Comori Nemuritoare

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

EV. DUMINICII A VII-A DUPĂ PAȘTI (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi Biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare; şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
Întâia mie de ani, toţi creştinii trăiau într-o singură Biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte do¬cumente mincinoase, pentru întâietatea Papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.
Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în Biserică, încât cei buni n-au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi, naţionale: englezii, germanii, suedezii. | Continuare »

Oameni orbi sunt şi azi. Datori suntem cu toţii să-i miluim pe aceşti nenorociţi. Dar în afară da aceştia, mai sunt şi altfel de orbi: sunt cei orbi cu sufletul. Orbia cea sufletească o fac patimile şi păcatele cele grele. Spre pildă, doi oameni cuprinşi de focul mâniei nu sunt altceva decât doi orbi care nu mai văd şi nu mai judecă nimic Desfrânatul de asemenea este un orb ce nu mai vede nimic curat şi sfânt, ci merge orbeşte înainte, pe calea poftelor spurcate ce-i omoară rând pe rând sănătatea, viaţa şi sufletul. O şi mai cumplită orbie sufletească face beţia. Beatul şi beţivul este un orb ce şi-a pierdut cu totul vederea sufletească.
O grăitoare pildă de orbie sufletească sunt şi fariseii din evanghelia de duminică. În vreme ce orbul se vindeca, fariseii orbeau, adică îi orbea trufia şi pizma, ca să nu-L primească pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ei cunoşteau Scripturile şi profeţiile despre Iisus, vedeau pe cel profeţit şi minunile Lui, dar nu voiau să-L primească, de aceea zice Hristos că „păcatul lor rămâne”.
Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală, decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din evanghelie: Iisus Hristos. Să-L primim pe Hristos cu credinţă, adică cu încredere în jertfa Lui cea sfântă şi mântuitoare; şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere. | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

În şcoala cea mare a Duhului Sfânt, începem cu un rând nou de prelegeri: despre „apa cea vie”

În anul 1929 am început, prin foaia «Lumina Satelor», învăţăturile despre Duhul Sfânt. Am împărţit învăţăturile în patru părţi principale. În anul 1929 am dat învăţăturile generale despre Duhul Sfânt, despre lucrarea Sa, despre Duhul Sfânt învăţătorul, Mângâietorul etc.
Am purces apoi la cele 3 simboluri (icoane) ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Despre vântul cel ceresc am vorbit pe larg în foaia «Oastea Domnului», anul I. Despre focul cel ceresc am vorbit anul trecut şi anul acesta. Mai avem două prelegeri despre focul cel ceresc şi apoi trecem la apa cea vie. Duhul Sfânt e şi apa cea vie, apa vieţii de care vorbesc Scripturile.
Începem aceste învăţături în legătură cu evanghelia de duminică, în care Domnul vorbeşte despre apa cea vie.
Samarineanca nu L-a înţeles pe Mântuitorul când îi vorbea despre apa cea vie. Şi nu e mirare. Nici apostolii nu L-ar fi înţeles. Apa cea vie de care vorbea Domnul erau darurile Duhului Sfânt. Apa cea vie era o învăţătură nouă. Era un dar nou. Era un dar închis încă în fântâna darurilor cereşti. Era un dar ce aştepta moartea Domnului, ca să se reverse în lume. | Continuare »

Arhimandritul Iuliu Scriban

În viata omului vin dureri si amaruri asa de grele, ca-i este peste putinta sa le înghita. Da, omul poate rabda foarte mult. Nu degeaba zice românul: „Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate sa rabde!”, cu toate ca nu poate rabda chiar peste masura, daca nu are si anumite proptele care-l feresc de prabusire.
Prin singurele lui puteri nu poate rabda prea mult. De la o vreme se prabuseste. Dovada sunt multele sinucideri din ziua de azi. Ce sunt toate acestea? Numai dovezi ca omul n-a mai putut rabda. Vine o clipa când i se pare peste putinta sa mai înghita amarul si atunci îsi taie singur firul zilelor lui.
Acelasi om însa poate foarte mult, mai mult decât îsi poate închipui cineva, când se sprijina pe credinta în Dumnezeu.
Atunci omul acela ajunge o minune. Daca ne gândim la mucenicia domnitorului nostru Constantin Brâncoveanu, gasim ca fiul sau cel mai mic, dupa firea omeneasca, s-a înfricosat de moarte si a spus ca primeste sa-si lepede legea sa crestineasca.
Dar la cuvântul tatalui sau, îndata s-a ridicat în el puterea credintei si a marturisit ca vrea sa moara crestin.
Care a fost puterea care, de la o clipa la alta, a alungat temerea si a trezit în el puterea barbatiei? Numai credinta crestineasca. De aceea cu dreptate a strigat Sfântul Pavel despre marii barbati ai credintei din trecut: „Sfintii prin credinta au biruit împaratii… au dobândit fagaduinte, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, au fost tari întru slabiciune, tari în razboaie, au întors taberele vrajmasilor în fuga” (Evr 11, 33-34). | Continuare »

Pãrintele Vasile Ouatu, ostaşul jertfirii de sine, pg 314

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum l-a mustrat Iisus pe Apostolul Toma pentru îndoiala şi necredinţa lui. Acest Toma cu îndoiala lui este pus înaintea noastră cu învăţătură, precum zice şi cântarea bisericească: „Pe Toma l-a încredinţat pentru mântuirea noastră”. Vom cerceta această învăţătură.
Cu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni ca chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată îi auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi Toma necredinciosule!”. Greşită judecată şi greşită asemănare, căci altfel a fost necredinţa lui Toma şi altfel e necredinţa noastră; altfel a fost îndoiala lui şi altfel e îndoiala noastră.

Toma a avut o îndoială ce-L căuta pe Domnul, Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet, Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului. Toma cu îndoiala lui e pus mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el. Alta a fost necredinţa lui şi alta e necredinţa şi îndoiala oamenilor de azi. De două feluri e necredinţa oamenilor de azi. Unii spun pe faţă că nu cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. Aceştia sunt aşa-numiţii atei.

| Continuare »

Părintele Iosif Trifa

„Ziua învierii, popoarelor, să ne luminăm” (Canonul Paştilor, p. 1)
Aşa ne strigă cântarea bisericească de azi, să ne luminăm, adică să înţelegem ce dar mare şi sfânt înseamnă nouă praznicul cel mare al Învierii Domnului. Hristos a înviat şi, prin învierea Sa, ne-a arătat că nici viaţa noastră nu se gată cu aceea că intrăm în pământ şi ne prefacem acolo praf şi cenuşă, ci ne vom ridica, vom învia şi noi spre o altă nouă, netrecătoare viaţă, dincolo de mormânt. Ziua învierii ne chezăşuieşte dar că nu este moarte, nici întuneric, ci înviere, viaţă, lumină după ce intrăm în pământ. Ea este deci praznicul luminii, vieţii şi bucuriei. Dar sfântul şi marele praznic al Învierii ne aduce nu numai lumină şi bucurii, ci şi îndemnuri spre viaţa cea adevărată.
Învierea strigă, îndeamnă pe fiecare om să se scoale, să iese din răutăţi şi păcate. Despre Iisus citim că, înviind, S-a coborât între cei morţi şi că pe cei ce zăceau în mormânturi i-a trezit şi i-a ridicat la viaţă.
Prin sfânta Sa înviere, tot acelaşi lucru îl face Iisus şi azi, ca şi atunci. Că şi azi sunt destui morţi şi sunt destule morminte. Ştiu că dumneavoastră vă gândiţi la morţii ce dorm în ţintirim. Dar mai sunt şi altfel de morţi, care vorbesc, umblă, trăiesc între noi. Vă aduceţi aminte că în Evanghelie se spune despre fiul cel pierdut că „mort era”, cu toate că el câştiga (îngrijea – n.n) de porci. Aşa şi între oameni, toţi cei apucaţi pe căile rele şi rătăcite, toţi cei ce stăruie în fărădelegi şi păcate sunt un fel de morţi cu sufletul. Şi sunt şi morminte destule afară din ţintirim, căci casa în care se sting rugăciunile, se lasă moravurile cele bune şi în locul lor se aprind sudalmele, neînţelegerile şi alte rele ce poate fi acea casă altceva decât un mormânt negru şi trist în care locuiesc oameni morţi cu sufletul? | Continuare »

Părintele Vasile Ouatu

Cu adevărat, cel ce a dus o viată plină de păcate şi care, ca fiul risipitor, s-a dezmeticit, căci a văzut prăpastia în care se afun¬da, şi a venit iarăşi la Dumnezeu şi Biserica Sa nu poate să mai fie tovarăş cu cei ce încă îşi duc o viaţă fără de Dumnezeu. El s-a sculat din ticăloşia în care se afla. El nu mai are ce căuta în locul de pierzanie pentru suflet.
În zadar îl vei mai căuta în acele locuri. În zadar vei întreba de el pe foştii săi tovarăşi, căci toţi îţi vor răspunde: „S-a sculat, numai este aici!”.
O, fratele meu, tu care duci în¬că o viaţă fără de Dumnezeu şi stai departe de Biserica Sa, tu până când zăboveşti în calea pier¬zaniei?
Tu nu vrei să te scoli şi să te ridici din starea de păcat şi tică¬loşie sufletească în care te afli?
Nu vrei tu să-ţi părăseşti to¬varăşii cei răi, care te duc la moar¬tea trupească şi sufletească?
Până când încă zăboveşti? Nu amâna pentru altă dată, că va fi prea târziu.
Scoală-te, fratele meu! Părăse¬şte calea păcatului şi vino la Domnul.
Nu te mai uita înapoi la viaţa pierdută, ci uită-te numai înainte, la viaţa şi bucuria pe care Hristos ţi-o făgăduieşte. Haide, ridică-te şi vino în Oastea Domnului Iisus!
Hristos a murit pentru păcate¬le tale, dar azi Hristos a înviat, pentru ca ţie să-ţi dea biruinţa asupra morţii şi asupra păcatului.
Fă-ne, frate, bucuria ca azi să-i auzim pe tovarăşi tăi de altădată că tu nu mai eşti cu ei, ci te-ai sculat şi-n Oaste ai intrat.
Hai, frate! Hristos e cu noi. El ne dă putere.

«Ostaşul Domnului» nr. 1 / 15 apr. 1934, p. 7

Ioan MARINI

Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El este veşnic biruitor. – De aceea orice se va întâmpla în lume, cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua Învierii la mormântul pe care l-au găsit gol!
„Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 6), a spus îngerul femeilor care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor! „E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit!” – adaugă Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.
Bucuria păcătoasă a cărturarilor şi fariseilor le-a fost de scurt durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi care au auzit marea veste.
Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşeală şi se va înşela amarnic, fiindcă, în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi-i va birui. Dar până la sfârşit, Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »

David Bălăuţă Ioan

Eu sunt învierea şi viaţa. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! (Apoc 1, 18). Cine crede în Mine nu va muri niciodată (In 11, 25-26)

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru noi” (I Ptr 1, 3-4).

Bucuraţi-vă, popoare! Săltaţi de veselie, toţi credincioşii Domnului! Astăzi a înviat Cel ce este viu în vecii vecilor, moartea n-a avut nici o stăpânire asupra Lui. Iisus Mântuitorul este viu şi, împreună cu El, sunt vii toţi copiii Lui. Moartea a fost înghiţită de biruinţă (I Cor 15, 54). Nu mai este moarte pentru cei credincioşi (Rom 8, 30). O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi! (Is 35, 10).
Prin învierea lui Iisus din morţi, noi suntem mai mult decât biruitori asupra lumii şi păcatului (I In 5, 4). Domnul Dumnezeu a binevoit să ne cheme la părtăşia cu Fiul Său şi ne-a dat arvuna Duhului (II Cor 5, 5) şi viaţă veşnică. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa (In 5, 14, 4).
Noi Îi iubim pentru că El ne-a iubit întâi (I In 4, 19). Căci pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi (Rom 5, 6), dându-Şi viaţa pentru noi (I In 4, 10). Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat (Rom 5, 5).
Fratele meu, vino şi tu, de praznicul Învierii, la crucea lui Iisus, ca să învii la o viaţă nouă. Învierea credinciosului înseamnă viaţă în Dumnezeu; tărie, dar şi putere prin Hristos. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa
„Şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor…”

Aşa ne învaţă praznicul Învierii şi aşa trebuie să facem pentru bucuria Învierii. Să ne gândim ce dar mare şi ce bucurie mare este nouă Învierea lui Hristos: ea ne chezăşuieşte că nu vom rămâne în pământ, ci vom învia şi noi şi vom trece „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Dar să ne dăm seama câte a făcut şi câte a suferit Hristos pentru acest dar şi pentru această bucurie a învierii noastre. Să nu uităm că darul şi praznicul Învierii noastre a trecut peste Golgota, adică ne-a venit după înfricoşatele şi sfintele patimi ce le-a suferit Hristos pentru noi. Să nu uităm Crucea, cuiele, batjocorile, sângele şi suferinţele ce le-a răbdat Hristos pentru noi toţi, ca să ne facă pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă.
Creştinilor! Să ascultăm chemarea Învierii: să iertăm toate pentru darul şi bucuria învierii noastre. Să iertăm toate micile noastre împărecheri şi zavistuiri pentru marile şi înfricoşatele suferinţe ce le-a răbdat Hristos pentru noi.
Învierea lui Hristos ne-a făcut pe toţi fiii Săi şi fraţi întreolaltă. „Să umblăm”, dar şi să trăim ca „fiii luminii şi ai învierii”.

Dar să luăm aminte, căci îndemnul Paştilor: „Să iertăm toate pentru înviere şi unii pe alţii îmbrăţişându-ne, să ne zicem fraţilor”… strigă parcă anumit pe noi românii. | Continuare »

Chipul de alături ne arată clipele în care s-a hotărât Iuda să-L vândă pe Mântuitorul. „Satana a intrat în Iuda (Lc 22, 3) şi, mergând Iuda la arhierei, a zis lor: «Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?». Iar ei i-au pus lui 30 de arginţi şi de atunci căuta prilej să-L dea pe El” Mt 26, 16).
În patinele Domnului, numele lui Iuda stă ca un nume de scârbă şi de dispreţ. El însă trebuie să stea şi ca o predică cu multă învăţătură. Ce l-a făcut pe Iuda să cadă într-un păcat atât de greu? „Satana a intrat în Iuda”, zice Evanghelia. Cu patima iubirii de argint a intrat Satana în Iuda; cu ajutorul patimilor încearcă satana să intre şi în inima noastră. Inima lui Iuda se îmbolnăvise, precum zice şi cântarea bisericească: „Iar Iuda cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat… Astăzi luda se orbeşte cu patima iubirii de argint. Lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul”.
O, ce mult bântuie şi azi boala iubirii de argint! Lumea de azi e plină de învăţăceii lui Iuda, de fel de fel de speculanţi care îşi vând sufletul şi pe Hristos în sute de feluri, ca să facă „câştig”. Dar, precum cu arginţii lui Iuda s-a cumpărat loc de morminte, aşa şi lacomii de câştiguri nedrepte îşi cumpără gropi da pieire veşnică.
O, ce predică înfricoşată este Iuda pentru creştinii de azi! Ziua cu apostolii şi cu Domnul era Iuda, iar noaptea cu iudeii se înţelegea, să-L vândă pe Mântuitorul. Aşa fac şi azi cei ce duminica dimineaţa merg la biserică, după-amiază la crâşmă; dimineaţa se roagă Domnului şi mai târziu Îl suduie pe Domnul; astăzi se cuminecă, mâine se îmbată. | Continuare »

În vremea aceea, luând Iisus pe cei doisprezece învăţăcei, a început a le spune lor cele ce erau să I se întâmple Lui: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da pe El neamurilor. Şi-L vor batjocori pe El, şi-L vor bate pe El, şi-L vor scuipa pe El, şi-L vor omorî pe El, şi a treia zi va învia”. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedei, zicând: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”. Iar Iisus le-a zis lor: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul care Eu beau? Şi cu botezul cu care Eu Mă botez să vă botezaţi?”. Iar ei au zis Lui: „Putem”. Iar Iisus a zis lor: „Paharul pe care Eu voi bea, cu adevărat veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza. Iar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a gătit”. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Iar Iisus, chemându-i pe dânşii la Sine, le-a zis lor: „Ştiţi că celor ce li se pare că sunt începători ai neamurilor le stăpânesc pe ele şi cei mai mari ai lor le domnesc pe dânsele. Iar între voi nu va fi aşa, ci care va vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. Şi care va vrea să fie între voi întâi, să fie tuturor slugă. Pentru că şi Fiul Omului n-a venit ca să slujească Lui, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 33-45).
Precum vedeţi, evanghelia de duminică cuprinde o vorbire a lui Iisus cu apostolii Săi. Această vorbire este plină de învăţături şi pentru noi. Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, dar unii dintre apostoli nu se puteau dezbăra de credinţa (pe care o avea întreg poporul iudeu) că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. | Continuare »