Comori Nemuritoare

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

… Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Poienile Izei – 28 septembrie 1980

… Nunta aceasta, ca orice nuntă, este o sărbătoare, este un praznic minunat. Şi s-a spus şi se va spune mereu, făcându-se legătură între tot ceea ce se întâmplă acum şi tot ceea ce s-a întâmplat înainte, mai ales la prilejurile descrise în Sfânta Evanghelie – de care noi nu trebuie să fim străini niciodată, mai ales în împrejurări de acestea. Se aminteşte mereu despre nunta Fiului de Împărat de la Matei, capitolul 22, versetele 1 până la 15. Şi se spune acolo că la nunta aceasta a Împăratului au fost trimişi soli ce i-au chemat pe mulţi să vină. Întâi n-au fost chemaţi cei mici, ci cei din fruntea societăţii, cei mai apropiaţi ai Împăratului. Dar cei la care au fost trimişi solii să-i cheme au refuzat.
Unul a întrebat:
– Cum este Împăratul?
– Împăratul este milostiv, a răspuns solul.
– Atunci eu nu mă duc! a răspuns cel chemat. Cu cei miloşi şi cu cei care umblă mereu după milă nu mi-a plăcut să mă duc niciodată. Eu nu vreau o nuntă la care să fie invitaţi milogii, săracii, lipsiţi, cerşetorii. Eu vreau o nuntă la care să fie cei de seama mea. Şi i-a spus solului:
– Nu mă duc!
Un altul l-a întrebat pe sol:
– Cum e Împăratul?
– Împăratul este o inimă iubitoare! i s-a răspuns.
Atunci cel care ura, cel care era răzbunător, care era aspru a spus:
– Eu la o astfel de nuntă nu mă duc! Nu-mi place să se vorbească mereu despre iubire, mereu despre dragoste, despre lacrimi, despre înţelegere, despre unitate… Eu vreau dreptate! Eu vreau asprime! Nu mă duc!…
Şi nu s-a dus. Un altul a întrebat:
– Cum este Împăratul vostru?
– Împăratul nostru este darnic, spuse solul. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni – duminică, 9 septembrie 1984

Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată.

… Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Simeria – 17 august 1985

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri.” Ce poruncă dumnezeiască, sfântă şi puternică este aceasta! Cine nu-şi aduce aminte de înaintaşii săi, de mai-marii săi, de părinţii poporului său, de strămoşii săi în credinţă şi în viaţă, acesta este un om nenorocit. E ca un fir de iarbă tăiat, rupt de rădăcina sa, care se usucă şi pe care-l duc vânturile şi apele, fără să mai aibă nici prezent, nici viitor. Pe noi, Dumnezeu ne-a născut din nişte părinţi mari şi sfinţi. Poporul nostru s-a născut o dată cu credinţa în Dumnezeu! Strămoşii noştri nu L-au aflat pe Hristos după secole de păgânism şi de întuneric, ca alte popoare. De aceea, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru părinţii noştri, care de la începutul vieţii lor şi-au deschis inima pentru adevărul lui Dumnezeu; pentru adevărul acestei mari credinţe.
Am vorbit în zeci de rânduri despre datoria noastră eternă şi sfântă de a ne simţi totdeauna legaţi de trecutul nostru, de părinţii noştri, de înaintaşii sfinţi care ne-au lăsat nouă nu numai mărturia frumoasă a credinţei, a vitejiei, a hărniciei şi a cinstei lor în toate semnele nemuritoare semănate de-a lungul şi de-a latul patriei noastre; ci ne-au lăsat Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, dovada credinţei lor, învăţătura lor nemuritoare şi porunca lor să le urmăm credinţa. „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire”… Acesta este prezentul: să ne uităm cu băgare de seamă la sfârşitul felului de vieţuire al părinţilor şi înaintaşilor noştri. Şi-o poruncă pentru tot viitorul: urmaţi le credinţa! | Continuare »

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Popa Petru

(…) Mai sunt şi [alte] duhuri care vin în Numele Domnului. Şi de duhurile acestea se temea Toma atunci când a zis: „Eu vreau să-I pipăi rănile. Eu mi-aduc aminte că El ne-a spus nouă că vor veni hristoşi mincinoşi, hristoşi falşi: «…vor veni în numele Meu şi vor spune că el e Hristos. Să nu credeţi! Să nu vă duceţi!»”.
Şi în vremile voastre, iubiţilor, sunt atâtea duhuri… Sunt atâtea chemări care vă vor spune: „Veniţi la noi! O, să vedeţi Hristosul nostru, cum vorbeşte el în limbi!”; „O, să vedeţi al nostru Hristos, cum se botează el. Şi, dacă nu vă botezaţi, puteţi voi tot merge pe-acolo, puteţi voi face cât aţi vrea…”; „Veniţi la noi, că Hristosul nostru-i cel cu sabat. Acela-i Hristosul cel vechi, cel de demult”.
O, fraţii mei, surori iubite şi scumpe, Hristosul vostru, Hristosul nostru, Hristosul Bibliei, Hristosul lui Dumnezeu, Hristosul Oastei nu-i acela cu limbi, nici cu sabat, nici cu fapta. Este acela cu rănile! Este acela cu crucea! Este acela cu sângele! Ce uşoare ar fi fost toate celelalte, dacă n-ar fi trebuit rănile lui Iisus… Aceste răni le-a pipăit Toma. Că după aceea ce a spus, după ce a pus el degetul lui şi degetul lui a rămas roşu toată viaţa? El, când vorbea despre învierea lui Iisus, îşi arăta degetul: „Degetul meu a fost în rănile Lui. Priviţi-l, că-i roşu. Eu nu cred în alt Dumnezeu!”.
Tu, care ai spus de-atâtea ori: „Cred într-unul Dumnezeu…”, sora mea şi fratele meu, să nu crezi în alţii, să nu crezi niciodată. Toţi ceilalţi sunt falşi, toţi ceilalţi sunt mincinoşi. Credinţa cea adevărată este credinţa aceea care a fost dată o dată sfinţilor şi pentru totdeauna. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 14 septembrie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Am ascultat cu ochii-nlăcrimaţi mesajul minunat pe care Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat să ni-l trimită în astă seară tuturor celor care, prin Duhul Său cel Sfânt, am fost adunaţi aici, potrivind pentru starea fiecăruia dintre noi câte un adevăr din cele ce s-au spus fie în poezie, fie în cântare, fie în rugăciune, fie în cuvânt.
Trăim într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, astăzi un moment cu totul deosebit. Nimic nu este întâmplător. Totul este rânduit de puterea şi de harul lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca, în această seară, acest eveniment să se petreacă tocmai aici şi tocmai cu aceste suflete, şi tocmai cu noi, într-o zi cu totul deosebită, cum a fost ziua de astăzi. Toate cuvintele care s-au rostit şi se vor mai rosti aici sunt cuvintele lui Dumnezeu, rânduite anume pentru starea fiecăruia dintre cei pe care Dumnezeu [îi] ştie; şi în planul Lui a fost să ne cheme şi să ne aducă să ascultăm astfel de cuvinte.
Astăzi am sărbătorit, cum s-a spus, Ziua Crucii. O zi deosebită în creştinism. Părinţii noştri, Sfinţii Părinţi, şi învăţătura sfintei noastre credinţe şi Biserici a ales această sărbătoare sfântă cu un înţeles deosebit şi a însemnat-o cu o importanţă deosebită în viaţa noastră de creştini.
S-au spus aici nişte cuvinte minunate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum marii oameni ai lui Dumnezeu, printre care Sfântul Apostol Pavel, au înţeles aşa de tainic şi aşa de înalt sensul minunat al tainei Crucii şi au căutat s-o înalţe. Şi-n atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris prin [acest apostol] e amintită taina aceasta printre cele mai însemnate taine. El vorbeşte despre o taină a Crucii, cum vorbeşte despre o taină a Evangheliei, cum vorbeşte despre o taină a dragostei, despre o taină a jertfei.
Încă din Vechiul Testament, însemnătatea acestei taine este scrisă adânc pe paginile Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu. După ce a primit Legea, marele om al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, care a fost Moise, a primit o poruncă de la Dumnezeu, una dintre cele mai alese şi mai înalte porunci, care avea o adâncă însemnătate şi care simboliza atât de adânc taina Crucii şi Jertfei Mântuitorului. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20 iulie 1984

… Mâine avem, la rând, Evanghelia cu slăbănogul. Cu acel slăbănog pe care l-au adus patru prieteni şi l-au coborât prin acoperişul casei în mijloc, în faţa lui Iisus.
Poate sunt şi aici suflete care au fost chemate şi aduse de prieteni în faţa lui Iisus. Sunt şi aici suflete şi trupuri bolnave. Dumnezeu poate să vindece şi boala trupului. Multe cazuri am văzut de acest fel. Dar Domnul mai întâi vindecă şi vrea să vindece boala sufletească. Şi, dacă s-a spus aici despre pocăinţă, este că acesta este remediul şi acesta este leacul tămăduitor al bolilor sufleteşti. Orice om poartă în el sămânţa unei boli şi sămânţa aceasta este sămânţa morţii. Nu există aici nici unul dintre noi care să n-avem în noi sămânţa morţii. La unii s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai repede şi se sfârşeşte viaţa mai curând. La alţii se va dezvolta mai încet şi va ajunge mai târziu… Nu interesează timpul (…), ci cum se duce în viaţa veşnică. Hristos singurul poate vindeca stările noastre. Dar El vrea mai întâi să vindece starea sufletească, să vindece întâi boala noastră sufletească. Şi boala aceasta este păcatul. Şi fiecare dintre noi avem păcat. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. Numai că unii au păcatele iertate, pentru că s-au întors la Dumnezeu, s-au hotărât pentru El, au trecut prin naşterea din nou, adică prin Taina Pocăinţei, şi acum trăiesc o viaţă nouă. Iar alţii, care nu s-au hotărât pentru Domnul, care n-au trecut prin naşterea din nou, au încă păcatele asupra lor. Şi păcatul acesta este aducător de moarte, pentru că este scris: „…păcatul este aducător de moarte”. Oricine trăieşte în păcat este un mort, este un condamnat la moarte veşnică. Nu numai la moartea trupească: la moartea sufletească, cea care este de o mie de ori mai mult. | Continuare »

O parte dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

…Mi-aduc aminte de ultima noapte a Părintelui Iosif. Dacă aţi citit în Istoria Oastei, vă aduceţi aminte – am scris atunci. Noi am văzut că se pregătea pentru plecarea la Domnul. Era aşa de slăbuţ, că dacă avea ceva peste treizeci de kilograme. Rămăsese numai piele şi os. Şi el fusese un om mic de statură, că toată viaţa, din copilărie, avusese parte de suferinţă. Acum era slăbit de tot. Cele două boli care roseseră în făptura lui cea slabă, cum spunea el adesea, se apropiau de capătul lucrului lor.
Eram atunci cu fratele Marini şi cu Titus, fiul Părintelui, acolo. Ne-am hotărât noi trei, pentru noaptea aceea, să nu dormim nici unul şi să stăm lângă el pe rând. Eu am zis: „Stau eu prima dată”. S-a culcat Titus acolo la intrare, în camera Părintelui, într-un fel de antreu. S-a culcat fratele Marini în camera noastră, din stânga [camerei] Părintelui Iosif. La trecerea de afară prin camera Părintelui, era un paravan de pânză, ca să fie acoperit patul în care era el, un pat simplu, cu două noptiere. Şi era un scaun în care m-am aşezat şi am început să vorbesc cu el. Doream să vorbească cât mai mult şi totuşi doream să nu vorbească. Făcea aşa mare efort şi [rostea] aşa de greu orice cuvânt… Mi-a spus atunci nişte lucruri pe care n-am să le uit niciodată. Despre misiunea lui cea mare şi sfântă care se apropie de sfârşit. Despre Lucrarea Oastei, care a fost solul lui Dumnezeu trimis în ţara noastră şi în Biserica, şi-n credinţa noastră, pentru mântuirea poporului nostru. Despre suferinţele prin care a trebuit să treacă el pentru ca acest Cuvântul al lui Dumnezeu să poată fi mărturisit în mijlocul poporului nostru neştiutor şi străin de Dumnezeu şi de Evanghelie. Despre preţul de suferinţă care se cere totdeauna acelora care sunt trimişi să mărturisească Adevărul în mijlocul unui popor străin de adevăr. Şi el ne-a lăsat nouă parcă acel testament pe care Mântuitorul îl lăsa în seara Cinei, prin rugăciunea din Ioan capitolul 17, ucenicilor Săi. Domnul Iisus Se adresa Tatălui şi spune: „Tată, Eu vin din lume… dar ei rămân în lume… Păzeşte-i de cel rău. | Continuare »

Vorbeşte fratele Traian Dorz

Oastea este dragoste şi lacrimi. Aşa am învăţat şi aşa vrem să rămânem

…Sunt 15 ani de când l-am întâlnit prima dată la Sibiu. Aveam atunci abia 17 ani.
Doi ani mai târziu, planul lui Dumnezeu ne-a înfrăţit pe totdeauna la aceeaşi masă de scris şi de lacrimi, lângă patul şi inima marelui nostru Neemia. Lângă jertfa care era în fiecare zi o luminoasă pildă pentru noi. Câte n-am trăit noi împreună cu păr. Trifa… cine le-ar putea scrie oare pe toate?
A urmat apoi sfârşitul din 12 februarie 1938. Când Părintele Iosif a plecat dintre noi, atâtea mâini haine s-au repezit să rupă Oastea. Şi câţi nu s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi!
Nouă ani am fost alungaţi pe toate drumurile acestei ţări, din cetate în cetate, de la Sibiu, la Oradea, apoi la Arad, apoi la Cluj, la Bucureşti, la Beiuş… Ne uitam amândoi de atâtea ori în jurul nostru şi adesea nu auzeam decât urlete de glasuri vrăjmaşe… Mulţi s-au bucurat atunci că s-a sfârşit cu noi…
Dar Dumnezeul nostru, El Însuşi ne-a apărat. Şi, peste ruinele sfâşierilor şi luptelor noastre, El a făcut ca Oastea Lui să primească o nouă şi mare revărsare de har. Iar astăzi ea merge din biruinţă în biruinţă, ajungând pe înălţimi pe care nici nu le bănuia altădată.
Şi va mai merge încă, pentru că este Lucrarea lui Dumnezeu. Azi suntem iar la o mare răspântie şi mulţi încep să creadă ceea ce se credea acum 9 ani despre Lucrarea aceasta. Gândind la acest lucru, Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit în dimineaţa aceasta, de la Isaia 54, 8-17, scris parcă anume pentru Lucrarea Oastei, mi-a umplut sufletul de pace. | Continuare »

la înmormântarea fratelui învăţător Ioan Marini, 2 februarie 1947

„Un plânset de mare jale şi un snop de flori ale iubirii noastre pe mormântul neuitatului nostru frate Ioan Marini

O, iubitul meu!… O, dragul şi scumpul nostru, pe care inima noastră nu te va uita niciodată! (I Cor 13, 8). O, dulcele şi vechiul meu prieten de călătorie pe drumul Emausului nostru! O, neuitatul meu tovarăş de luptă sfântă în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul, în Biserica Lui cea vie! O, nedespărţitul nostru frate în această singură frumoasă cale pe pământ spre Sionul cel ceresc!
O, iubitul nostru!… Dar acum tu te-ai despărţit de noi, iar noi am rămas singuri şi fără tine acum, în plângere şi tân¬guire mare. După atâţia scumpi şi neuitaţi ai noştri care s au despărţit de noi… tu te-ai desprins, iubite; şi ai plecat în ultima călătorie, pe dealul cimitirului din Săsciori. Şi ai poposit acolo, în trudnica şi obositoarea-ţi cale, până la sunarea trâmbiţei lui Dumnezeu (I Tes 4, 16).
O, iubitul nostru, de acum nu mai eşti cu noi în trup!… O, şi această despărţire ne doare mult de tot pe noi! Durerea ei ne copleşeşte chiar… Dar mai ales pe mine, vinovatul, pentru că n-am fost lângă tine nici când plecai, nici chiar când ai plecat la Domnul. O, vinovat sunt înaintea ta, iubitul meu, de şapte ori sunt vinovat!… Şi ce durere sfâşietoare mă chinuie şi mă străpunge pentru aceasta!… | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz
la o nuntă din Bihor – 1 martie 1981

S-a citi aici despre întâlnirea lui Zaheu cu Mântuitorul. Nu era întâmplare. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu rânduise această întâlnire. Şi nu numai Zaheu a fost acolo un om care avea nevoie să se întâlnească cu Hristos.

Ne închinăm în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre¬dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.
Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.
Am fost aşezaţi la răscrucea asta a istoriei şi a geografiei, în care n-am avut, de-a lungul istoriei poporului nostru, nici un aliat adevărat şi statornic, decât pe Dumnezeu. Părinţii noştri au simţit aceasta, că peste poporul nostru şi peste acest pământ sfânt, presărat cu morminte şi cu dovezi ale dragostei şi credinţei lor, au trecut la fel de sălbatici şi prietenii, şi vrăjmaşii. Şi numai Dumnezeu a fost Singurul lor aliat. În cele mai grele împrejurări, părinţii noştri şi-au îndreptat inima şi gândurile spre Dumnezeu şi au spus: „Doamne, nu mai avem pe nimeni! Toţi cei care ne-au promis ajutorul ne-au trădat. Toţi cei care s-au fălit că sunt prieteni ne-au înşelat. Şi, la vremea celei mai cumplite răscruci din viaţa noastră, ne-au părăsit.”
Marii noştri înaintaşi, aceia care şi-au pus viaţa în joc pentru apărarea fiinţei poporului nostru, au spus prin glasul lui Ştefan cel Mare: „Eu nu apăr aici numai existenţa şi fiinţa neamului meu, ci apăr aici credinţa în Iisus Hristos!”. | Continuare »

Vorbirea fratelui Opriş Ioan (Batiz) la nunta de la Vălani – 20 mai 1978

Iubiţilor fraţi şi surori şi mult preţuiţi prieteni şi rude ce aţi venit în acest loc! În Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune aşa, în Epistola către Evrei 10, 37: „Încă puţină vreme, foarte puţină, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Dar cel ce dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el”.
În capitolul 13, Sfântul Pavel spune: „Iisus Hristos ieri, astăzi şi în veci”… Deci aceia care s-au legat de El, aceia care s-au predat Domnului, aceia nu s-au înşelat nici în veacul acesta şi cu atât mai puţin în veacurile veşniciei.
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, punând faţă în faţă pe Domnul Iisus şi pe Sfântul Ioan Botezătorul, ne spune: „Au ce-aţi ieşit să vedeţi? O trestie bătută de vânt? Ce-aţi ieşit să vedeţi? Om îmbrăcat în haine moi? Aceştia sunt în casele împăratului!…”
Suntem noi în stare să-I mulţumim lui Dumnezeu că aici toţi suntem îmbrăcaţi în haine moi? Toţi suntem parcă împăraţi şi împărătese, toţi suntem parcă prinţi şi prinţese.
Cine ne-a ridicat pe noi aici? Cine ne-a dat nouă acest drept? Cine ne-a ajutat din toate punctele de vedere, şi trupeşte, şi sufleteşte? Cine? – decât El, Domnul Iisus!
„Pe cine aţi ieşit să vedeţi?… O trestie bătută de vânt?” Pe Ioan Botezătorul? Vreţi să-l vedeţi pe Ioan Botezătorul în mijlocul frăţiilor voastre? | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici

Anevoioasă este calea către Împărăţia Cerurilor, căci păcatul a pus stăpânire pe firea omului şi a stricat-o. Fiecare dintre noi are păcatele lui proprii, personale. Dar există şi păcate colective, pentru care este vinovat întregul popor.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„În timpul verii se vor cânta cântece de Paşti” – s-a spus odinioară în Sarov. Au trecut 70 de ani de la moartea aceluia care a rostit aceste cuvinte. Pe 19 iulie 1903, întreaga Rusie s-a adunat într-un singur glas în cântări de laudă, proslăvind pe Dumnezeu şi pe bine plăcutul Său.
Într-adevăr, întreaga Rusie jubila atunci ca de Sfintele Paşti, ba chiar mai mult. Apoi au venit vremuri groaznice pentru Rusia, dar amintirea Cuviosului Serafim nu s-a stins şi nici nu s-a împuţinat.
La fel vin la el ruşii şi îl proslăvesc atât pe pământul sfâşiat al patriei, cât şi în toate colţurile lumii pe unde s-au împrăştiat. Şi alte popoare încep să cunoască viaţa Cuviosului Serafim; viaţa lui este tradusă în diferite limbi, stârnind nu numai însufleţire, ci şi dorinţa multora de a aplica în propria lor viaţă învăţăturile pe care le aflăm din biografia Cuviosului Serafim.
Astfel, în pofida tuturor schimbărilor produse în lume, amintirea Cuviosului Serafim nu numai că nu slăbeşte, ci rămâne ca o făclie luminând din ce în ce mai puternic omenirii. | Continuare »