Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu
… O, ce ticălos mare a fost Iuda! Cu trădarea în suflet, stătea liniştit şi mânca liniştit la o masă cu Domnul. Dar să-l lăsăm acum de-o parte pe acest Iuda, punându-l în faţa celor ce cred că pot sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona (Mt. 6, 24).
Să ne întoarcem privirile şi gândurile la Ioan, „învăţăcelul cel iubit“, care stătea „rezemat la pieptul lui Iisus“. O, ce icoană minunată este aceasta! O, de ce dar mare s-a învrednicit Ioan să stea la pieptul Domnului! O, cum nu ştiu oamenii că Domnul ne învredniceşte şi pe noi de acest dar mare şi sfânt! „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi“, zice Mântuitorul. El ne cheamă şi pe noi să ne rezemăm în odihna şi pacea Lui cea sfântă.
Domnul ne atrage în diferite feluri la pieptul Său. O, cum nu ştiu oamenii că şi necazurile, suferinţele, încercările şi izbeliştile vieţii sunt o atragere a Domnului să ne aplecăm la pieptul Lui, să-L aflăm pe El şi să ne rezemăm în El şi odihna Lui…
Eu mă gândesc la mine, în câte chipuri şi feluri m-a atras Domnul la El şi m-a învăţat să mă reazem numai în El.
A fost o vreme când m-am rezemat în cuibul ce-mi făcusem şi în averea ce o strânsesem. Dar acest reazem s-a prăbuşit pe neaşteptate. Cuibul casei mi s-a spart şi a trebuit să plec în lume singur şi pribeag.
M-am rezemat în prieteni, dar curând am aflat cât de slab şi nestatornic este şi acest reazem.
M-am rezemat în desfătările lumii. Dar vai, amar şi mincinos mi-a fost pe urmă şi acest reazem.
Pe mama n-am cunoscut-o, să mă reazem la pieptul ei (a murit când eram de şapte ani).
O, scumpul meu Mântuitor! Poate că Tu ai voit aşa: poate că Tu mi-ai răsturnat toate reazemele cele lumeşti; ca să Te aflu pe Tine, reazemul cel minunat al vieţii mele. M-ai trecut prin suferinţe, m-ai izbit cu lovituri, ca să pierd toate reazemele cele lumeşti, ca să Te aflu pe Tine, ca să mă apleci la pieptul Tău şi să mă reazem numai în ajutorul Tău. Mă simt dator să-Ţi mulţumesc şi din acest loc pentru această aplecare a vieţii mele spre Tine, spre reazemul Tău cel scump şi sfânt.
O, ce reazem dulce este Domnul! Şi o, ce dulce, ce uşoară şi ce plină de bucurie e o viaţă rezemată la pieptul lui Iisus! Lumea de azi e plină de frământări, de oameni nemulţumiţi, nervoşi, răi, îndărătnici tocmai fiindcă oamenii nu se ştiu rezema în Domnul, nu cunosc oamenii odihna, liniştea, bucuria şi dulceaţa unei vieţi rezemată la pieptul lui Iisus.
O, de ai şti tu, fratele meu, ce dulce şi ce uşoară este viaţa când stai rezemat la pieptul lui Iisus; când Îl ai pe Domnul de reazem al vieţii tale! Toate bogăţiile, toate comorile şi toate plăcerile acestei lumi nu pot da liniştea, pacea şi bucuria pe care o dă Domnul celor ce‑şi reazemă viaţa în El.
Văzut-aţi copilul cel mic pe care mama îl ţine în braţele ei? El nu se simte bine decât la pieptul mamei sale. De l-ai muta într-un palat şi într-un leagăn de mătase, el nu se simte liniştit şi bine decât la pieptul mamei sale. Aşa e şi o viaţă aplecată şi rezemată la pieptul Domnului. Lumea cu toate bogăţiile ei nu ne poate da ceea ce ne dă Domnul.
O, ce reazem minunat este Mântuitorul pentru viaţa noastră cea trecătoare şi pentru viaţa noastră cea sufletească!
Singurul reazem al vieţii noastre celei sufleteşti este El. El este gata să ne primească la pieptul Său pe toţi cei ce ne-am pierdut reazemul şi liniştea cea sufletească. Domnul este un reazem – este singurul reazem – care ia asupră-Şi toată iertarea şi uşurarea păcatelor noastre.
Fratele meu! Tu eşti împovărat cu păcate multe şi grele. Te văd cum abia păşeşti sub greutatea lor. Apleacă-te spre Domnul cu ele. Apleacă-te spre Domnul cu greutatea păcatelor tale. Apleacă-te la pieptul Celui ce a murit pentru tine, pentru iertarea ta şi mântuirea ta. Apleacă-te spre El şi îndată vei afla iertare şi uşurare.
Apleacă-te spre El cu lacrimi fierbinţi, rugându-te şi zicând:
Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.
Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plâng mereu cu lacrimi păcatul din trecut.
Apleacă-mă, Iisuse, la sfântă Jertfa Ta,
cu sângele Golgotei să-mi ştergi Tu vina mea.
Apleacă-mă, Iisuse, la sfânt mormântul Tău,
ca să privesc de-aproape că-i mort păcatul meu.
O Iisuse, Preabunule Doamne, eu mă voi apleca mereu la pieptul Tău, pentru că Tu Te-ai aplecat mai întâi spre mine şi „ai scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi şi picioarele mele de la cădere“ (Ps. 114, 8).
Fratele meu! Eu te întreb: care este reazemul vieţii tale? Te rezemi în puterile tale? O, ce reazem slab este acesta! Te rezemi în bani şi în averi? Dar într-o singură noapte poţi deveni sărac. Te rezemi în mărire şi prieteni? Slab reazem e şi acesta. Poate că te rezemi în desfătările lumii, dar, vai, amar îţi va fi pe urmă şi acest reazem. Vei cădea cu el într-o prăpastie de suflet pierzătoare.
La ţară am cunoscut un om bogat şi „fericit“. Avea bani, avea de toate. Dar s-a întâmplat că şoarecii i-au ros câteva mii, bani de hârtie, ce-i avea într-o ladă de lemn. Şi omul şi-a făcut moarte de necaz. Pentru că reazemul lui fusese banul.
Fratele meu! Reazemă-te în Domnul! Reazemă-te în El şi învaţă a te rezema numai în El, căci acesta e un reazem pe care „nici suferinţa, nici strâmtorarea, nici foametea, nici spada“ (Rom. 8, 35) şi nici o altă putere din lumea aceasta nu-l pot lua de la noi. Ca un copil al Domnului te încrede în El şi te reazemă la pieptul Lui. Viaţa ta îndată se va umple atunci de o nespusă pace, linişte, odihnă, fericire şi bucurie deplină.
Rugăciune
Iisuse, Preascumpul meu Mântuitor! Îţi mulţumesc pentru toate câte mi-ai făcut mie, ca să Te aflu pe Tine şi să mă aplec la pieptul Tău. Îţi mulţumesc pentru suferinţele prin care m-ai trecut; Îţi mulţumesc pentru reazemele lumeşti pe care mi le-ai prăbuşit. Iartă-mă, bunule Doamne, că Ţi-a trebuit atâta timp şi atâta dragoste, să mă scoţi din lume şi să mă apleci la pieptul Tău.
Iisuse, iubirea mea, eu mă predau cu totul Ţie. Mă aplec în braţele iubirii Tale şi Te rog să nu mă mai laşi din braţele Tale. Eu voi trăi şi voi muri la pieptul Tău. Nici moartea, nici viaţa nu mă vor mai despărţi de Tine.
Eu Te rog, Preascumpul meu Mântuitor, să mă loveşti iar cu nuiaua când voi încerca să mă depărtez de lângă Tine.
Pe Cel ce cuibul casei mi-ai spart
Şi m-ai trimis prin lume pribeag,
Eu şi astăzi Te rog cu căldură:
O, Doamne Preasfinte, de mine Te-ndură
Şi-mi sparge iar cuibul când în el se adună
Lumeştile mele gânduri şi planuri
Şi mă izbeşte iar cu furtună şi valuri.
Zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume
Pribeag şi străin prin ţară şi lume,
Să înţeleg în sfârşit că afară de Tine
Eu n-am în această lume pe nime’.
Să înţeleg în sfârşit că în orice necaz
Tu singur, Iisuse, cu mine-ai rămas.