele lor, nu trebuie să facem şi noi tot aşa şi să rămânem în păcatele noastre. Mântuitorul a venit să ne deschidă ochii, şi i-a deschis pe ai atâtora care cu dragă inimă au venit la Dânsul şi L-au ascultat, căci El zice către acelaşi orb vindecat: Spre judecată am venit în această lume, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (Ioan 19, 39). Se înţelege că Domnul Hristos nu va orbi ochii nimănui, iar dacă El spune aici că a venit pentru ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie orbi, înseamnă că prin El se va vădi că mulţi din cei ce se ţin că văd sunt orbi de-a binelea. Aceştia sunt cei ce se bizuie în puterile şi înţelepciunea lor şi nu dau ascultare cuvintelor Domnului. Dar tocmai prin ei se va lămuri mai bine că, îndărătnici fiind la chemarea Mântuitorului Hristos, mai rău vor zăcea în păcate. Astfel au fost şi evreii care cârteau împotriva Domnului şi, îngâmfaţi cu înţelepciunea lor, nu voiau să ia aminte la ce li se spunea de Mântuitorul Hristos. Pentru aceia, când El cuvânta că a venit pentru ca cei ce nu văd să vadă, şi cei ce văd să fie orbi, îndată sări ca ars unul dintre evreii trufaşi şi zise: au doară şi noi suntem orbi? (Ioan 9, 40). La care Mântuitorul îi răspunse cu linişte: De aţi fi orbi, nu aţi avea păcat; iar acum ziceţi: Vedem; pentru aceasta rămâne păcatul vostru (Ioan 9, 41).
Acest răspuns, fraţilor, e foarte limpede şi înseamnă următoarele: Voi ziceţi că nu sunteţi orbi şi înţelegeţi; foarte bine, dar dacă vedeţi şi pricepeţi, şi tot cu făţărie faceţi cele ale Domnului, mai mare osândă veţi avea. Asta însă se potriveşte cu ceia ce Mântuitorul a spus către apostoli: De nu aş fi venit şi nu aş fi grăit lor, păcat nu ar avea; iar acum nu au cuvânt pentru păcatul lor (Ioan 15, 22).
Şi acum, fraţilor, lăsând pe evrei cu păcatele lor şi căutându-ne de ale noastre, să ne uităm la aceia că şi între noi sunt mulţi orbi, după cum am văzut. Dar cuvânt de iertare nu vom avea, pentru că Domnul ne grăieşte neîncetat prin Evanghelia Sa, pe care şi azi am auzit-o, şi ne desfăşoară ca un câmp înaintea ochilor, care sunt păcatele şi care drumul plăcut lui Dumnezeu, pe care trebuie să călcăm. Acuma, dacă cineva, cu toate cuvintele Domnului şi toate înştiinţările Bisericii, stăruieşte încă în apucăturile cele rele, nu va avea cum să-şi dea îndreptățire, pentru că Domnul îi va spune şi lui, ca şi evreilor: de n-aş fi venit şi nu ţi-aş fi grăit, n-ai avea păcat; acum însă el te apasă şi n-ai cu ce să-ţi uşurezi vinovăţia.
Drept aceia, fraţilor, trebuie să înţelegem că, de suntem în orbire, la îndemână ne sunt toate mijloacele pentru a vedea, şi ele din belşug ne sunt date în învăţătura Mântuitorului Hristos. Şi, de sunt între voi oameni cufundaţi în grele păcate, în năravuri rele, care îi nenorocesc şi pe ei şi pe alţii, trebuie să ne silim cu toţii a-i îndemna şi lumina, a le vorbi cele ale vieţii plăcute lui Dumnezeu şi astfel a-i trage către Domnul.
Şi lucrul acesta, fraţilor, de deschidere a ochilor noştri şi a altora, trebuie să-l facem cât suntem în putere, cât putem lucra, cât suntem în această viaţă, căci zice Mântuitorul: Eu trebuie să lucrez lucrurile celui ce m-a trimes, cât este ziuă; vine noaptea, când nimenea nu poate lucra. Deci, dacă Mântuitorul zicea că trebuie să facă lucrurile Tatălui în scurtul timp cât a fost între oameni, şi noi trebuie să ne gândim că viaţa e scurtă şi că măcar atât cât ne este dat să trăim, să nu risipim zilele cele frumoase, abătându-le din calea Domnului. Vor veni vremuri poate când ochii ni se vor deschide şi am dori sa începem altă cale de viaţă, dar puterile nu ne vor mai ajunge. Câţi oameni nu vor fi văzut într-un târziu greşelile făcute şi vor fi voit din toată inima să apuce alt drum, dar viaţa era la capăt!
Să nu fie cu noi tot aşa, fraţilor! Să lucrăm lucrările Tatălui Ceresc câtă vreme avem putinţa a le face, câtă vreme putem îndrepta ce am greşit. Cât suntem în această lume, trebuie să ne arătăm ca fiinţe vrednice ale Bisericii lui Hristos şi ca nişte luminători ai legii Domnului să strălucim. Va fi spre lauda noastră şi înfrumuseţarea vieţii pământeşti. Amin.
Arhimandritul IULIU SCRIBAN, Predici pentru popor