„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

CU IISUS SPRE GOLGOTA AU MERS ŞI FEMEILE

Chipul de alături ne arată pe Mântuitorul Hristos ducându-Şi crucea în sus spre Golgota. Apostolii Îl părăsiseră de frica iudeilor, dar iată, femeile se ţin în urma Lui cu plângere şi lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostaşii n-au putut opri calea de durere şi de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos şi, ajunse acolo, se aşază la picioarele crucii şi plâng patimile şi moartea Mântuitorului.
Calea de durere şi de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota este pusă cu învăţătură pentru toate femeile din toate vremurile. „Luaţi aminte femeilor – zice această învăţătură – căci calea ce duce după Hristos şi învăţăturile Lui şi astăzi este o cale grea, o cale de durere şi de lacrimi. De-o parte, viaţa va scoate înaintea voastră necazuri şi dureri şi va pune cruci grele pe umerii voştri, iar de altă parte, satana cu ispitele şi amăgirile lui vă va îndemna să lăsaţi această cale grea şi să apucaţi pe cea largă şi uşoară ce duce la pieire. Dar voi, femeilor, de nimic să nu vă temeţi. Nici ostaşii, nici iudeii n-au putut opri calea femeilor ce mergeau după Hristos; aşa şi pe voi, nici greutăţile vieţii, nici ispitele satanei să nu vă poată abate de la calea ce duce după Hristos”…
Femeilor! Lacrimile şi durerile din această lume îl apropie pe om de Dumnezeu. Vă aduceţi aminte cum, în vremea războiului, suferinţele v-au apropiat mai tare ca oricând de Dumnezeu. | Continuare »

REAZEMUL CREDINŢEI

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

ImgTomaGlasul lui Iisus se aude din prag:
Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi când îl întâlnesc cu grabă îi spun care de care: a înviat Domnul, l-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, i-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama, aude o poveste, ori visează sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe Calvar; văzând cum vrăjmaşii lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormât, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-i plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi: privind în zare, cu gândul la Crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale.
De nu voiu vedea în mâini ranele cuielor…Mai mult: de nu voiu pune degetul meu în ranele cuielor şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui străpunsă, nu voiu crede.
Ochii adeseori te înşală. Mulţi au avut vedenii. Te poţi asigura numai pipăind ca orbul, care e sigur numai pe ce pune mâna. | Continuare »

Toma-4rintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine – pg. 341

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). Da, mă îngrozesc, iubite frate, gândindu-mă că poate chiar tu, cel ce citeşti aceste rânduri, eşti unul din aceia care încă nu-L cunosc pe Domnul Iisus! | Continuare »

„NU ESTE AICI, CI S-A SCULAT” Marcu 16, 6

Părintele Vasile Ouatu

Cu adevărat, cel ce a dus o viată plină de păcate şi care, ca fiul risipitor, s-a dezmeticit, căci a văzut prăpastia în care se afun¬da, şi a venit iarăşi la Dumnezeu şi Biserica Sa nu poate să mai fie tovarăş cu cei ce încă îşi duc o viaţă fără de Dumnezeu. El s-a sculat din ticăloşia în care se afla. El nu mai are ce căuta în locul de pierzanie pentru suflet.
În zadar îl vei mai căuta în acele locuri. În zadar vei întreba de el pe foştii săi tovarăşi, căci toţi îţi vor răspunde: „S-a sculat, numai este aici!”.
O, fratele meu, tu care duci în¬că o viaţă fără de Dumnezeu şi stai departe de Biserica Sa, tu până când zăboveşti în calea pier¬zaniei?
Tu nu vrei să te scoli şi să te ridici din starea de păcat şi tică¬loşie sufletească în care te afli?
Nu vrei tu să-ţi părăseşti to¬varăşii cei răi, care te duc la moar¬tea trupească şi sufletească?
Până când încă zăboveşti? Nu amâna pentru altă dată, că va fi prea târziu.
Scoală-te, fratele meu! Părăse¬şte calea păcatului şi vino la Domnul.
Nu te mai uita înapoi la viaţa pierdută, ci uită-te numai înainte, la viaţa şi bucuria pe care Hristos ţi-o făgăduieşte. Haide, ridică-te şi vino în Oastea Domnului Iisus!
Hristos a murit pentru păcate¬le tale, dar azi Hristos a înviat, pentru ca ţie să-ţi dea biruinţa asupra morţii şi asupra păcatului.
Fă-ne, frate, bucuria ca azi să-i auzim pe tovarăşi tăi de altădată că tu nu mai eşti cu ei, ci te-ai sculat şi-n Oaste ai intrat.
Hai, frate! Hristos e cu noi. El ne dă putere.

«Ostaşul Domnului» nr. 1 / 15 apr. 1934, p. 7

Cât de zguduitoare şi pilduitoare sunt întâmplările prin care a trecut scumpul nostru Mântuitor în Săptămâna cea Mare! În Joia cea mare este şi Evanghelia cu spălarea picioarelor. Mântuitorul se adunase cu apostolii Săi la cină, la cea din urmă cină, când se pregătea să le împărtăşească multe taine sufleteşti. Dar, când colo, ce se întâmplă? Un lucru grozav. Ni-l spune Evanghelia. La masă, între apostoli, s-a iscat şi o ceartă: care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare (Lc 22, 24).
Ce durere grozavă trebuie să fi avut Mântuitorul în aceste clipe!
Trei ani de zile îi învăţase lucrurile mântuirii şi, când colo, tocmai acum la despărţire, uite ce fel de roade slabe se arată.
Izbit de această durere, Mântuitorul n-a grăit nimic. Putea să le ţină apostolilor o aspră lecţie morală. Putea să-i ocărască din greu. Putea să-i biciuiască fără cruţare, cu aspre cuvinte de mustrare. Dar Mântuitorul n-a făcut aşa, ci a îndreptat greşeala lor eu o lecţie de dragoste şi smerenie care va rămânea până la sfârşitul veacurilor.

Spalarea-picioarelor_17_03
Mântuitorul S-a aplecat umil, a luat un vas cu apă şi El, Fiul lui Dumnezeu, a început să spele picioarele ucenicilor Săi (In 13). | Continuare »

PENTRU SĂPTĂMÂNA CEA MARE A PATIMILOR ŞI MORŢII MÂNTUITORULUI

„Eu n-am cruţat – zice Domnul – nici chiar pe Fiul Meu cel iubit, ci pentru voi toţi L-am dat pe Dânsul (Rom 8, 32)

Intrăm în săptămâna Patimilor. Cu un fel de evlavie şi duioşie trec aproape toţi creştinii prin săptămâna aceasta. Şi cele mai împietrite inimi se înduioşează în faţa înfricoşatelor chinuri ce le-a suferit Mântuitorul. Eu însă cutez a spune că cei mai mulţi creştini sunt departe de a simţi ceea ce trebuie simţit în săptămâna aceasta.
Săptămâna cea mare ne aduce cea mai dulce veste din câte s-au auzit cândva pe acest pământ, dar în acelaşi timp şi cea mai plină de cutremur, de înfricoşare şi de răspundere sufletească.
Săptămâna cea mare ne aduce vestea cea dulce că Iisus a murit pentru noi, pentru iertarea noastră şi mântuirea noastră. Ne aduce îndeosebi vestea cea scumpă despre dragostea cea nemărginită cu care ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa de veşnică” (In 3, 16). „Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ispăşire pentru păcatele noastre” (I In 4, 10). „Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Sa spre noi că, încă păcătoşi fiind noi, Hristos pentru noi a murit” (Rom 5, 8).
Cât de mult ne-a iubit şi Dumnezeu-Fiul! „El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat” (Is 53, 5). El a murit pentru noi. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

CUNOŞTI TU GRAIUL JERTFEI LUI IISUS?…

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »

CUVÂNT LA PRAZNICUL BUNEIVESTIRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »

„VENIŢI DUPĂ MINE” (Mt 4, 19)

Părintele Vasile OUATU

Iată glasul lui Iisus, iată dorinţa şi chemarea ce ne-o îndreaptă şi astăzi: „Veniţi după Mine”, [ne] zice El astăzi nouă, celor ce-I purtăm Numele.
Da, chemarea lui Iisus astăzi este nespus de duioasă.
El caută şi-i cheamă pe cei ce pe nedrept îşi zic ai Lui.
Cu adevărat, iubitul meu cititor, cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem ai Domnului!… E multă vreme de când Iisus ne cheamă cu glasul Lui duios şi blând!… Dar cine-L mai aude? Şi cine-L mai urmează? Vrei o dovadă?
O, sunt multe!… Iată câteva! În zilele de duminică şi în zilele de sărbători, când tot creştinul trebuie să fie înaintea Domnului, cine umblă pe străzi de la un capăt şi până la altul? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine umplu bodegile, cârciumile, teatrele, cinematografele, sălile de dans etc., etc.? Nu creştinii?… Nu creştinele? Cine umblă în zile de slujbă la târguri, la pieţe, la negustorii, după afaceri? Nu creştinii? Cine se răsfaţă în toate păcatele acestui veac de întuneric? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine sunt roabele modei? Nu creştinele? Cine vin sluţite, cu unghiile ascuţite şi înroşite ca la sălbatici, cu sprâncenele smulse şi aşa mai departe, chiar şi în sfintele biserici? Nu creştinele? Cine fug de Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ocolesc adunările copiilor lui Dumnezeu? Nu creştinii şi creştinele care au lăsat sfinţenia vieţii şi starea de om nou pe seama adventiştilor? În care casă de creştin se laudă şi se preamăreşte Dumnezeu? În care casă de creştin se priveghează zi de zi şi se aşteaptă venirea Domnului Iisus? Unde sunt creştinii care Îi slujesc Domnului prin toate ale lor? Nu se mai văd!… De aceea, Domnul şi azi ne cheamă cu glasul Lui duios şi sfânt: „Veniţi după Mine”. Ce zici tu, iubite cititor, asculţi chemarea lui Iisus? Eşti tu gata să-L urmezi fără şovăire?
La cea dintâi chemare, apostolii au părăsit totul de îndată: casă, avere, soţie, copii, şi au mers după Iisus. Dar tu, iubite cititor, eşti gata să mergi după Domnul? Ce bun este Domnul!… | Continuare »

LUPTA CREŞTINULUI ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

„Şi l-a scos Domnul Dumnezeu pe Adam din raiul desfătării”… (Fac 3, 23)

Iată cu ce plâns şi durere iese Adam şi Eva din raiul desfătării. Dumnezeu îi aşezase în raiul tuturor bucuriilor şi plăcerilor sufleteşti. Ei trăiau acolo cu adevărat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, fără să cunoască păcatul sau moartea, sau boala, sau orice alte lipsuri şi scăderi sufleteşti sau trupeşti. Şi cine a stricat această minunată stare sufletească a lui Adam şi Eva? Ispita şi păcatul. Adam şi Eva n-au ascultat porunca ce le-a dat-o Dumnezeu şi iată ce a făcut cu ei păcatul neascultării. I-a scos din raiul cel frumos; le-a slăbit sufletul şi trupul şi le-a umplut viaţa cu boli, cu necazuri, cu lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti. Păcatul lui Adam şi Eva a fost atât de mare, încât a trecut şi asupra urmaşilor lor, precum zice Apostolul Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Rom 5, 12). Acesta e păcatul strămoşesc care a trecut cu moarte şi cu mari scăderi trupeşti şi sufleteşti în toţi urmaşii lui Adam.
Dar alături cu păcatul şi moartea, în urmaşii lui Adam a trecut şi ceva bun. Adam şi Eva au ieşit din rai cu lacrimile părerii de rău pentru păcatul ce l-au făcut şi pentru starea fericită pe care au pierdut-o. Aceste lacrimi, precum şi amintirea şi dorinţa cea vie după fericirea pierdută, au rămas şi în urmaşii lui Adam. Şi a mai rămas încă ceva bun. Când i-a scos din rai, Dumnezeu i-a mângâiat pe Adam şi Eva cu făgăduinţa unui Mântuitor „Care va zdrobi capul şarpelui”. | Continuare »

ZIUA JUDECĂŢII DIN URMĂ

O, ce mişcare va fi în ziua cea mare a Judecaţii, când milioane şi milioane de suflete vor sta de faţă înaintea Dreptului Judecător! Şi, o, ce cutremur sufletesc va fi în ziua aceea când se vor deschide cărţile, adică inimile oamenilor, şi se va vedea în ele ca într-o oglindă şi cele bune, şi cele rele. Atunci numai vor cunoaşte şi vor simţi toţi oamenii cât de mult L-au vătămat pe Dumnezeu cu păcatele lor. O groază cumplită îi va cuprinde pe păcătoşi simţind că trebuie să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător. Apăsaţi de această groază şi mustrare, păcătoşii vor zice: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa şi mânia Aceluia ce şade pe scaun” (Apoc 6, 16).
Dar în această fierbere şi mişcare sufletească, deodată se va face tăcere de mormânt. Un înger va suna din trâmbiţă şi va striga numele tău, cititorule, şi tu va trebui să stai [la] judecată. De ai trăit o viaţă de păcate şi fărădelegi, atunci ziua Judecăţii va fi pentru tine „ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” (Apoc 6, 17). Dumnezeu Tatăl, Judecătorul cel mare, Se va ridica şi va zice: „Eu sunt Dumnezeu, Care ţi-am dat toate darurile sufleteşti şi trupeşti, dar tu cu păcatele tale ai batjocorit mila Mea şi darurile Mele şi te-ai închinat altor dumnezei. Eu sunt Dumnezeu, Care L-am jertfit pe Fiul Meu cel scump pentru tine şi păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă. Am omorât pe Fiul Meu pentru păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă de mântuire şi acum Fiul Meu Mă îndeamnă să te judec pentru moartea Lui. Împotriva ta strigă, cerând răzbunare, sângele Fiului Meu, strigă rănite Lui, strigă patimile Lui. Eu sunt Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu”… | Continuare »

VENIŢI LA MINE (Mt 11, 28) – DUCEŢI-VĂ DE LA MINE (Mt 25, 41)

Ioan  Marini, «Glasul Dreptăţii» nr. 4 / 23 ian. 1938, p. 4

De peste 100 de ori răsună în Biblie chemarea ,,Veniţi la Mine” şi numai o dată osânda ,,Duceţi-vă de la Mine”

În Sfânta Scriptură, în peste 100 de locuri se găseşte chemarea dragostei lui Dumnezeu către noi. Dulcea chemare „Veniţi la Mine” ne cheamă din peste 100 de locuri, în diferite chipuri, să venim, să gustăm şi să vedem că „bun este Domnul” (I Ptr 2, 3). Şi acel „vino” răsună atât de dulce şi gingaş, încât de piatră să fie cineva şi tot nu poate să nu-l asculte. „Dragostea lui Hristos ne strânge – striga Apostolul Pavel, înflăcărat de iubirea care îl copleşise la umbra Crucii (II Cor 5, 14). Socoteşte apoi Majestatea Dumnezeiască ce ne grăieşte şi ne cheamă şi vei vedea cât de măreaţă este această dragoste care vine în lume şi aleargă pe toate drumurile după nişte bieţi sărmani, săraci şi goi, după nişte hoţi şi puşcăriaşi, desfrânaţi, lacomi şi plini de tot felul de alte răutăţi. Cât de mare este această dragoste şi cât de preţioasă este chemarea ei!
A n-o asculta înseamnă a săvârşi cel mai mare păcat.
Faţă de aceste dulci chemări, Biblia are spus o singură dată, hotărât, cuvântul de osândă „Du-te”: „Duceţi-vă de la Mine”, pe care-l va spune Domnul la Judecata de Apoi.
O viaţă întreagă, dragostea lui Dumnezeu l-a chemat pe om; dacă el respinge această dragoste, la sfârşit se întâlneşte cu acel înfricoşat „Du-te”. „Dumnezeu este dragoste” (I In 4, 8). Această dragoste ne-a creat în chip atât de minunat (Ps 139, 14) şi ne-a dat o menire atât de frumoasă şi măreaţă pe pământ (Fac 2)! Omul a dispreţuit însă această dragoste, a păcătuit şi s-a despărţit de Dumnezeu, Făcătorul lui (Fac 3). | Continuare »

UN TÂNĂR A FOST ŞI FIUL CEL PIERDUT

Ioan Marini, «Isus Biruitorul» nr. 7 / 9 febr. 1936 , p. 6

Acum duminică avem la rând evanghelia cu fiul cel pierdut.
Această evanghelie ne grăieşte îndeosebi nouă, tinerilor. Căci şi fiul cel pierdut a fost un tânăr ca şi noi. Cum zice Evanghelia: „Un om oarecare avea doi fii. Cel mal tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile apoi, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată” (Lc 15, 11-15).
Aşa e tinereţea. Visătoare şi dornică de libertate, de slobozenie. Aşa era şi fiul cel tânăr din Evanghelie. Avea de toate acasă. Nu ducea lipsă de nimic, fiindcă un tată bun îi purta de grijă.
Dar într-o zi, în inima lui miji dorul de „libertate”, de „slobozenie”, de străinătate, unde să-şi poată petrece „în voie”, fără a mai fi supravegheat. Şi de când dorul acesta s-a înstăpânit în inima lui, nu-i mai era drag nici de tată, nici de mamă, nici de frate, de nimic… În fiecare din ei vedea un vrăjmaş care l-ar putea împiedeca să-şi ducă planul la îndeplinire.
De câte ori nu vezi şi nu auzi şi astăzi de încordări şi certuri în familii, când copiii mai mari sau mai mici nu vor să mai ştie de autoritatea tatălui sau mamei…
„Ce ai să-mi porunceşti? – spune feciorul tatălui său. Fac ce vreau.” „Ce treabă ai cu mine?” – strigă din altă parte fiica, mamei sale. Şi ies apoi cu prieteni şi prietene la plimbări, petreceri şi jocuri, pe calea cea largă a fiului pierdut. Iar în urmă lasă nişte ochi care plâng; ochii sărmanei mame. | Continuare »

PILDA CU FIUL CEL PIERDUT

O, ce minunată este această evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă evanghelie nu arată omului aşa de lămurit calea mântuirii sufleteşti. Ca într o oglindă se vede în această evanghelie viaţa omului şi ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă, păcătoşilor, la Dumnezeu!
Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea pe care ne-a dat-o Tatăl Ceresc.
O, în câte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie, omule, ţi a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti mintea şi înţelepciunea, punându le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu şi pe de-aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrânări. Ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu le risipeşti în pofte şi plăceri, în loc să o faci fântână de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi. | Continuare »

PĂZIŢI-VĂ DE ALUATUL FARISEILOR (Lc 12, 1)

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş, parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti
«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau învăţătura sănătoasă. Nu căutau alinare şi mântuire. Nu voiau o convingere sinceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mântuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo minune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemulţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică legea”. Sărmanii oameni! Inima li s-a împietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus a învăţat ca nimeni altul, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 11, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spirituale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi, ostaşii Domnului, nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. | Continuare »

„Cu ochii ţintă la Căpetenia desăvârşirii noastre…

Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa“

„Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care încheie în el un om mare, o jertfă mare.
Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură…
Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr: pentru Adevărul dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă, decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Iisus cel Răstignit şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2), pe Care L-a vestit cu timp şi fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit pe toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.
Roada vestirii şi a suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul ţării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – a creat «Oastea Domnului», curentul de vestire şi trăire a Evangheliei. | Continuare »

Pr-Iosif-5S-a născut în anul 1888 şi-şi sfârşeşte călătoria împlinind 50 de ani.
A fost preot timp de 10 ani în comuna Avram Iancu, Turda (în munţii Apuseni). În anul 1918, o mare durere îl încearcă: îi moare, pe rând, soţia şi cei trei copilaşi. Această grea lovitură este hotărâtoare pentru viaţa sa. Ea e marea chemare a lui Dumnezeu, care printr-o furtună îl cheamă tainic în slujba de vestitor al Evangheliei şi trezitor de suflete. Trezindu-l pe el însuşi printr-o încercare de supremă durere, îl face să înţeleagă durerea altora, mila şi dragostea pentru sufletele pierdute.
Însoţit de micul TIT, fiul său drag, care-i mai rămăsese unica mângâiere pe lume, vine la Sibiu, unde începe lucrul de evanghelizare prin scrisul său plin de har.
Frământat mereu de starea decăzută a creştinismului nostru, se roagă pentru trezirea sufletească şi lucrează pentru lumina¬rea fraţilor săi care zac în întuneric şi umbra morţii.
Şi Dumnezeu răspunde. În noaptea de Anul Nou 1923, prin inspiraţie de sus, porneşte cea mai mare mişcare de trezire sufletească din ţara noastră. De aci înainte trăieşte, suferă şi luptă până la moarte pentru această mişcare a Duhului şi pentru mântuirea miilor de suflete pierdute din întinsul României şi de peste hotare.
În cartea cu „Istoria unei jertfe”, care va apare, se va scrie pe larg despre toate suferinţele, durerile şi greutăţile pe care le-a avut în decursul celor 28 ani de slujitor al Domnului şi mai ales în cei 18 de când a venit la Sibiu. | Continuare »

Vorbirea părintelui Vladimir la sicriul şi la mormântul scumpului Părinte Iosif

Pr-VladimirIubiţii şi scumpii mei fraţi!… Iată, în sfârşit, mă aflu în faţa scumpului şi în veci neuitatului meu părinte Iosif… şi nu-i vom mai vedea faţa scumpă şi sfântă. El se coboară cu trupul – în mijlocul plânsului nostru – în sânul pământului acestuia din care toţi suntem alcătuiţi…
Plângând am venit de acasă până la Sibiu şi mă rugam fierbinte Domnului meu Iisus necontenit, ca El să mă ajute să mai vad pe scumpul meu părinte Iosif înainte de a fi coborât în sânul pământului.
Şi acum, în momentul acesta când stau pe marginea acestui scump mormânt, îmi îndrept inima şi toată fiinţa mea către bunul Dumnezeu şi-I mulţumesc fierbinte că nu m-a lipsit de ultima mângâiere cu care să mă mângâi toată viaţa mea.
Am o credinţă că, pentru a veni la timp aici, se ruga Domnului şi părintele Iosif, şi scumpa mea soţie care, în ceruri, mă aşteaptă şi pe mine, cât mai curând. Părintele Iosif şi-a sfârşit călătoria trudnică. Şi-a sfârşi-o cu dragoste pilduitoare pentru noi toţi. Iar acuma se odihneşte în ceruri fericit… Părintele Iosif a plecat, dar n-a murit şi nu va muri niciodată în inimile noastre. Opera, lucrarea lui va dăinui şi va trăi în vecii vecilor, străbătând negura tuturor vremurilor ce vor urma. Numele lui va intra în Istoria cea nepărtinitoare a Bisericii şi Ţării noastre… | Continuare »

„ACUM SLOBOZEŞTE, STĂPÂNE, PE ROBUL TĂU ÎN PACE, CĂ VĂZURĂ OCHII MEI MÂNTUIREA TA”…

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 6 / 3 febr. 1929, p. 3

Acum sâmbătă avem praznicul Întâmpinării Domnului. La 40 de zile după naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul legii pentru el». În biserică aştepta bătrânul Simion, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta (Lc 1, 21-31).
Istoria şi viaţa bătrânului Simeon este în legătură cu Vechiul Testament; este trecerea dintre Vechiul şi Noul Testament. Plinirea profeţiilor şi venirea Mântuitorului însemna un hotar între Vechiul şi Noul Testament, între o lume veche şi o lume nouă. Bătrânului Simeon i s-a dat mai întâi să treacă acest hotar. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet care trece din legea lui Moise în darul şi harul lui Isus Hristos. Bătrânul Simeon este cel dintâi suflet căruia i s-a dat să-L vadă şi să-L afle pe Iisus Mântuitorul.
„Şi era făgăduit lui Simeon de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia. Ce făgăduinţă scumpă şi sfântă! Fireşte, pentru atare necredincios, această făgăduinţă n-ar fi fost cine ştie ce lucru mare. Nu s-ar fi încălzit şi însufleţit pentru ea. S-ar fi încălzit pentru făgăduinţa unei îmbogăţiri, a unui rang mare sau altceva de acest fel. Dar dreptul Simeon a luat pe sufletul său această făgăduinţă. A stropit-o zi de zi cu dorul său, cu aşteptarea sa şi cu rugăciunile sale. Toată viaţa lui curgea spre această făgăduinţă. Toată viaţa lui curgea şi se dorea spre Cel făgăduit Îmbătrânise Simeon şi Cei făgăduit nu Se mai arăta. Însă credinţa, dorul şi nădejdea Îl aşteptau neîncetat. Şi iată, Cel făgăduit soseşte. Bătrânul Simeon Îl ia în braţele sale şi grăieşte uşurat: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace…”. | Continuare »

Împodobeşte-ți casa cu milostenii, cu rugăciuni, cu rugi și cu privegheri de noapte…

Sf. Ioan Gură de Aur, OMILII LA MATEI, pg. 944-946

O, oameni nebuni, care blestemaţi pe săraci şi spuneți că sărăcia face de ruşine şi viața oamenilor și casele lor! Din pricina aceasta amestecați totul pe lume. Spune-mi, care e ruşinea casei unui sărac? Că nu are pat de fildeş, că nu are vase de argint? Că toate lucruruile din casa lui sunt de lut şi de lemn? Dar tocmai aceasta dă unei case cea mai mare slavă şi strălucire. Când nu te ocupi de cele lumești poți să-ți întrebuințezi timpul cu grija de suflet. Când vezi că te îngrijeşti numai de cele lumești, ruşinează-te de marea ta necuviinţă. Şi mai ales casele bogaților sunt lipsite de cuviință. Poate fi, oare, o mai mare necuviință decât aceea de a îmbrăca lemnele cu covoare, de a fereca paturile cu argint ca la teatru şi ca pe scenă? Care casă seamănă mai mult cu scena şi cu cele de pe scenă? Casa bogatului sau casa săracului? Nu-i aşa că a bogatului?
Deci ea este plină de necuviință. Care casă seamănă cu casa lui Pavel, cu a lui Avraam? Nu-i aşa că a săracului? Deci ea este plină de podoabe şi de bună-cuviință. Şi ca să cunoşti că mai cu seamă aceasta este podoaba unei case, mergi în casa lui Zaheu şi află cum şi-a împodobit el casa când Hristos a vrutsă intre în ea! Zaheu n-a alergat la vecini ca să ceară scaune şi paturi de fildeş, nici n-a scos din lăzi covoare țesute în Lacedemonia, ci şi-a împodobit casa cu podoaba potrivită lui Hristos.
– Care-i podoaba aceasta?
– „Voi da, spune el, jumătate din averile mele săracilor şi celui de la care am răpit îi voi întoarce împătrit!” | Continuare »

AZI S-A FĂCUT MÂNTUIRE CASEI ACESTEIA

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 4 / 22 ian. 1939, p. 1

Duminica aceasta avem la rând Evanghelia cu Zacheu, vameşul care s-a mântuit primindu-L pe Domnul în casa sa (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 19, 1-10).
Este aceasta una dintre cele mai frumoase şi mai duioase pagini din Evanghelie; unul dintre cele mai minunate imnuri scrise în cartea mântuirii şi care mai răsună şi azi în cer şi pe pământ ori de câte ori un Zacheu Îl primeşte pe Domnul.
Să cercetăm puţin istoria vieţii şi a mântuirii lui Zacheu.
Cine era el? Evanghelia ne descrie istoria lui în cinci cuvinte care ne spun totul; era mai-marele vameşilor şi era bogat.
Vameşii erau păcătoşii timpului, cunoscuţi de toţi ca nişte oameni încărcaţi de avuţia nedreptăţii şi lăcomiei şi din cauza aceasta, căzuţi în dispreţul tuturor. Zacheu, fiind mai-marele vameşilor, era, desigur, şi mai-marele păcătoşilor. „Şi era bogat”; bogat în aur şi avuţii şi bogat în păcate, care erau mult mai numeroase decât banii lui.
Cine ar mai putea crede că acest om avea să fie într-o zi altul? Cine ar putea crede că într-o zi Zacheu avea să se schimbe, să urască avuţia păcatului şi să devină un om nou, un sfânt? Nimeni! Omeneşte vorbind, acest lucru nici nu se poate. Lumea zice despre viaţa ăstor fel de oameni că nu se mai poate repara. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr” (Ecles 1, 15). Dar ceea ce nu se poate face de oameni se poate de Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. | Continuare »