ISamariteanul-milostivoan Marini, din Gânduri creştine (vol. 1)

III
Altă greutate este chiar şi în felul de a înţelege cuvântul „iubire“. Iubirea este unul dintre cele mai imprecise cuvinte dintre cuvintele noastre. Prin iubire se înţelege câteodată adoraţie, câteodată dragoste, altă dată simţământ ori milostenie sau filantropie; dar iubirea, pe buzele lui Iisus, a fost ceva ce se deosebeşte de toate acestea. De fapt, El n-a spus ce este iubirea, dar a arătat ce este ea. Niciodată El n-a lăsat pe cineva în neştiinţă şi întuneric. Când i-a spus cărturarului să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi, îi arăta lămurit şi cum s o aplice şi s-o trăiască, spunând minunata pildă a samariteanului.
Apoi, când porunceşte apostolilor Lui să se iubească unul pe altul, nu-i lasă în întuneric cu privire la înţelesul acestei porunci. El atârnă o lampă deasupra poruncii pe care o dă, în lumina căreia ei pot citi lămurit gândul Lui sfânt: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi…“
Să vă iubiţi cum v-am iubit. Deci, iată! Ei trebuie să se iubească unul pe altul precum i-a iubit El. Singur El este tabloul care ilustrează calea ce trebuie urmată. Nimeni altul decât El n-are dreptul de-a explica însemnătatea iubirii în vreun alt chip. Tâlcuirea Lui e de-ajuns pentru acest minunat cuvânt al Său. Creştinii trebuie să se iubească unii pe alţii „după cum Eu v-am iubit pe voi“.
Mulţi teologi s-au poticnit de cuvântul „nouă“ – o poruncă „nouă“. Unul a tradus cuvântul „nouă“ prin „ceva nou“, altul a tradus „reînnoire“, altul „neaşteptat“, altul „ultima poruncă“ iar altul a spus că ea este o „ilustraţie“. Unii teologi au încercat să arate cu dovezi că porunca cea nouă e tot cea veche. Dar dacă ar fi cea veche, Domnul Iisus n-ar numi-o nouă! | Continuare »

Orice rugăciune izvorâtă dintr-un suflet sfânt care îl iubeşte şi-L laudă pe Dumnezeu este ca un plăcut fum de tămâie înălţat până la cer. Ca un plăcut parfum, de la cea mai aleasă floare, care învăluie Fiinţa Divină a lui Hristos.

***

Când stai mai departe de lucruri, de oameni şi de întâmplări, atunci vezi mai bine totul, îi cunoşti mai bine pe toţi, le înţelegi mai limpede pe toate. Atunci vezi cel mai bine că podoaba iubirii este înţelepciunea, podoaba înţelepciunii este sfinţenia, iar podoaba sfinţeniei este umilinţa. Acestea îi aleg pe sfinţii din Casa lui Dumnezeu.
Suferinţele cele mai dureroase ale vieţii noastre ne sunt cele mai necesare, pentru că numai ele ne învaţă cel mai bine să-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru, şi pe semenii noştri, şi pe noi înşine. Cine nu le are rămâne fără aceste cunoaşteri.

***

Tot ce este atrăgător şi drag în fiinţa omului este al sufletului. Şi pentru suflet. Îndată ce sufletul pleacă din trup, oricât ţi-a fost cândva de drag acest trup, te înfiorează şi nu mai doreşti să te apropii de el. De altfel, orice apropiere de un trup mort, nu numai că respinge, dar devine cu totul nefirească – necurată – nedorită. Ce frumos este sufletul curat! El dă frumuseţe şi trupului.
Numai respectul faţă de morţii sfinţi este mai mare decât toate gândurile omeneşti şi fireşti care te îndepărtează de morţi. Pe aceşti morţi sfinţi, din pricina comorii cereşti pe care au purtat-o în aceste vase de lut, trebuie să-i atingem totdeauna cu evlavie.
Fiindcă un conţinut sfânt a sfinţit şi vasul în care a fost ţinut. Sufletul lor sfânt a sfinţit şi trupul lor. Sufletul sfânt sfinţeşte tot ce atinge, fiindcă Dumnezeu locuieşte în el.
O Doamne, sfinţeşte-ne astfel pe toţi. (Traian DORZ – Cugetări)

Pr. Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII – Învierea fiului văduvei din Nain

Invierea_fiului_vaduvei_nain-7În vremea aceea, mergea Iisus într-o cetate ce se chema Nain şi, împreună cu Dânsul, mergeau ucenicii Lui mulţi şi norod mult. Iar dacă S-a apropiat către poarta cetăţii, iată, scoteau pe un mort, fiul unul-născut al maicii sale şi aceea era văduvă; şi norod mult din cetate era cu dânsa. Şi, văzând-o pe dânsa Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis ei: „Nu plânge!”. Şi, apropiindu-Se, S-a atins de pat. Iar cei care îl duceau au stătut şi El a zis: „Tânărule, ţie grăiesc, scoală-te!”. Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi. Şi l-a dat pe el maicii lui şi a luat frică pe toţi şi slăveau pe Dum¬ne¬zeu, grăind că Prooroc mare s-a sculat întru noi şi că a cercetat Dumnezeu pe norodul Său. (Luca 7, 11-16)

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s-a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit” (In 11, 25). | Continuare »

ÎNVIEREA TÂNĂRULUI DIN NAIN

Acum duminică avem la rând evanghelia cu învierea tânărului din Nain pe care o mamă cernită îl petrecea plângând la groapă. Iisus a oprit convoiul, S-a atins de sicriu şi a zis: „«Tânărule, ţie grăiesc, scoală-te». Şi s-a sculat mortul şi a început a grăi” (citiţi această evanghelie pe larg la Luca 17, 11-17).
Despre trei morţi ne spun evangheliile că i-a înviat Iisus: Fiica lui Iair, tânărul din Nain şi Lazăr. Şi oare numai pe aceşti trei morţi i-a înviat Iisus? O, nu. Domnul Iisus a înviat şi învie milioane şi milioane de morţi – din cei morţi cu sufletul. Moartea cea adevărată e moartea cea cu sufletul, e moartea cea sufletească. Despre aceasta strigă toate Scripturile să ne ferim de ea. Şi vai, ce de moarte sufletească este azi în lume! E plină lumea de morţi care trăiesc (Apoc 3, 1).
Morţii pe care i-a înviat Iisus au fost toţi oameni tineri. Ce mult spune şi acest lucru! El ne spune că moartea cea su¬fletească bântuie şi azi mai ales în rândul tineretului. Tinerimea e mai mult primejduită de a cădea în boala şi moartea cea sufletească. Şi, o, ce grozavă este moartea aceasta!
Doi morţi. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce se potriveşte foarte mult cu evanghelia de duminică. Petreceam la groapă un tânăr credincios care adormise în Domnul. În drumul spre cimitir, iată o mamă ce trămăţa de fiul ei să-l ridice dintr-un şanţ unde-l doborâse patima beţiei. Era şi acesta un mort; acesta era mortul cel adevărat, căci mortul meu din sicriu adormise în braţele Domnului, dar mortul cel din şanţ adormise în braţele diavolului. „Mortul” meu din sicriu călătorea spre învierea şi viaţa cea veşnică, dar mortul cel din şanţ călătorea spre moartea şi pieirea cea veşnică. | Continuare »

DAVID ÎL LASĂ PE ŞIMEI ÎN JUDECATA DOMNULUI

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai sus arată o întâmplare din viaţa lui David, împăratul şi proorocul. Auzind că s-a răsculat împotriva sa Absalom, fiul său, David şi oamenii lui au plecat să fugă din Ierusalim. „Şi suia David dealul măslinilor plângând, cu capul acoperit şi cu picioarele goale şi toţi cei ce erau cu el suiau plângând.” Atunci a ieşit în calea lor un om cu numele Şimei, din neamul lui Saul, şi a început a blestema şi a arunca cu pietre după David şi „după toţi slujitorii lui David, în vreme ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului”. Şi striga Şimei: „Du-te, du-te, om al sângelui, că, iată, Domnul face să cadă pedeapsa asupra ta”… Atunci un slujitor al împăratului, punând mâna pe sabie, a zis: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe împăratul meu? Lasă-mă, te rog, să merg să-i tai capul”. Însă David l-a oprit, zicând: „Lăsaţi-l să blesteme, poate că Domnul vrea aşa. Copilul meu Absalom umblă să-mi ia viaţa. Lăsaţi-l şi pe acesta să blesteme… poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi”… (Citiţi pe larg la II Sam. 16, 5-14.)
O, ce minune mare se vede în chipul şi întâmplarea de mai sus! Un om blestemă, batjocoreşte şi aruncă cu pietre după un împărat înconjurat de ostaşii lui şi împăratul sufere batjocura şi pietrele lui. Un singur semn, o singură vorbă ar fi trebuit şi gura hulitorului ar fi amuţit pentru totdeauna. Însă David n-a voit acest lucru. Nu l-a voit pentru că David avea Duhul Domnului. David avea duhul iubirii şi al iertării din Evanghelia Noului Testament. David avea duhul Evangheliei Mântuitorului – iubirea şi iertarea, răbdarea – şi a trăit acest duh. Întâmplarea de mai sus este o grăitoare dovadă despre acest lucru. | Continuare »

„IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI” (Mt 5, 44)

Ioan MARINI

Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşi voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru din ceruri” (Mt 5, 43-44).
Aşadar, pentru a fi un copil al Tatălui ceresc, trebuie să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi. Greu le vine multora când aud această Evanghelie. „Una ca asta n-o pot împlini”, spune unul. „Asta-i prea de tot. Cine poate să împlinească această poruncă”, spune un altul.
Dar să nu uităm că Domnul nu ne-a dat nici o poruncă pe care să n-o putem împlini.
El n-a pus asupra noastră sarcini pe care să nu le putem duce. Iubirea vrăjmaşilor este o poruncă uşor de împlinit atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu.
A iubi înseamnă a trăi în Dumnezeu, Care este iubirea. Dumnezeu i-a iubit pe păcătoşi, dând pe Fiul Său pentru mântuirea lor. Iisus, la rândul Său, a iubit. În cea mai mare durere a Sa, când ura şi vrăjmăşia oamenilor i-au bătut cuie în mâini şi în picioare, S-a rugat: Tată! Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 24). Ura e oarbă, ea nu ştie ce face; a răspunde la ură cu ură înseamnă că şi tu eşti în întuneric, nici tu nu şti ce faci!
E greu să-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, e cu neputinţă pentru omul firesc, dar slavă Domnului că acest lucru se poate îndeplini de orice om care a gustat din darul iertării şi iubirii de pe crucea Golgotei.
Când eşti plin de iubirea Mântuitorului, nu mai încape ură în inima ta. | Continuare »

PILDA DATORNICULUI NEIERTĂTOR

Iată o evanghelie pe care nu trebuie s-o tâlcuim prea pe larg. A tâlcuit-o Însuşi Mântuitorul. Şi o vedem tâlcuită pe tot locul şi în viaţa oamenilor.
Omul împărat din pildă este Tatăl cel ceresc, Care ne iartă mereu „datorii” de păcate multe şi grele. Noi suntem „datornici” cufundaţi cu totul în aceste datorii pe care nu le putem plăti. Oricât de mult ne-am sili noi să le „plătim” – nu le putem „plăti”. De datoria păcatelor noastre putem scăpa numai prin iertare.
Iar Dumnezeu e gata să ne dea această iertare, dacă o cerem cu durere şi lacrimi de căinţă. Oricât de mare ar fi datoria păcatelor noastre, Dumnezeu e gata să ne-o ierte.
Dar în schimbul acestei iertări, Dumnezeu cere de la noi un lucru mic şi uşor: să iertăm şi noi altora. Precum El ne iartă mereu, aşa să iertăm şi noi.
Iertarea ni se dă condiţionat: să iertăm şi noi altora. Noi însă, de regulă, nu primim această condiţie! Cerem de la Dumnezeu să ne ierte greşelile, dar noi sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile. Aşteptăm iertare de la Dumnezeu, dar noi nu vrem să dăm iertare altora.
O, ce lucru grozav este neiertarea dintre oameni! O, ce creştin mincinos este acela care nu-l poate ierta pe de-aproapele său!
Pilda evangheliei ne spune cum omul împărat începuse a lua seama slugilor sale; adică începuse un fel de judecată cu slugile sale, cu „datornicii” săi. | Continuare »

Taierea-capului-sf-Ioan-BotezatorulPreot IOSIF TRIFA, «ALCOOLUL — DUHUL DIAVOLULUI»

Moartea Sf. Ioan Botezătorul ar trebui să stea neîncetat în faţa noastră şi în gândul nostru căci e plină de adânci învăţături.
Ioan era urât de Irod pentru că îl mustra că ţine pe muierea fratelui său (Marcu 6, 18). Ioan nu putea suferi păcatul, ci striga după el oriunde îl vedea, chiar şi la curtea lui Irod. Desigur, să fi fost un predicator „modern“ din zilele noastre, ar fi închis ochii faţă de păcatul lui Irod (aşa cum se închid şi azi ochii faţă de păcatele celor mari).
Dar diavolul – „tatăl minciunii“ – urăşte cu toate puterile sale adevărul şi pe mărturisitorii adevărului. Aşa a fost şi cu Sfântul Ioan. Prin ura lui Irod şi Irodiada, diavolul umbla să-l piardă pe Ioan. Nu putea însă pentru că Ioan era foarte iubit de popor.
Dar diavolul n-a disperat. Pentru planul lui, a aşteptat un prilej „potrivit“. A aşteptat o zi cu „bun prilej“, iar ziua aceea a fost ziua naşterii lui Irod. A aşteptat dracul ziua beţiei şi a jocului căci, ştia el, tartorul cel bătrân, că atunci e „prilej“ să-l piardă pe Ioan. Şi planul diavolului a reuşit pe deplin. În faţa lui Irod cel beat, diavolul a jucat cu fata Irodiadei. Şi lui Irod cel beat i-a plăcut atât de mult acest joc drăcesc încât pentru el a tăiat capul lui Ioan. Beţia şi jocul au tăiat capul Sfântului Ioan.
Cu ajutorul jocului, o fată mică a tăiat capul unui om mare.
Pentru izbânzile sale, dracul pândeşte şi azi zile cu „bun prilej“. Iar aceste zile sunt şi azi zilele în care se fac beţii şi jocuri. În astfel de zile, „taie“ diavolul şi azi „capuri“ şi ucide suflete. Pe oriunde se fac jocuri şi beţii, se „taie“ şi azi „capuri“, se pierd suflete. Câteodată, pe la jocuri şi beţii se junghie şi se omoară trupuri – dar suflete, regulat, la orice joc şi petrecere. | Continuare »

DESPRE CREDINŢĂ

Pr. Iosif Trifa

– Predică pentru vremurile noastre –

„Unde este credinţa voastră?” (Lc 8, 25).

Aşa a întrebat Iisus pe apostolii speriaţi de furtuna mării. Un vifor, ne spune Evanghelia, a cuprins odată corabia în care călătorea Iisus cu apostolii Săi. Spăriaţi de valurile mării, apostolii au alergat la Iisus, strigându-i: «Mântuieşte-ne, Doamne, că pierim». Şi ne spune Evanghelia că s-a ridicat Iisus, i-a mustrat pentru puţina lor credinţă, a poruncit vânturilor şi mării să tacă şi îndată s-a făcut iar linişte.
Această Evanghelie, cu cele spuse în ea, se potriveşte la vremurile noastre, este parcă anumit scrisă pentru ele.
Viforul de care aminteşte Evanghelia că s-a făcut în apele mării de atunci îl avem şi noi în apele din marea vieţii. De ani de zile, furtună cumplită, cu fulgere şi tunete de război, a tulburat marea vieţii omenirii.
De ani de zile, viaţa noastră s-a făcut corabie bătută de valurile şi vânturile războaielor, suferinţelor şi greutăţilor.
Şi furtuna noastră nu se mai gată. Şi dacă nu se mai gată, pricina suntem noi, căci n-alergăm ca apostolii spre Iisus, spre ajutorul şi mila Lui. Pricina suntem noi, care credem că vina vremilor grele şi necazurilor multe de azi o poartă oamenii. Pricina suntem noi, care nu înţelegem că vremile şi necazurile noastre de azi nu sunt altceva decât întrebarea şi mustrarea lui Iisus: «Unde este credinţa voastră?».
Peste furtunile vremilor de azi s-aude glasul lui Iisus, întrebarea Lui: „Unde este credinţa voastră?”. Până când nu vom cerca să dăm răspuns la această întrebare, furtuna din marea vieţii nu se va linişti. | Continuare »

Învăţătura acestei evanghelii, pe scurt, este aceasta: Gloata celor cinci mii de oameni s-a hrănit mai întâi cu Cuvântul lui Dumnezeu şi numai după această săturare sufletească a urmat minunea lui Iisus care a săturat şi foamea lor cea trupească. Aceste două feluri de săturări sunt puse înaintea noastră cu învăţătură: să avem grijă mai întâi de cele sufleteşti, să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu (Mt 6, 33) şi învăţăturile Lui şi atunci Dumnezeu va îngriji şi de trebuinţele noastre trecătoare.

Inmultirea_painilor_17_05Şi vremile de astăzi sunt pline de gloate flămânde. Niciodată n-au fost mai multe lipsuri ca acum. Mai ales oraşele sunt pline cu oameni lipsiţi şi flămânzi. Sunt ţări întregi (Germania) care rabdă foame. Pe tot locul s-a împuţinat pâinea, hrana şi leguma.

| Continuare »

IISUS VINDECĂ DOI ORBI

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelii de duminică ne spune cum a tămăduit Iisus doi orbi care strigau după Dânsul: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”. „Credeţi că Eu pot face asta?” – i-a întrebat Iisus. „Da, Doamne” – au răspuns orbii. Şi atingându-Se Iisus de ochii lor, le-a dat vederea. Fariseii se arată îndată şi aici, spunând că Iisus face minuni cu ajutorul dracilor. (Citiţi această evanghelie la Matei 9, 27-35)
În decursul duminicilor de peste an mai sunt încă două evanghelii cu tămăduire de orbi: evanghelia cu orbul cel din naştere şi cu orbul de la Ierihon. La fiecare vom da un tâlc separat.
La evanghelia aceasta vom spune ceva despre orbia sufletească ce o fac patimile şi păcatele şi despre tămăduirea acestei orbii.
Grozavă este orbia ochilor. Ea răpeşte omului darul cel mai scump: vederea şi lumina. Pe cei ce trăiesc în această grozavă osândă, datori suntem cu toţii să-i compătimim şi să-i ajutăm. Vom spune însă că, afară de orbia aceasta care cerşeşte pe lângă margini de dramuri, este şi o altă orbie, mai cumplită şi mai rea decât cea trupească. E orbia cea sufletească. Este orbia pe care o fac patimile şi păcatele. Patimile cele rele şi păcatele strică vederea cea sufletească; strică ochii cei sufleteşti. Ce orb cumplit este, spre pildă, mâniosul. Doi oameni ce „nu se pot vedea” de mânie sunt doi orbi. Ce orb grozav este, spre pildă, desfrânatul. Nu mai vede nimic curat şi sfânt şi merge înainte orbeşte pe alea pierzării. Ce cumplită orbie sufletească face, spre pildă, beţia. Beatul şi beţivul e un orb pe care diavolul îl duce de mâini şi face cu el ce vrea.
Orbia are mai murite trepte. Întâi, cel atins de beteşugul orbiei, începe a vedea rău; mai târziu, abia vede ca printr-o sită; şi pe urmă nu mai vede nimic… ajunge la bâtă şi trebuie să-l ducă alţii. | Continuare »

VINDECAREA UNUI ÎNDRĂCIT

Pr. Iosif TRIFA

Acum duminici avem la rând evanghelia de la Luca 8, 26-39, cu vindecarea unui îndrăcit. Această evanghelie vine la rând – cu mici deosebiri – de patru ori în duminicile de peste an. Noi o avem tâlcuită – în alt şi alt fel – în toate cele patru rânduri.
În Duminica a 4-a din Postul Paştilor, o avem tâlcuită în legătură cu rugăciunea (în cartea I Tâlcuirea Evangheliilor, pag. 48).
În Duminica a 5-a după Ru¬salii, o avem tâlcuită în cartea II cu Tâlcuirea Evangheliilor (pag. 118), iar pe cea din Duminica a 10-a după Rusalii, am tâlcuit-o astă vară în foaia «Isus Biruitorul» (nr. 30), când am vorbit despre cea mai mare nebunie arătată de patru ori în Noul Testament. Tâlcuirea acea este anume făcută pentru evanghelia de acum de duminecă şi fraţii ostaşi să o caute în colecţia foii şi să o folosească.
Ca o complectare, mai dăm acum cele ce urmează.
Mântuitorul a vindecat multe feluri de boli, dar la Evanghelie se stăruie mai mult asupra vindecării celor îndrăciţi. De ce? Pentru că îndrăcirea a fost şi este boala cea mai grozavă. Şi să nu credeţi că îndrăciţi sunt numai cei ce fac spume la gură şi cad pe jos. De cele mai multe ori, boala asta – numită fras sau epilepsie – n-are de-a face nimic cu diavolul. Îndrăciţii cei adevăraţi sunt cei cuprinşi şi stăpâniţi de patimile cele rele, diavoleşti.
Spre pildă: „Beţivul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – are de suferit aceleaşi patimi ca şi cel îndrăcit. El, de asemeni se clatină, cade la pământ, zgâieşte ochii şi spumegă gura”. Şi tot aşa sunt şi desfrânaţii, mânioşii, suduitorii, zgârciţii etc… Oamenii însă nu bagă în seamă aceste boli cumplite, aceste îndrăciri. | Continuare »

Evanghelia de duminică este plină de minunate învăţături sufleteşti. Zice mai întâi evanghelia că fiecare om are în el o lumină şi, când această lumină se întunecă, oare cât de mare se va face întunericul? Această lumină este conştiinţa omului, adică mustrarea sau mulţumirea sufletească ce o are omul când face fapte rele sau bune. Această lumină i s-a dat fiecărui om. Cine Îl primeşte pe Mântuitorul şi lumina Lui, în acela lumina conştiinţei luminează şi cele mai mărunte lucruri ale omului. Dar în cel păcătos, în cel ce stăruie în păcate şi fărădelegi, se stinge şi această lumină, întuneric mare se face într-un astfel de suflet.

predica-de-pe-munte_17_11

Astfel de oameni îşi pierd cu totul văzul şi auzul cel sufletesc. Despre astfel de oameni a zis psalmistul că „ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud” (Ps 135, 16-17). Aceştia sunt [cei] despre care a zis prorocul Isaia că: „Zic răului că este bun şi binelui că este rău, întunericul îl numesc lumină şi lumina întuneric, amarul dulce şi dulcele amar” (Is 5, 20). Mai ales în vremile noastre, este plină lumea de astfel de oameni care n-au ochi pentru lucrul Domnului şi mântuirea sufletului. Nu cumva şi tu, cititorule, eşti dintre aceştia? | Continuare »

„NU PUTEŢI SLUJI LA DOI DOMNI: ŞI LUI DUMNEZEU, ŞI LUI MAMONA”

Pr. Iosif TRIFA

Zis-a Domnul: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, că sau pe unul va urî şi pe altul va iubi, sau de unul se va ţine şi de altul nu va griji; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi Mamonei (Mt 6, 24).
Cu litere de aur ar trebui scrise aceste cuvinte pe pereţii caselor noastre şi mai ales în inimile noastre, căci cei mai mulţi creştini îşi pierd sufletul şi viaţa de veci tocmai pentru că îşi închipuie că pot sluji deodată şi lui Dumnezeu, şi diavolului. Viata creştinilor de azi s-ar putea împărţi în trei feluri de „slujiri”. În clasa întâi sunt cei mulţi, mulţi, care îi slujesc numai diavolului, adică cei care înoată în păcate şi fărădelegi şi de cele sufleteşti nici habar nu au. În clasa a doua sunt cei puţini, puţini, care Îi slujesc numai lui Dumnezeu, trăind o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui. Între aceste două clase stă apoi mulţimea cea mare a celor care umbli să-i slujească şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona. Aceştia sunt cei despre care zice într-alt chip Scriptura că sunt „nici reci, nici fierbinţi, ci căldicei” (Apoc 3, 15). De multe ori, pe aceştia din urmă îi atragi mai greu în slujba Domnului decât pe cei reci de tot. De ce? Pentru că cel păgânit, când Îl află şi Îl primeşte cu adevărat pe Domnul, se schimbă dintr-o dată, cu totul; din slujba diavolului, trece dintr-o dată cu totul în slujba Domnului, din rece se face fierbinte. Dar pe cel „căldicel”, diavolul îl înşeală cu şoapta să creadă că el Îşi face datoria”, că face destul pen¬tru Dumnezeu şi sufletul său.
Un ostaş din Oastea Domnului îmi scrie că la început îşi zicea: „Da’ ce vorbă o mai fi şi asta: „ostaşul lui Hristos”?… Că doar şi eu Îi slujesc lui Hristos, că doar nici eu nu slujesc diavolului… Merg la biserică… îmi fac rugăciunile… postesc”… Însă mai târziu – scrie ostaşul – m-am întrebat în mine: „Oare slujesc eu numai lui Hristos? | Continuare »

„CĂUTAŢI LA PĂSĂRILE CERIULUI ŞI LA CRINII CÂMPULUI”…

Una dintre cele mai frumoase evanghelii este cea de duminică. Între altele, în această evanghelie, Iisus zice:
Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe dânsele. Şi de haină ce vă grijiţi? Socotiţi crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici torc. Iar grăiesc vouă că nici Solomon, întru toată mărirea sa, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu vă grijiţi zicând: „Ce vom mânca?”, sau: „Ce vom bea?”, sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”. Că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adăuga vouă” (Mt 6, 22-32).
Minunată este această evanghelie. Ea ne învaţă să aruncăm toate grijile noastre asupra Domnului… Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, grija de suflet, şi apoi Tatăl ceresc va avea El grijă mai departe de toate lipsurile noastre. Mare adevăr spune Evanghelia. Dar acest adevăr – s-o spunem adevărat – multora li se pare o glumă, un lucru de zâmbit. Acest adevăr îl poate pricepe numai cel credincios. Acest adevăr îl poate simţi şi trăi în viaţa lui numai cel ce trăieşte o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui; numai cel ce este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu.
Când eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, atunci Tatăl ceresc are grijă de tine până în cele mai mici amănunte. Văzut-aţi cum sunt copiii: n-au nici o grijă şi nu cunosc grija vieţii; aşa e şi cu noi când suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu: deodată scăpăm de toate grijile şi necazurile. Tatăl ceresc le ia asupră-Şi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci între tine şi grijile, necazurile vieţii stă Domnul; atunci tu nu vezi necazurile, ci-L vezi pe Domnul. Însă cei necredincioşi nu-L pot vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor. Necredinţa – sau, mai bine zis, puţina credinţă – pune între om şi Dumnezeu, necazurile. Puţin credinciosul se uită la necazuri, nu la Domnul; sau, mai bine zis, nu-L poate vedea pe Domnul de mulţimea necazurilor şi lipsurilor. | Continuare »

Chemarea-Petru-si-AndreiEvanghelia de duminică istoriseşte cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre apostolii Săi; i-a văzut pescuind în marea Galileii, S-a apropiat de ei şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi vânători de oameni”, iar ei îndată, lăsându-şi mrejele şi corabia, au mers după Domnul… (citiţi pe larg această evanghelie la Matei 4, 17-25).
Evanghelia nu spune ce anume le-a mai vorbit Iisus celor patru pescari când i-a chemat la apostolie. Trebuie însă că le-a spus ceva nou, ceva nespus de măreţ, ceva ce i-a mişcat până în adâncul sufletului lor şi i-a făcut să-şi lase tot ce aveau şi să plece după Dânsul. Nu pentru orice vorbă îşi vor fi lăsat cei patru apostoli bărcile, soţiile, copiii, plecând în lume după un Om ce predica o învăţătură nouă despre împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul era la începutul lucrării Sale. El a păşit în lume predicând o lume nouă, o învăţătură nouă, o schimbare din temelie a vieţii şi a rosturilor vieţii. Către gloata ce se strânsese la marginea mării să-I asculte cuvântul, Mântuitorul zicea: „Amin, amin zic vouă că rostul acestei vieţi nu stă numai în mâncare şi băutură… nu stă în aceea că mâncaţi şi vă săturaţi din peştii acestei mări… Rostul acestei vieţi este o împărăţie a lui Dumnezeu, care trebuie cucerită… O luptă se dă pentru această împărăţie şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Mt 11, 12)… Căutaţi mai întâi această împărăţie şi toate celelalte lipsuri ale voastre se vor adăuga vouă (Mt 6, 33)… | Continuare »

LA DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR: SĂ URMAM PILDA VIEŢII LOR

Duminică avem prăznuirea tuturor sfinţilor şi de aceea se citeşte evanghelia despre cei ce şi-au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Această prăznuire a sfinţilor este pusă cu învăţătură pentru noi. Să luăm şi noi pildă de viaţă din vieţile lor: „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa, căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt»” (I Ptr 1, 14-16). Asta înseamnă că şi noi putem şi trebuie să mergem pe urmele vieţii sfinţilor. Sfinţii nu s-au născut sfinţi, ci s-au făcut; şi viaţa lor este pusă înaintea noastră ca şi noi să facem asemenea lor. Şi oare sfinţii cum s-au făcut aleşii şi iubiţii Tatălui ceresc? S-au făcut aşa că mai întâi s-au hotărât să se facă. După această hotărâre, au părăsit lumea (adică păcatele şi plăcerile) şi s-au retras în rugăciune şi, prin rugăciune, au primit darul lui Dumnezeu şi acest dar i-a întărit ca să nu-i mai poată nimeni despărţi de Hristos: nici diavolul cu ispitele lui, nici oamenii (păgânii) cu prigonirile lor. Aşa trebuie să faci şi tu, cititorule. Mai întâi şi întâi trebuie să te hotărăşti pentru o viaţă nouă, apoi îndată să te retragi din lume, adică din păcate, şi, îngenunchind în faţa Mântuitorului, să zici: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, de acum înainte vreau să intru în slujba Ta, vreau să pun în slujba Ta toate puterile mele sufleteşti şi trupeşti: mintea, inima, gândurile, mâinile, picioarele, gura, ochii, banii, averea… Întăreşte Tu, Doamne, hotărârea mea, cu darul şi ajutorul Tău”… Aşa făcând, darul lui Dumnezeu te va întări, ca să-l poţi birui pe diavolul şi să poţi suferi orice pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru sufletul tău. | Continuare »

EVANGHELIA DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

EV. DUMINICII A VII-A DUPĂ PAȘTI (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Despre unirea tuturor creştinilor

Până şi pe sate, dar mai ales la oraşe, creştinii nu au aceeaşi credinţă, nu aparţin la aceeaşi Biserică. Însăşi lăcaşurile sfinte nu sunt zidite şi aranjate la fel. Ale noastre biserici sunt cu altarul către răsărit, cele catolice către apus. Unele au în turnuri crucea izbăvitoare, altele un glob. În bisericile noastre sunt icoane şi candelabre, în altele pereţii sunt goi şi fără podoabe.
Precum în cele din afară se deosebesc, aşa şi în cele lăuntrice, iar aici deosebirea e şi mai mare; şi prăpastie adâncă se desface între unii şi alţii, încât numele de creştin pare a fi o mustrare pentru cei ce aud cum Hristos Se roagă Tatălui ceresc ca toţi creştinii să fie una.
Întâia mie de ani, toţi creştinii trăiau într-o singură Biserică creştină, apostolică şi sobornică şi aceasta e sfânta noastră Biserică Ortodoxă.
Deşertăciunea omenească şi păcatul i-a sfărâmat unitatea. S-au dezlipit întâi catolicii apuseni, care au născocit nişte documente mincinoase, pentru întâietatea Papei de la Roma, ca urmaş al Sfântului Petru, fruntaşul apostolilor.
Înşelăciunea s-a descoperit mai târziu.
Au ajuns pe scaunul papal nişte persoane desfrânate, pe urma cărora atâta stricăciune a năpădit în Biserică, încât cei buni n-au mai putut sta alăturea de cei răi şi au părăsit-o.
Nobile popoare, care erau mândria catolicilor, s-au lepădat de Papa şi au înfiinţat biserici noi, naţionale: englezii, germanii, suedezii. | Continuare »

O Evanghelie a Oastei Domnului: „Orb am fost şi acum văd”

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea orbului din naştere. Această evanghelie se află tâlcuită pe larg în cartea noastră cu Tâlcuirea Evangheliilor, cartea a Il-a. Acum vom spune ceva – pe scurt – despre această evanghelie, în legătură cu Oastea Domnului.

vindecarea-orbului_17_03
Bietul orb din evanghelie! Ce sfântă bucurie va fi avut când i s-au deschis ochii şi a văzut! Dar alături de bucuria lui, s-au întristat fariseii. Pe Domnul Iisus Îl învinuiau, spunând că a făcut această minune sâmbăta. „Deci ziceau unii din farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»… Deci au chemat pe omul care fusese orb şi I-au zis lui: «Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că omul acesta păcătos este». Iar cel ce fusese orb a răspuns şi a zis: «De este păcătos, eu nu ştiu; eu una ştiu: că orb am fost şi acum văd»… Deci l-au ocărât pe el şi au zis lui: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi ai lui Moise suntem; iar pe Acela nu-L ştim de unde este». Răspuns-a cel ce fusese orb: «Întru aceasta este minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El a deschis ochii mei. Şi ştiu că, pe păcătoşi, Dumnezeu nu-i ascultă. Ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă… Din veac nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii vreunui orb din naştere. De n-ar fi Acela de la Dumnezeu, nu ar putea face nimic” (In 9, 24-41).
Două părţi putem vedea în evanghelia orbului din naştere. Întâi minunea şi bucuria tămăduirii lui, iar a doua supărările şi împotrivirile ce se ridicau în faţa acestei tămăduiri. Aceste două părţi le avem şi noi la Oastea Domnului. | Continuare »

„IA-ŢI PATUL TĂU ŞI UMBLĂ”

I. Tâlcuitor

38 de ani zăcuse bolnavul din evanghelie. Grozav lucru să pătimeşti 38 de ani, când te gândeşti că după câteva zile de boală ţi se face amară viaţa. Cu mare răbdare şi-a purtat boala bolnavul din evanghelie. 38 de ani de suferinţă n-au putut să-i frângă credinţa nădejdea tămăduirii. Când Iisus l-a întrebat, după 38 de boală: „Voieşti să fii sănătos?”, el primeşte cu linişte şi cu credinţă întrebarea, se încrede din tot sufletul său în acest Mântuitor şi îndată se ridică de jos şi începe a umbla.
Mare minune! Un om ce zăcuse neputincios 38 de ani odată se ridică de jos şi începe a umbla. Să luăm aminte, această minune se întâmplă şi astăzi. Mulţi se tămăduiesc şi azi de boli vechi prin credinţă tare şi prin dar şi ajutor de la Domnul. Dar minunea aceasta e şi mai mare atunci când se petrece în sufletul omului. Sunt şi boli sufleteşti mai cumplite decât acelea care ologesc picioarele, strică ochii, slăbesc auzul sau pieptul omului: sunt bolile cele sufleteşti. Oare pătimaşul beţiv nu este un olog şi slăbănog ce nu se poate ridica din ticăloşie? Oare desfrânatul, suduitorul, vicleanul şi toţi cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu sunt şi ei tot aşa, nişte slăbănogi ce nu se pot ridica din ticăloşie şi nu pot umbla în căile Domnului? Lumea aceasta e cu adevărat un mare spital sufletesc. Fiecare pătimeşte în ceva boală sufletească. Boli sufleteşti sunt şi azi destule şi aceste boli şi tămăduirea lor se poate face şi azi tot aşa – şi numai aşa – cum se făcea pe vremea Mântuitorului. Iisus Mântuitorul este şi azi Doctorul şi Tămăduitorul cel mare al bolilor sufleteşti. Minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi azi. Oameni păcătoşi şi slăbănogiţi de patimi şi păcate dintr-odată se ridică sus şi încep „a umbla” când Îl primesc cu credinţă adevărată pe Mântuitorul, se predau Lui şi încep o viaţă nouă cu El. Eu am cunoscut un pătimaş beţiv care, după 30 de ani de cumplită pătimire în beţie, dintr-odată a scăpat de ea hotărându-se la o viaţă nouă cu Domnul. | Continuare »

CHEMĂRILE FEMEILOR

Duminica de acum este Duminica Mironosiţelor. În biserici se va citi iarăşi evanghelia despre cum îngerul le-a vestit femeilor Învierea Domnului. Această evanghelie şi tălmăcirea ei o aflaţi în «Lumina Satelor» de acum e anul şi o puteţi citi de acolo. De mare cinste s-au învrednicit femeile de a li se vesti lor mai întâi Învierea, dar şi ele au arătat o iubire mare pentru Domnul. În vremea Patimilor, toţi Îl părăsiseră pe Domnul, chiar şi apostolii, însă femeile s-au ţinut de El până la sfârşit. Femeile au stat de faţă la toate chinurile şi suferinţele Domnului şi poate şi de aceea inima voastră, femeilor, este mai simţitoare, mai miloasă, mai caldă, mai plină de iubire şi bunătate. Femeile au daruri sufleteşti mai alese ca noi, bărbaţii, însă, durere, nu toate femeile îşi pun aceste daruri în slujba Domnului. Unele femei şi le pun în slujba diavolului. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba între oameni prin clevete şi minciuni, acestea sunt femeile care îşi pun darurile ce au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea, în slujba diavolului. Aceste femei nu-L vestesc pe Iisus cel înviat, ci, prin păcatele lor, încearcă să-L îngroape din nou pe Fiul lui Dumnezeu. „Înger şi demon” (diavol) zicea marele nostru poet (Eminescu) că este femeia; înger când îşi pune însuşirile şi darurile ei cele sufleteşti în slujba Domnului şi diavol când şi le pune în slujba diavolului. Femeia cea evlavioasă este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui, dar cea cu năravuri rele face un iad din casa omului. | Continuare »

Cele cinci simţuri ale credinţei

Credinţa are, şi ea, cinci simţuri omeneşti: auzul, văzul, pipăitul, mirosul şi gustul. Să le cercetăm.
Auzul credinţei este ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Credinţa vine prin auz, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Pilde 4, 7). „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!” (I Sam 3, 9). „Cine are urechi de auzit să audă” (Mt 11, 15).
Văzul credinţei este să vedem şi să înţelegem adevărul pe care ni-l spune credinţa. Prin credinţă vedem că suntem străini şi călători pe pământ (vezi Evr 11, 1-7). „Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud!” (Mt 13, 16-17). „Urechea mea a auzit vorbindu-se de Tine şi ochii mei Te-au văzut” (Iov 42, 5-6).
Pipăitul credinţei, adică prin credinţă să pipăim şi noi, ca odinioară Toma, rănile Domnului; şi, înţelegând Jertfa Crucii, să luăm mântuirea. În acest înţeles zicea Domnul: „Eu sunt, pipăiţi Mă!” (Lc 24, 39). Iar Apostolul Ioan răspunde: „ceea ce am pipăit cu mâinile noastre… vestim vouă” (I In 1, 1-3).
Pipăirea înseamnă şi atingerea cu credinţă, pe care a făcut-o femeia cea bolnavă, care s-a vindecat atingându-se de haina Domnului (vezi Lc 8, 41-50).
Mirosul credinţei îl avem din dragostea şi Jertfa lui Hristos: „noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos” (II Cor 2, 15). „Hristos S-a dat pe Sine pentru noi ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (Ef 5, 2).
Noi trebuie să fim „mireasma” lui Hristos. El ne-a tămăduit rănile cele putrede: ne-a scăpat de mirosul cel greu al păcatului şi ne-a dat şi nouă, tuturor celor ce trăim cu El, „un miros de bună mireasmă”.
Cu gustul credinţei aflăm că „Cuvântul lui Dumnezeu este mai dulce ca mierea” (Ps 117, 103). Când ne pierdem gustul acesta, am căzut (vezi II Pt 2, 3). Glasul credinţei ne dă „gust duhovnicesc”. „Gustaşi şi vedeţi că bun este Dom-nul” (Ps 34, 8). | Continuare »

REAZEMUL CREDINŢEI

Acum duminică avem evanghelia cu îndoiala de credinţă a Apostolului Toma. Vom spune ceva despre credinţă.
Ce dar mare este nouă credinţa în Dumnezeu! Omul trăieşte prin credinţă. Cel ce a pierdut credinţa a pierdut totul. Cel fără credinţă trăieşte în rând cu dobitoacele din curtea lui.
Dar trăim vremuri cumplite, când se stinge credinţa. Trăim vremuri de atacuri nemaipomenite contra credinţei. Ce crimă mare fac cei ce atacă credinţa!
Mai anii trecuţi, am văzut un lucru de mare indignare. Doi bieţi ologi se târau de-a lungul unui orăşel, cu cârjele lor. Nişte copii blestemaţi se apucă şi le smulg cârjele de sub braţe. Bieţii oameni se prăbuşesc în noroi. Şi-au pierdut reazemul. Nu se mai pot ridica şi nu mai pot înainta.
Blestemaţii de copii şi-au primit o corecţie binemeritată, iar bieţii ologi au fost ajutaţi să se ridice. Eu m-am gândit în mine că exact aşa se întâmplă şi cu cei ce-şi pierd reazemul credinţei şi li se ia reazemul credinţei. Sufleteşte, şi noi oamenii suntem nişte bieţi ologi care ne târâm pe drumul cel greu al acestei vieţi, rezemându-ne în reazemul credinţei. Ce am face fără acest reazem ceresc? Desigur, ne-am prăbuşi în noroi. Dar trăim vremuri cumplite, când oamenii tocmai acest reazem îl pierd. Stricăciunile sufleteşti în care se tăvăleşte lumea de azi sunt tocmai semnul că oamenii au pierdut reazemul credinţei şi s-au prăbuşit în noroi. | Continuare »

ImgTomaGlasul lui Iisus se aude din prag:
Pace vouă!
Toma nu era de faţă. Ceilalţi când îl întâlnesc cu grabă îi spun care de care: a înviat Domnul, l-am văzut cu ochii noştri, a stat de vorbă cu noi, a mâncat în faţa noastră, i-am auzit dulcele glas.
Toma nu-şi poate da seama, aude o poveste, ori visează sau poate fi fapt ce spun Apostolii. El era tulburat până în măduva oaselor de batjocura îndurată de Iisus pe Calvar; văzând cum vrăjmaşii lui au stors şi ultima picătură de sânge din sfânta Sa inimă care a iubit chiar şi pe vrăjmaşi. Era îngrozit la gândul că Iisus nici după moarte n-a fost lăsat în pace de duşmani, ci au prăvălit o piatră grea peste mormânt, au ferecat-o, au pus străji şi paznici la mormât, ca nici o pasăre să nu se apropie de mormânt să-i plângă de jale.
La vestea aceasta mare, Toma, în ochi cu două mărgele de lacrimi: privind în zare, cu gândul la Crucea de pe Golgota şi la mormânt, zice cu glas rar şi moale.
De nu voiu vedea în mâini ranele cuielor…Mai mult: de nu voiu pune degetul meu în ranele cuielor şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui străpunsă, nu voiu crede.
Ochii adeseori te înşală. Mulţi au avut vedenii. Te poţi asigura numai pipăind ca orbul, care e sigur numai pe ce pune mâna. | Continuare »

Toma-4rintele Vasile Ouatu, ostașul jertfirii de sine – pg. 341

„În mijlocul vostru stă Acela pe care voi nu-L cunoaşteţi” (In 1, 27)

Astăzi când nimic nu mai este sigur, [nici chiar] viaţa (deoarece nu ştii ce surprize poate aduce ziua de mâine), astăzi când atât între indivizi, cât şi între naţiuni ura şi vrăjmăşia este într-o necontenită creştere, astăzi când lumea toată pare că stă pe un imens vulcan în clocot, ce stă gata a şi deschide gura în orice minut, spre a înghiţi totul, un fior de groază mă cuprinde şi din nou îndrept spre tine, iubite frate, o sfântă întrebare: care este reazemul şi mângâierea ta? Vezi bine că toţi şi toate se pot prăbuşi într-o clipă. Şi atunci, care este scăparea ta? În cine-ţi pui nădejdea? Chiar şi cei mai scumpi ai tăi, pe care tu îi iubeşti mult acum, chiar însăşi viaţa ta, şi ea te poate părăsi într-o clipă când poate nici nu bănuieşti. Şi atunci la cine te vei duce? În cine vei nădăjdui? Unde-ţi vei afla odihnă sufletului tău? Într-un singur loc: la Iisus Mântuitorul… Dar Îl cunoşti tu pe acest Iisus? Trăieşti tu zi de zi sub călăuzirea Lui? Ai cunoscut tu pacea Lui sfântă? (In 14, 27; 20, 20). Ai cunoscut tu pe Iisus cel bun şi blând, a Cărui frunte, cu spini încununată, a fost străpunsă, spre a-ţi împărtăşi ţie viaţa şi fericirea veşnică? Ai cunoscut cum sfânta Lui coastă pentru tine a fost străpunsă? Ai cunoscut tu că pentru tine Iisus a dat totul, chiar însăşi viaţa Sa? O, de-ai cunoaşte tu toate acestea! Ai cunoscut tu în Iisus pe singurul tău mântuitor? L-ai luat tu de stăpân şi călăuzitor al vieţii tale? O, de-ai fi făcut aceasta cu adevărat… atunci ai fi în totul un suflet fericit, căci la Iisus şi numai în Iisus e toată fericirea ta!…
„Veniţi-vă în fire – zice Scriptura –, căci sunt între voi unii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” (I Cor 15, 34). Da, mă îngrozesc, iubite frate, gândindu-mă că poate chiar tu, cel ce citeşti aceste rânduri, eşti unul din aceia care încă nu-L cunosc pe Domnul Iisus! | Continuare »