Comori Nemuritoare

Arhim. Scriban

În vechile noastre poveşti se află zugrăvite chipuri ciudate de oameni-neoameni, făpturi care parcă ar fi fost ca noi după înfăţişare, dar cu apucături sălbatice şi cu puteri neînchipuite. Poveştile le-au zis căpcăuni, adică nişte dihănii care sunt mai mult altceva decât oameni, jigănii cumplite, fioroase şi primejdioase.
Închipuiri, ar zice cineva. Mintea omului a născocit de la ea şi a plăsmuit povestiri cu făpturi care n-au fost.
Cu toate acestea, când noi stăm şi privim nu chipul, ci faptele omului de azi, de atâtea ori eşti ispitit să zici: „Acesta e neom!”. În adevăr, sunt între noi fiinţe cu chip omenesc, [dar] cu apucături atât de sălbatice şi de cumplite, atât de abătute din croiala firească a omului, încât cu dreptul ar fi să spui: „Şi este acesta om, fiindcă seamănă a om? Numai chipul lui e de om, iar încolo…”.
Atunci nu ar fi cu dreptul să le zicem acestora căpcăuni?
Ba cu tot dreptul. Când vezi la ei fapte şi pofte care nu pot fi ale omului obişnuit, când vezi cum colcăie în ei ca un cazan de patimi, când vezi cum spumegă să facă una mai rea decât alta, când îi vezi că n-au astâmpăr de a săvârşi răutatea – că aceasta este cea mai mare dulceaţă a lor –, atunci ce să spui? Aceştia sunt căpcăuni, fiinţe din alt aluat, care doar chipul de om îl au.
Doamne, multe dihănii de acestea mai sunt! Doamne, cât s-a înmulţit lifta lor! Doamne, câte veşti ne vin despre oameni care trăiesc ca turbaţii, care şi au poftele cele mai turbate!
Citeşti că şi în alte vremuri au fost astfel de chipuri, că lumea niciodată n-a fost lipsită de ticăloşi, de fiarele cu chip de om; dar nu s-a mai pomenit să răsară aşa de mulţi dintr-odată ca acum, să împânzească zările cu mulţimea lor. De câte ori deschizi o foaie cu veştile zilei, dai mai întâi de ei. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 13 / 6 apr. 1924, p. 3

Acum luni avem praznicul Buneivestiri, adică Vestea cea bună ce i-a adus-o îngerul Gavriil Preacuratei Fecioare Maria când i-a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… că, iată, Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus”. (Citiţi pe larg la Evanghelistul Luca, cap. 1).
O, de ce dar mare s-a învrednicit Preacurata Fecioară Maria! Nimeni din muritorii pământului nu s-a învrednicit de un dar aşa mare şi sfânt. Fecioara Maria petrecea o viaţă sfântă de rugăciune şi peste această viaţă S-a pogorât darul Sf. Duh şi vestea cea bună a naşterii Mântuitorului. Cu credinţă şi cu smerenie a răspuns Sfânta Fecioară la vestea ce i-a adus-o îngerul Gavriil; şi peste această credinţă şi smerenie s-a pogorât darul Sfântului Duh. De la început şi până la sfârşit, viaţa Preacuratei a fost o viaţă de rugăciune, de curăţenie, de smerenie, de iubire, de lacrimi, de suferinţe… şi până la sfârşitul veacurilor, neamurile pământului vor ferici pe Sfânta Fecioară, cântând cu vorbele ei:
„Măreşte, suflete al meu, pe Domnul şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire cel Puternic şi Sfânt Numele Lui” (Lc 1, 17-49).
Dar, pe lângă fericirea şi cinstea ce i se cuvine Fecioarei Maria, să luăm şi pildă de învăţătură. Vestea cea bună a unui Mântuitor ţi se aduce şi ţie, iubite cititorule. Domnul vrea să se pogoare, să intre şi în sufletul tău, în viaţa ta, în casa ta… | Continuare »

Pr. V. I. Ouatu, «Ostaşul Domnului» nr. 14 / 1 nov. 1934, pp. 2-4

Dragul meu cititor, ai înţeles tu graiul jertfei lui Iisus? Auzi cum El necontenit te cheamă să stai o clipă să priveşti la jertfa ce-ţi îmbie iertare, pocăinţă şi iubire? O, de-ai înţelege preţul jertfei lui Iisus!
Din ea apare strălucind iubirea sfântă a Domnului Iisus. Ah, ce fericit vei fi în clipa în care vei pricepe această minunată iubire!… Numai ea te face să uiţi totul şi să te apleci cu grabă sub crucea binecuvântată. Ea-ţi străpunge inima ca o săgeată ascuţită, şi-ţi scaldă ochii în lacrimile unei pocăinţe curate. Stăpânit de-a Lui iubire, începi să simţi cum inima ţi se moaie şi-n ea încolţeşte un nou răsad, ce te călăuzeşte înspre veşnicie. E rodul vieţii celei noi, ascunse în Iisus. Îngenuncheat sub a Lui Cruce, în inimă-ţi vor picura divinele-I cuvinte, care într-o clipă te schimbă şi înnoiesc. Numai smerit îngenuncheat la sânul blând al Domnului Iisus îţi vei putea descoperi păcatul care a ros de multă vreme fiinţa ta plăpândă. Numai aşa vei înţelege de ce Iisus pe cruce ni Se dă ca să ne aducă nouă tuturor o veşnică şi sigură răscumpărare. Da, Iisus ni Se dă nouă prin jertfa de pe cruce. De aceea mare şi minunat este acest grai al jertfei lui Iisus! Dar cine-l mai pricepe?!… Şi dragostea nu are margini.
În dorul Lui fierbinte de-a rămâne cu noi pentru totdeauna şi a ne lumina, sfinţi şi călăuzi pe-ale vieţii căi, Iisus îşi strânge ucenicii şi lor le încredinţează un dar nepreţuit: e însăşi Trupul şi Sângele Său, pecetluirea de totdeauna a dragostei Sale pentru noi. Ah, ce dar minunat!… Cine va putea să-l înţeleagă?!… | Continuare »

Ioan Marini

Ceva despre rostul Oastei Domnului

A fi creştin adevărat nu e destul să fii botezat în numele lui Hristos, ci mai trebuie neapărat să-I şi urmezi lui Hristos, pe căile învăţăturii Lui, spre a te apropia şi a trăi cu El, după voia Lui şi nu după voia şi plăcerile tale. Domnul Iisus ne spune răspicat: „Eu sunt Viţa şi voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5).
Şi mai zice Domnul: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37-38).
Deci e clar că creştinul care nu rămâne strâns legat de Hristos, care nu rămâne în Hristos cum rămâne mlădiţa lipită de trunchiul copacului, acela nu aduce roade. Nu numai că nu aduce roade, dar se usucă. Creştinul care nu-şi ia crucea şi nu urmează cu viaţa lui calea lui Hristos, calea Evangheliei, acela nu e vrednic de Hristos, pe acela Hristos îl va arunca de la Sine în ziua judecăţii, zicându-i: „Du-te de la Mine, că nu te cunosc” (Lc 13, 27).
Acesta e adevărul pe care creştinii noştri de azi aproape nici nu-l cunosc sau, dacă-l cunosc, nu ţin seamă de el. Vai, iubite cititorule, ce lucru grozav vedem în lumea creştină de acum, dacă o privim în lumina Evangheliei! Vai, cât de mulţi sunt creştinii care nici habar n-au să-I urmeze lui Hristos, să se apropie de El şi să facă voia Lui! Dacă-i întrebi, toţi îţi spun că sunt creştini, iar dacă te uiţi la viaţa lor, la faptele lor, vezi că ei sunt departe de Hristos ca nişte mlădiţe rupte din tulpina vieţii şi plutesc uscate, veştede, purtate de vânturile păcatelor. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA
Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. (Citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12)

Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav. | Continuare »

Părintele Vasile OUATU

Iată glasul lui Iisus, iată dorinţa şi chemarea ce ne-o îndreaptă şi astăzi: „Veniţi după Mine”, [ne] zice El astăzi nouă, celor ce-I purtăm Numele.
Da, chemarea lui Iisus astăzi este nespus de duioasă.
El caută şi-i cheamă pe cei ce pe nedrept îşi zic ai Lui.
Cu adevărat, iubitul meu cititor, cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem ai Domnului!… E multă vreme de când Iisus ne cheamă cu glasul Lui duios şi blând!… Dar cine-L mai aude? Şi cine-L mai urmează? Vrei o dovadă?
O, sunt multe!… Iată câteva! În zilele de duminică şi în zilele de sărbători, când tot creştinul trebuie să fie înaintea Domnului, cine umblă pe străzi de la un capăt şi până la altul? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine umplu bodegile, cârciumile, teatrele, cinematografele, sălile de dans etc., etc.? Nu creştinii?… Nu creştinele? Cine umblă în zile de slujbă la târguri, la pieţe, la negustorii, după afaceri? Nu creştinii? Cine se răsfaţă în toate păcatele acestui veac de întuneric? Nu creştinii? Nu creştinele? Cine sunt roabele modei? Nu creştinele? Cine vin sluţite, cu unghiile ascuţite şi înroşite ca la sălbatici, cu sprâncenele smulse şi aşa mai departe, chiar şi în sfintele biserici? Nu creştinele? Cine fug de Cuvântul lui Dumnezeu? Cine ocolesc adunările copiilor lui Dumnezeu? Nu creştinii şi creştinele care au lăsat sfinţenia vieţii şi starea de om nou pe seama adventiştilor? În care casă de creştin se laudă şi se preamăreşte Dumnezeu? În care casă de creştin se priveghează zi de zi şi se aşteaptă venirea Domnului Iisus? Unde sunt creştinii care Îi slujesc Domnului prin toate ale lor? Nu se mai văd!… De aceea, Domnul şi azi ne cheamă cu glasul Lui duios şi sfânt: „Veniţi după Mine”. Ce zici tu, iubite cititor, asculţi chemarea lui Iisus? Eşti tu gata să-L urmezi fără şovăire?
La cea dintâi chemare, apostolii au părăsit totul de îndată: casă, avere, soţie, copii, şi au mers după Iisus. Dar tu, iubite cititor, eşti gata să mergi după Domnul? Ce bun este Domnul!… | Continuare »

Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” (Pilde 23, 26)

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.
2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.
3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-i inima ta!
4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” (I Cor. 1, 25)
5. Sau cât preţuieşte omul despre care se spune: e bogat, dar nu are inimă? Oare îşi va duce bogăţia în cealaltă lume şi o va dărui Celui a cărui vistierie sunt pământul şi cerul, şi soarele şi stelele şi toate împărăţiile ştiute şi neştiute? | Continuare »

„Voi mai clătina o dată pământul” (Hag 2, 6), după care „se vor clătina puterile cerului” (Mt 24, 29) şi „vor plânge toate neamurile pământului” (Mt 24, 30)

Hotărât lucru, de la război încoace trăim vremuri biblice, vremuri apocaliptice. Lumea şi omenirea trece prin nemaipomenite schimbări, frământări, crize, pregătiri de războaie etc. Şi totul merge repede, catastrofal. Ceea ce nu aducea mai înainte un veac aduce azi un an. O spaimă şi nesiguranţă stăpâneşte lumea.
Nimeni nu poate şti ce aduce ziua de mâine. Frică de ziua de azi şi teamă de ziua de mâine.
Diplomaţii, învăţaţii, politicienii umblă mereu să pună iar carul lumii la drum. Dar totul e în zadar. Omenirea merge din rău în mai rău.
O, dacă ar citi oamenii Biblia, ar vedea tot anume încotro merge lumea. Ar vedea tot anume cum se împlinesc Scripturile sub ochii noştri. Ar vedea tot anume cum se apropie ziua de apoi.
„Eu am vestit de la început – zice Domnul – ce are să se întâmple. Şi cu mult înainte, ce nu este încă împlinit” (Is 46, 10). Un semn al sfârşitului va fi acesta, că chemarea lui Dumnezeu va răsuna mai tare ca oricând. Strigarea Mântuitorului: „Pocăiţi-vă!”, va răsuna în vremile din urmă mai tare ca oricând.
„Voi mai clătina o dată pământul”, a zis Domnul prin proorocul (Hag 2, 6-7). Înaintea sfârşitului, Domnul va mai clătina o dată neamurile, va mai clătina o dată sufletele oamenilor, pentru ca orice om să se poată mântui. Această „clătinare”, acest cutremur sufletesc îl avem azi. Domnul ne „scutură”; Domnul ne cheamă la mântuire cu fel de fel de urgii şi semne cereşti.

Chemările Domnului răsună azi mai cutremurător ca oricând. Ca un Tată bun şi milostiv, Domnul Dumnezeu Îşi cheamă încă o dată copiii „neascultători”. Îi cheamă „acasă”, pentru cea din urmă oară; de aceea chemarea Lui e mai cutremurătoare ca oricând. Şi în acelaşi timp, mai dulce ca oricând. | Continuare »

Iată cu ce plâns şi durere iese Adam şi Eva din raiul desfătării. Dumnezeu îi aşezase în raiul tuturor bucuriilor şi plăcerilor sufleteşti. Ei trăiau acolo cu adevărat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, fără să cunoască păcatul sau moartea, sau boala, sau orice alte lipsuri şi scăderi sufleteşti sau trupeşti. Şi cine a stricat această minunată stare sufletească a lui Adam şi Eva? Ispita şi păcatul. Adam şi Eva n-au ascultat porunca ce le-a dat-o Dumnezeu şi iată ce a făcut cu ei păcatul neascultării. I-a scos din raiul cel frumos; le-a slăbit sufletul şi trupul şi le-a umplut viaţa cu boli, cu necazuri, cu lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti. Păcatul lui Adam şi Eva a fost atât de mare, încât a trecut şi asupra urmaşilor lor, precum zice Apostolul Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Rom 5, 12). Acesta e păcatul strămoşesc care a trecut cu moarte şi cu mari scăderi trupeşti şi sufleteşti în toţi urmaşii lui Adam.
Dar alături cu păcatul şi moartea, în urmaşii lui Adam a trecut şi ceva bun. Adam şi Eva au ieşit din rai cu lacrimile părerii de rău pentru păcatul ce l-au făcut şi pentru starea fericită pe care au pierdut-o. Aceste lacrimi, precum şi amintirea şi dorinţa cea vie după fericirea pierdută, au rămas şi în urmaşii lui Adam. Şi a mai rămas încă ceva bun. Când i-a scos din rai, Dumnezeu i-a mângâiat pe Adam şi Eva cu făgăduinţa unui Mântuitor „Care va zdrobi capul şarpelui”. | Continuare »

Ioan Marini

„Adam din rai s-a gonit cu mâncarea împărtăşindu-se, ca un neascultător. Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut cu postul, curăţindu-şi ochii sufletului. Pentru aceasta, cei ce poftim să fim locuitorii raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare; şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise, patruzeci de zile. Cu rugăciuni şi cu cereri, străduind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti.”

Creştinul este un luptător pentru împărăţia lui Dumnezeu; unul ce dă năvală în fiecare zi, pentru a atinge „ţinta” desăvârşirii la care este chemat (Ef 4, 13-15).
Dar până să ajungi acolo, câte lupte, câte căderi, câte lacrimi şi dureri… Numai cel ce merge pe calea cea „strâmtă şi cu scârbe” ştie…
Dar fie; face să te lupţi, când ştii ce este la capăt. Şi Domnul ne-a dat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui (I Ptr 2, 21). Dar pentru ca să te lupţi îţi trebuie arme. Un luptător pe câmpul de luptă fără arme nici nu ţi-l poţi închipui. Oricine ar spune că este un nesocotit cel ce se încumetă să meargă la război cu mâinile în buzunar.
Dar un creştin, care este un „ostaş al Domnului” (I Tim 2, 2), nu va fi oare doborât în luptă, mergând nepăsător şi neînarmat în lupta aceasta?
Fără îndoială, îi trebuie arme duhovniceşti pentru lupte duhovniceşti.
Căci nu împotriva cărnii şi sângelui avem de luptat, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii (diavolului), care sunt în locurile cereşti (Ef 6, 12). | Continuare »

Evanghelia de duminică este pusa înaintea noastră la prinderea postului, cu învăţătură sufletească despre cum trebuie să facem postul nostru curăţitor de păcate şi mântuitor de suflete. Evanghelia începe cu vorbele: „De nu veţi ierta greşelile semenilor voştri, nici Tatăl ceresc nu vă va ierta”. Asta înseamnă că şi temelia postului trebuie să fie iertarea şi iubirea de oameni. Nici postul, nici viaţa noastră de creştini n-ajunge nimic dacă nu se reazemă pe această temelie. „Ura şi neîmpăcarea este păcatul cel mai mare – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Nici postul, nici rugăciunea, nici milostenia n-ajung nimic dacă au ne-am împăcat”. De ce? Apoi de aceea, pentru că noi trăim din mila şi iertarea Tatălui ceresc şi această iertare ni s-a dat şi ni se dă condiţionat, ca şi noi să iertăm altora. În acest înţeles ne-a învăţat Mântuitorul a ne ruga: „Şi ne iartă nouă, Doamne, greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. De câte ori ne rugăm aşa, dar nu iertăm, ne osândim pe noi înşine (citeşte pilda datornicului nemilostiv de la Matei 18, 23-35).
„Când postiţi nu fiţi ca făţarnicii”… zice mai departe evanghelia. Să luam aminte că această mustrare apasă şi posturile noastre. Cei mai mulţi creştini intră în sfântul post, trec prin el şi ies din el fără nici o schimbare sufletească. Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. (Cei mai mulţi nu schimbă nimic: nici mâncările, nici purtările.) «Posteşti? – întreabă Sf. Ioan Gură de Aur. Arată-mi prin faptele tale… Să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale… Că de-am mânca numai cenuşă şi încă de nici un folos nu ne va fi postul, dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări şi de păcate nu”. | Continuare »

O, ce mişcare va fi în ziua cea mare a Judecaţii, când milioane şi milioane de suflete vor sta de faţă înaintea Dreptului Judecător! Şi, o, ce cutremur sufletesc va fi în ziua aceea când se vor deschide cărţile, adică inimile oamenilor, şi se va vedea în ele ca într-o oglindă şi cele bune, şi cele rele. Atunci numai vor cunoaşte şi vor simţi toţi oamenii cât de mult L-au vătămat pe Dumnezeu cu păcatele lor. O groază cumplită îi va cuprinde pe păcătoşi simţind că trebuie să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător. Apăsaţi de această groază şi mustrare, păcătoşii vor zice: „Munţilor şi pietrelor, cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa şi mânia Aceluia ce şade pe scaun” (Apoc 6, 16).
Dar în această fierbere şi mişcare sufletească, deodată se va face tăcere de mormânt. Un înger va suna din trâmbiţă şi va striga numele tău, cititorule, şi tu va trebui să stai [la] judecată. De ai trăit o viaţă de păcate şi fărădelegi, atunci ziua Judecăţii va fi pentru tine „ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” (Apoc 6, 17). Dumnezeu Tatăl, Judecătorul cel mare, Se va ridica şi va zice: „Eu sunt Dumnezeu, Care ţi-am dat toate darurile sufleteşti şi trupeşti, dar tu cu păcatele tale ai batjocorit mila Mea şi darurile Mele şi te-ai închinat altor dumnezei. Eu sunt Dumnezeu, Care L-am jertfit pe Fiul Meu cel scump pentru tine şi păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă. Am omorât pe Fiul Meu pentru păcatele tale, dar tu n-ai primit această jertfă de mântuire şi acum Fiul Meu Mă îndeamnă să te judec pentru moartea Lui. Împotriva ta strigă, cerând răzbunare, sângele Fiului Meu, strigă rănite Lui, strigă patimile Lui. Eu sunt Judecător şi Tată. Ca Judecător, te judec pentru dreptatea Mea, iar ca Tată, te judec pentru Fiul Meu”… | Continuare »

Ioan  Marini, «Glasul Dreptăţii» nr. 4 / 23 ian. 1938, p. 4

De peste 100 de ori răsună în Biblie chemarea ,,Veniţi la Mine” şi numai o dată osânda ,,Duceţi-vă de la Mine”

În Sfânta Scriptură, în peste 100 de locuri se găseşte chemarea dragostei lui Dumnezeu către noi. Dulcea chemare „Veniţi la Mine” ne cheamă din peste 100 de locuri, în diferite chipuri, să venim, să gustăm şi să vedem că „bun este Domnul” (I Ptr 2, 3). Şi acel „vino” răsună atât de dulce şi gingaş, încât de piatră să fie cineva şi tot nu poate să nu-l asculte. „Dragostea lui Hristos ne strânge – striga Apostolul Pavel, înflăcărat de iubirea care îl copleşise la umbra Crucii (II Cor 5, 14). Socoteşte apoi Majestatea Dumnezeiască ce ne grăieşte şi ne cheamă şi vei vedea cât de măreaţă este această dragoste care vine în lume şi aleargă pe toate drumurile după nişte bieţi sărmani, săraci şi goi, după nişte hoţi şi puşcăriaşi, desfrânaţi, lacomi şi plini de tot felul de alte răutăţi. Cât de mare este această dragoste şi cât de preţioasă este chemarea ei!
A n-o asculta înseamnă a săvârşi cel mai mare păcat.
Faţă de aceste dulci chemări, Biblia are spus o singură dată, hotărât, cuvântul de osândă „Du-te”: „Duceţi-vă de la Mine”, pe care-l va spune Domnul la Judecata de Apoi.
O viaţă întreagă, dragostea lui Dumnezeu l-a chemat pe om; dacă el respinge această dragoste, la sfârşit se întâlneşte cu acel înfricoşat „Du-te”. „Dumnezeu este dragoste” (I In 4, 8). Această dragoste ne-a creat în chip atât de minunat (Ps 139, 14) şi ne-a dat o menire atât de frumoasă şi măreaţă pe pământ (Fac 2)! Omul a dispreţuit însă această dragoste, a păcătuit şi s-a despărţit de Dumnezeu, Făcătorul lui (Fac 3). | Continuare »

O, ce minunată este această evanghelie a fiului pierdut! Parcă nici o altă evanghelie nu arată omului aşa de lămurit calea mântuirii sufleteşti. Ca într o oglindă se vede în această evanghelie viaţa omului şi ca un cântec ceresc se aude din ea chemarea: Întoarceţi-vă, păcătoşilor, la Dumnezeu!
Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea pe care ne-a dat-o Tatăl Ceresc.
O, în câte chipuri risipesc oamenii averea sufletească ce o au de la Dumnezeu! Ţie, omule, ţi a dat Dumnezeu minte şi înţelepciune să le pui în slujba mântuirii tale sufleteşti, dar tu îţi risipeşti mintea şi înţelepciunea, punându le în slujba păcatelor, în silinţa de a înşela şi a minţi pe Dumnezeu şi pe de-aproapele tău. Ţi-a dat Dumnezeu sănătate, dar tu o risipeşti în beţii, chefuri şi desfrânări. Ţi-a dat Dumnezeu avere şi bani, dar tu le risipeşti în pofte şi plăceri, în loc să o faci fântână de milă şi milostenie pentru cei săraci, bolnavi şi neajutoraţi. | Continuare »

Ioan Marini, «Isus Biruitorul» nr. 7 / 9 febr. 1936 , p. 6

Acum duminică avem la rând evanghelia cu fiul cel pierdut.
Această evanghelie ne grăieşte îndeosebi nouă, tinerilor. Căci şi fiul cel pierdut a fost un tânăr ca şi noi. Cum zice Evanghelia: „Un om oarecare avea doi fii. Cel mal tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile apoi, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată” (Lc 15, 11-15).
Aşa e tinereţea. Visătoare şi dornică de libertate, de slobozenie. Aşa era şi fiul cel tânăr din Evanghelie. Avea de toate acasă. Nu ducea lipsă de nimic, fiindcă un tată bun îi purta de grijă.
Dar într-o zi, în inima lui miji dorul de „libertate”, de „slobozenie”, de străinătate, unde să-şi poată petrece „în voie”, fără a mai fi supravegheat. Şi de când dorul acesta s-a înstăpânit în inima lui, nu-i mai era drag nici de tată, nici de mamă, nici de frate, de nimic… În fiecare din ei vedea un vrăjmaş care l-ar putea împiedeca să-şi ducă planul la îndeplinire.
De câte ori nu vezi şi nu auzi şi astăzi de încordări şi certuri în familii, când copiii mai mari sau mai mici nu vor să mai ştie de autoritatea tatălui sau mamei…
„Ce ai să-mi porunceşti? – spune feciorul tatălui său. Fac ce vreau.” „Ce treabă ai cu mine?” – strigă din altă parte fiica, mamei sale. Şi ies apoi cu prieteni şi prietene la plimbări, petreceri şi jocuri, pe calea cea largă a fiului pierdut. Iar în urmă lasă nişte ochi care plâng; ochii sărmanei mame. | Continuare »

Testamentul lăsat fraţilor din Oastea Domnului de către Părintele Iosif Trifa“

„Stăm cutremuraţi şi îndureraţi în faţa unui sicriu care încheie în el un om mare, o jertfă mare.
Şi această jertfă încă nu o putem înţelege şi n-o putem preţui îndeajuns; încă nici nu ne dăm seama de marea ei însemnătate. Va trebui să treacă vreme încă până când va începe a se vedea ce a fost şi cât a făcut omul acesta. Va trebui să treacă încă atâta vreme până când se va afla mâna şi creierul care să scrie şi să judece fără părtinire, fără ură…
Stăm în faţa unei vieţi de jertfă şi a unei morţi de jertfă.
S-a luptat până la moarte pentru Adevăr, a suferit până la sânge pentru Adevăr: pentru Adevărul dumnezeiesc şi nepieritor al Cuvântului Bibliei.
N-a avut în viaţă alt ţel, altă dorinţă, decât să-L vestească, să-L facă cunoscut tuturora pe Iisus cel Răstignit şi Cuvântul Lui. N-a dorit să ştie între oameni altceva decât pe Iisus cel Răstignit (I Cor. 2, 2), pe Care L-a vestit cu timp şi fără timp, suferind din greu pentru această vestire, cum rar a mai fost om să sufere. A fost rănit şi izbit, dar le-a suferit pe toate fără cârtire, ştiind că numai prin suferinţă se poate face o lucrare temeinică şi veşnică.
Roada vestirii şi a suferinţei sale a fost binecuvântată de Dumnezeu însutit şi înmiit cu cea mai mare trezire religioasă care s-a petrecut vreodată pe pământul ţării noastre.
Într-o vreme când păgânătatea îşi face loc tot mai mult în viaţa oamenilor, într-o vreme când batjocura şi necredinţa în Dumnezeu au ajuns o regulă peste tot, el a făcut din zeci şi sute de mii de oameni nişte adevăraţi copii ai lui Dumnezeu.
Într-o vreme când răutatea şi-a atins culmea, el a creat acel minunat curent de întoarcere la Dumnezeu şi de înţelegere superioară a înălţătoarei Jertfe de pe Cruce, a Jertfei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – a creat «Oastea Domnului», curentul de vestire şi trăire a Evangheliei. | Continuare »

Preotul Vasile I. Ouatu, ostaş, parohul bisericii «Sf. Treime – Ghencea» din Bucureşti
«Oastea Domnului» nr. 10 / 5 martie 1933, p. 3

Toată Scriptura mărturiseşte că Mântuitorul a avut mult de suferit din partea fariseilor, care Îl urmăreau pas cu pas, dar cu un singur scop. Ei nu doreau învăţătura sănătoasă. Nu căutau alinare şi mântuire. Nu voiau o convingere sinceră, care să-i ducă la mântuire, ci, socotindu-se extraordinari, cu inima plină de viclenie şi răutate, căutau să se scape de Iisus, Care-i chema la mântuire prin „omul cel nou”. Activitatea şi toată lucrarea Mântuitorului era suspectată zi de zi de acest soi de oameni. Ori de câte ori Domnul Iisus a făcut vreo minune sau a învăţat ceva, ei găseau cuvânt de cârtire şi ocară. Niciodată n-au găsit ceva bun în lucrarea Domnului. Veşnic îi găsim nemulţumiţi de Domnul, pe Care L-au învinuit că „le strică legea”. Sărmanii oameni! Inima li s-a împietrit întru atâta, că n-au găsit în Iisus Domnul decât un stricător al legii! Că Iisus a învăţat ca nimeni altul, că a făcut semne şi minuni ce i-au pus chiar şi pe ei în uimire (In 11, 47-48), că a tămăduit bolnavii, că a vindecat orbii şi a înviat morţii, toate acestea pentru farisei au rămas de nici o importanţă şi de aceea în Iisus n-au găsit decât un om vrednic de moarte, un om de care trebuia cu orice preţ să se scape, spre a-şi dormi şi mai departe somnul morţii spirituale. Mereu îi găsim în faţa lui Iisus cu gândul viclean de a-L ispiti, ca astfel, prinzându-L cu ceva, să-L poată acuza şi dispreţui în faţa poporului. Şi atunci, dacă în faţa Domnului şi Mântuitorului nostru, aceşti oameni au rămas până la capăt „orbi”, „surzi” şi „împietriţi la inimă”, noi, ostaşii Domnului, nu ne mai putem mira că fariseii de azi ne urmăresc cu gând viclean. Nu ne mai putem mira că n-au văzut şi nu văd ce a făcut şi ce face Domnul prin Oastea Sa. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr. 6 / 2 febr. 1930, p. 6-7; «Glasul Dreptăţii» nr. 6 / 6 febr. 1938, p. 4

Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
Femeia din evanghelia de duminică este pusă înaintea noastră cu învăţătură despre cum trebuie să fie credinţa noastră.
Cananeanca era o femeie păgână ce trăia într-o ţară păgână. Cine a adus-o pe această femeie păgână la picioarele lui Iisus? A adus-o necazul şi credinţa ei. În casa ei, femeia avea un necaz mare, o fiică chinuită de diavolul, iar în sufletul ei avea credinţa tare că numai singur Iisus o poate ajuta. Aşa trebuie să fie, iubite cititorule, şi credinţa noastră. Şi noi trebuie să avem o credinţă vie şi lucrătoare, care să ne aducă în faţa Mântuitorului cu toate necazurile şi bolile noastre sufleteşti. O credinţă ce te lasă să stai liniştit în bolile cele sufleteşti este o credinţă moartă.
Femeia cananeancă nu putea sta acasă, să-şi vadă fetiţa chinuită de diavolul. Şi tu, cititorule, stai liniştit în păcatele tale? Vezi pe diavolul cum îţi chinuieşte sufletul şi nu te mişti? Nu pleci să-L afli pe Mântuitorul? | Continuare »

Ioan  Marini, «Viaţa Creştină» nr. 4 / 22 ian. 1939, p. 1

Duminica aceasta avem la rând Evanghelia cu Zacheu, vameşul care s-a mântuit primindu-L pe Domnul în casa sa (citiţi pe larg această Evanghelie la Luca 19, 1-10).
Este aceasta una dintre cele mai frumoase şi mai duioase pagini din Evanghelie; unul dintre cele mai minunate imnuri scrise în cartea mântuirii şi care mai răsună şi azi în cer şi pe pământ ori de câte ori un Zacheu Îl primeşte pe Domnul.
Să cercetăm puţin istoria vieţii şi a mântuirii lui Zacheu.
Cine era el? Evanghelia ne descrie istoria lui în cinci cuvinte care ne spun totul; era mai-marele vameşilor şi era bogat.
Vameşii erau păcătoşii timpului, cunoscuţi de toţi ca nişte oameni încărcaţi de avuţia nedreptăţii şi lăcomiei şi din cauza aceasta, căzuţi în dispreţul tuturor. Zacheu, fiind mai-marele vameşilor, era, desigur, şi mai-marele păcătoşilor. „Şi era bogat”; bogat în aur şi avuţii şi bogat în păcate, care erau mult mai numeroase decât banii lui.
Cine ar mai putea crede că acest om avea să fie într-o zi altul? Cine ar putea crede că într-o zi Zacheu avea să se schimbe, să urască avuţia păcatului şi să devină un om nou, un sfânt? Nimeni! Omeneşte vorbind, acest lucru nici nu se poate. Lumea zice despre viaţa ăstor fel de oameni că nu se mai poate repara. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr” (Ecles 1, 15). Dar ceea ce nu se poate face de oameni se poate de Dumnezeu. Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu. | Continuare »

Să ştii mulţumi lui Dumnezeu. Să nu uiţi niciodată că actul de mulţumire este unul din scopul rugăciunii. Rugăciunea este înălţarea sufletului spre Dumnezeu, pentru a-L adora, a-I mulţimi… Câţi Îi mulţumesc lui Dumnezeu? Şi eu, poate aşa de zelos când e vorba de a primi, nu uit oare prea des să mulţumesc? Şi dacă o fac, nu cumva o fac numai aşa în treacăt, în grabă, harnic în a cere altceva, nemaigândindu-mă la binefacerea primită? (…)
Să dau recunoştinţei mele mai multă vlagă.
Să opresc cugetul meu de a fugi pe alte meleaguri atunci când stau cu Domnul de vorbă.
Un bun creştin trebuie să-şi facă din rugăciune nu numai cerere, ci şi mulţumire pentru binefacerile dinainte.
Să ştiu mulţumi de-aproapelui care mi-a făcut bine. Să-i mulţumesc cel puţin aceluia, dacă n-am, ca sfinţii, virtutea de a mulţumi celor care mi-au făcut nedreptate.
Cât de puţini sunt cei care mulţumesc fraţilor lor… Recunoştinţa este o virtute centrifugă. Ea presupune că omul încetează cel puţin o clipă de a se preocupa de sine, pentru a cugeta la de-aproapele, la prevenirile şi la bunătatea acestuia. Omul este aşa de îngust la suflet, încât primirea unei binefaceri îi este uneori un motiv de a-l uita pe binefăcătorul său. Crud faliment al inimii omeneşti!
Să ne dăm silinţa să învăţăm a mulţumi.

Ioan MARINI, «Viaţa Creştină» nr. 3 / 15 ian. 1939, p. 1

Pr. Iosif TRIFA, «Oastea Domnului» nr.1 / 1 ian. 1931, p. 1

Şi S-a pogorât Domnul în apele Iordanului şi a primit de la Ioan botezul, pentru a ne da nouă icoană la Sine chemătoare şi de dulce nădejde dătătoare că: precum Domnul în acea clipă spălatu-S-a de tot ce e pământesc şi omenesc şi îmbrăcatu-S-a în haina darului de sus, despre care a fost vestit prin cuvintele venind din cerul deschis: „Acesta e Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi!…”, aşa părtaşi ne facem şi noi aceluiaşi har, prin Botezul pe care şi noi toţi îl primim încă în pruncia noastră nevinovată.
Dar în vreme ce Iisus, Întruparea lui Dumnezeu, Şi-a păstrat – ca pildă dumnezeiască pentru noi toţi – acel har curat şi neumbrit măcar de vreo stricăciune omenească, noi îl umbrim, ba îl întinăm cu totul, îl lepădăm şi de Domnul ne depărtăm prin faptele noastre.
Spală, Doamne, din nou şi sufletele noastre în apele Iordanului Tău, ape ce şi astăzi curg în tot pământul şi care sunt: izvoraşele de lacrimi ale pocăinţei, care spală ca apele Iordanului… Şi ajută-ne apoi a rămâne şi noi curaţi, neumbriţi şi neîntinaţi, precum Tu ai rămas după Botezul Tău în Iordan, până la chemarea Ta de către Tatăl de-a dreapta Sa, în Cerul Său cel sfânt.