Vorbirea fratelui Opriş la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (I In 2, 15).
Cum, tocmai mie îmi spune asta? Tocmai mie îmi pretinde să nu iubesc? Fraţilor dragi şi surori iubite! El ştie de ce-ţi spune să nu iubeşti lumea, căci pentru tine, lumea este o viperă. Pentru tine, lumea, şi pentru mine, este o scorpie. De aceea a spus: „Să nu iubeşti lumea”.

Şi n-a spus numai atât, ci a mai spus: „…nici lucrurile din lume”. Că, poate vei zice tu în tine însuţi: „Eu am venit să mă dezlipesc de lume, m-am desprins de lume, eu n-o mai iubesc”. Dar ce faci cu cealaltă parte a versetului?
Fratele meu scump şi soră iubită! Cu ce umpli golul acesta? Orele noastre libere cu ce le umplem?

Vorbeam într-o zi cu o doamnă:
– Doamnă, ai spus că copilul dumitale e profesor. Mi-ai spus cu gura matale cum că e foarte credincios.
Ca, după doi ani de zile s-o întâlnesc iar pe doamnă şi să-i spun:
– Doamnă, nu te supăra, aş vrea să-l întâlnesc pe fiul dumitale, pe domnul profesor.
– Nu-l poţi găsi, zice doamna, că a plecat cu copiii în tabără. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la adunarea de la Reşiţa – 1974

Citesc câteva versete din Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, începând cu versetul 22: „Au venit la Betsaida; au adus la Iisus un orb şi L-au rugat să Se atingă de El. Iisus a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat; apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?”. El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umbVindecarea-orbului-14lând, dar mi se par ca nişte copaci”. Iisus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă; şi când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. Atunci Iisus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat”.

Fraţilor şi surorilor, pentru câteva clipe să ne găsim lângă orbul acela din Betsaida, într-o cetate în care Domnul a făcut lucruri minunate, dar despre care a trebuit să spună mai târziu: „Vai de tine, Betsaida, căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon lucrările care s-au făcut în tine, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă”.

Nu prea mult se vorbeşte în Biblie de Betsaida, dar Domnul a trecut prin ea şi se vede că a făcut multe minuni acolo. Dar satul acesta, cu toate minunile făcute, a rămas rece şi nepăsător, respingând Cuvântul şi pe Domnul.
În satul acesta cineva aduce un orb la Domnul Iisus şi Îl roagă să îl tămăduiască. Spune în Sfânta Scriptură că altădată nişte părinţi au adus nişte copii ca să Se roage pentru ei şi să Se atingă de ei, şi apostolii i-au certat pe oamenii aceştia care au adus copiii la El. Aici vedem iarăşi un lucru asemănător. Cineva – în tot cazul, vedem că au fost oameni care au avut totuşi un strop de credinţă în ei, că nu întâmplător au adus pe orbul acesta ca să Se atingă de el Domnul Iisus. De aici reiese că nu numai cei doisprezece ucenici, apostolii Domnului, sunt oameni care au avut credinţă. Domnul a avut şi oameni care nu erau apostoli, dar care credeau în El şi în minunile Lui. Când au adus pe orbul acesta, nu ştim dacă Domnul S-a rugat pentru el sau S-a atins de el, dar citim în versetul 23 că Domnul „a luat pe orb de mână şi l-a scos afară din sat.” | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la ultima adunare la care a participat – Cluj, 14 mai 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Prea iubiţii mei fraţi şi surori, nu numai pentru dumneavoastră, ci şi pentru mine, o zi ca asta este extraordinară. Toate cântările pe care le-aţi cântat, eu le am trăit cu toată puterea sufletului meu. Pe multe dintre ele le-am trăit singur, în depărtare. Şi dragostea de fraţi, şi bucuriile unei astfel de adunări le-am avut numai prin credinţă. Am cântat numai prin credinţă când eram singur: „Ce bine-i printre voi, iubiţii şi dragii sufletului meu”, pentru că prin credinţă am avut de la început convingerea că Dumnezeu va aduce o zi ca aceasta în care aceste cântări izvorâte din lacrimi, scrise în genunchi şi-n singurătate, mai mult cu sânge decât cu cerneală, le vom cânta odată în toată bucuria şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu, Care, ce a spus şi ne-a făgăduit, ne-a garantat că se va realiza. O zi ca asta este una dintre minunatele realizări ale făgăduinţelor lui Dumnezeu în care am crezut când eram singuri şi departe. Dar, prin credinţă, Dumnezeu ne-a înştiinţat că va veni aşa o zi. Că voi putea privi feţele acestea ale dumneavoastră, ca feţele îngerilor din cer, pentru că aşa este o faţă de frate şi de soră care slujesc pe Dumnezeu: o faţă de înger ceresc pe acest pământ murdar (…).

Punerea-in-mormant_17_02
Astăzi avem o sărbătoare deosebită. Dar, înainte de a ajunge la adâncirea înţelesului ei în mijlocul nostru, vreau să mă refer la vorbirile fraţilor de mai înainte, care au fost inspirate din taina dragostei lui Dumnezeu, Care a dat pentru mântuirea noastră Jertfa cea mai scumpă. Dar n-a făcut numai atât. Că, dacă nu ne-ar fi făcut-o cunoscut, ar fi putut rămâne fără nici un folos de mântuire pentru noi. Dar Dumnezeu, o dată cu Jertfa aceasta, cu vestea aceasta minunată şi sfântă, ne-a trimis nişte vestitori ai Lui, nişte oameni minunaţi, plini de Duhul Său cel Sfânt, prin care noi am aflat această veste minunată şi am putut să ne împărtăşim din binefacerile ei. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).

Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.

O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n‑au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure…

O, Adame, oare tu ce făceai când soţia ta stătea de vorbă cu şarpele? Dumnezeu ţi-a dat-o să fie lângă inima ta, dar atunci nu era aşa. Ea trebuia să fie cu tine la rugăciune, cu tine la meditaţie, cu tine la muncă, cu tine la veghere, cu tine la bucurie, cu tine la durere.

Să n-o laşi singură, căci singură e slabă, e biruită şi cade, cum a şi fost. Şi după aceea, ce uşor i-a fost şarpelui să-l biruie şi pe Adam! Acum o avea pe Eva de partea lui. Avea unealta cea mai aproape de inima lui Adam. Acum nici nu mai trebuia să lupte cu el, că Eva, după ce a fost biruită şi pusă în slujba lui, a făcut ea slujba pentru căderea soţului ei. Când ea i-a dat mărul, el nu a mai stat pe gând, ci l-a luat îndată. Ce să mai întrebe el pe Dumnezeu?

Şi aşa au fost biruiţi cei dintâi oameni. Iadul se bucură. Edenul se înfioară. Cerul plânge. Peste faţa fericită a raiului se coboară zbuciumul durerii de doliu că şi-a pierdut copilul iubit în lupta cu şarpele care l-a biruit. | Continuare »

O PARTE DIN CUVÂNTUL FRATELUI TRAIAN DORZ DIN CADRUL PROGRAMULUI COMEMORATIV DIN 5 MARTIE 1988, DE LA CERTEGE

(…) [Cântările acestea] sunt frumoase pentru că sunt cântările lui Dumnezeu. Aşa am învăţat noi să-L lăudăm pe Dumnezeu, aşa cum spune: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”. Şi, dacă ne-am predat lui Dumnezeu, trebuie să-L slujim pe El cu toată inima noastră şi cu toată fiinţa noastră. Pentru că ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui şi ne-am unit cu Hristos şi cu Biserica, şi cu credinţa Lui. De aceea trebuie să ne dăm toate silinţele să fim vrednici, pentru că vine judecata, vine moartea pentru fiecare dintre noi. Şi vine judecata pentru toţi, cum spune: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi atunci vor fi numai două feluri de oameni: cei buni şi cei răi. Cei care au crezut şi cei care n-au crezut. Cei care sunt de-a dreapta şi cei care vor fi de-a stânga. Dacă noi ne întoarcem la Dumnezeu acuma şi ne hotărâm pentru El şi-L lăudăm pe Dumnezeu, vom fi, desigur, între cei de-a dreapta Lui. Dar, dacă nu ne întoarcem, noi rămânem de-a stânga. Şi despărţirea aceea va fi pentru vecii vecilor.

* * *
(…) Suntem de câteva ceasuri aici sosiţi. Am mai stat de vorbă mai cu unii, mai cu alţii care aşa pe rând au venit, când unii, când alţii. Şi de mai multe ori a trebuit să reluăm firul cuvântărilor noastre şi al explicaţiilor pe care simţim că suntem datori să le aducem celor cu care ne vedem acuma pentru prima dată într-o astfel de împrejurare. Însă celor mai mulţi dintre cei care au venit aici le este acum clar şi cunoscut scopul nostru şi evenimentul pentru care Dumnezeu ne-a ajutat şi am dorit şi noi din toată inima să ajungem până aici.
Am spus că în zilele acestea… alaltăieri, în ziua de 3, am sărbătorit 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif. Şi mâine, în ziua de 6, vom sărbători 100 de ani de la ziua în care a fost botezat în bisericuţa din acest sat Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa. | Continuare »

Fragment din vorbirea fratelui Ioan Opriş (Batiz) la nunta din Hunedoara – 26 iulie 1981

Judecata-de-apoi-Voronet…Mă gândesc la un cuvânt al înţeleptului Solomon din capitolul 11, versetul 9 din Ecclesiast, ce vorbeşte tinerilor, dar e şi pentru bătrâni: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile dorite de inima ta şi plăcute ochilor tăi. Dar pentru toate acestea, nu uita că Dumnezeu te va chema la judecată”.
Şi ultimul verset din capitolul 12 spune aşa: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău!”.
Mie îmi place să repet mereu acest verset, mai ales la priveghiuri, atunci când ne ducem la catafalcul unui mort: soră, prieten, vecin, cunoscut, coleg… Îmi place să spun mereu versetul acesta: „Iar judecata se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.”
Iubitule, iubito care eşti aici de faţă şi mă priveşti, să nu uităm ceea ce ne spune aici: că „judecata se va face cu privirea la tot ce este ascuns”.
Astea ies la judecată, astea ies la suprafaţă – şi cele bune şi cele rele –, ca să dăm socoteală.
Pentru cele bune să ni se spună: „Vino, slugă bună şi credincioasă, căci peste puţine lucruri ai fost credincios şi peste multe te voi pune. Intră în bucuria Domnului tău”.
Dar pentru cele rele vom da socoteală şi vom auzi înfricoşatele cuvinte: „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic”. | Continuare »

[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez din Ogeşti – decembrie 1980

De multe ori m-am gândit: De ce trebuie să mai fie judecata la sfârşitul veacurilor încă o dată, dacă fiecare om, când moare, merge sigur la locul pe care şi l-a pregătit în viaţa lui? Cum se spune în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv. Se spune acolo, Mântuitorul a spus cu gura Lui sfântă: „A murit bogatul şi a ajuns în locuinţa morţilor, în chinuri. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în rai, în sânul lui Avraam”.
Deci îndată după moarte, omul se duce hotărât acolo unde îşi merită locul, după felul de viaţă pe care l-a trăit. Totuşi în Sfânta Evanghelie Mântuitorul spune – şi noi rostim în Crezul pe care îl rostim în fiecare duminică sau de fiecare dată când îl rostim: „…şi iarăşi va veni cu mărire, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Şi în Evanghelie spune aşa de limpede: „Va veni Fiul Omului pe norii cerului, cu sfinţii Săi îngeri, şi toate noroadele pământului vor fi adunate înaintea Lui, şi morţii vor învia: şi cei care au fost arşi vor ieşi din foc. Şi cei care s-au înecat vor ieşi din ape. Şi cei care au fost înghiţiţi de fiare sălbatice vor veni de acolo. Şi cei care au putrezit de mii de ani în pământ; pentru că nimic nu piere, numai se transformă materia. Din materia aia care n-a pierit se va reface iarăşi omul cu trupul şi cu sufletul său şi va sta în faţa scaunului de Judecată al lui Dumnezeu, cum este scris: „De ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce osândeşti tu pe aproapele tău? Căci toţi va trebui să ne înfăţişăm înaintea scaunului de Judecată al lui Hristos, să ne primim răsplata după binele sau răul pe care l-am făcut când eram în trup”.
Şi toţi ne vom înfăţişa, şi viii, şi morţii. | Continuare »

[…îngropaţi împreună cu Hristos prin botez şi înviaţi împreună cu El prin credinţă]

…Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ne porunceşte la capitolul 4 din Efeseni, de la versetul 1 la 3, o purtare vrednică de chemarea pe care am primit-o. Iar purtarea aceasta vrednică să se arate în toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare şi îngăduinţă frăţească, în dragoste, căutând şi păstrând unirea duhului. Adică asta înseamnă ascultarea de fraţi prin legătura păcii; iar asta înseamnă: prin ascultarea de învăţătură. În versetul 4 din acelaşi capitol, ni se porunceşte unitatea frăţească a tuturor mădularelor în singurul Duh, prin care am fost chemaţi la singura nădejde, care ne este mântuirea tuturor sufletelor noastre. În versetul 5 ni se spune puternic că, după cum este un singur Domn, Iisus Hristos, tot aşa, pentru noi nu poate fi decât o singură credinţă, aceea pe care am primit-o prin învăţătura pe care ne-au dat-o nouă înaintaşii noştri şi în care ne-am născut noi din nou. Şi un singur botez: acela prin care am fost cufundaţi în Hristos, primind semnul Crucii Lui şi dovada intrării noastre în poporul lui Dumnezeu.
Botezul este, în Noul Testament, ceea ce era tăierea împrejur în Vechiul Testament. Şi după cum, la primirea poruncii tăierii împrejur în Vechiul Testament, toţi au trebuit să primească acest semn în trupul lor, la orice vârstă erau în clipa primirii acelei porunci dumnezeieşti, iar mai târziu s-a statornicit datoria de a primi acest semn la vârsta de opt zile (iată, aşa este scris la Facere 17, 23-27 şi la Luca 2, 21), tot aşa s-a urmat şi cu Botezul Noului Testament. Căci şi cu botezul a fost tot aşa. La intrarea în creştinism, cei de la început au fost botezaţi la orice vârstă erau când auzeau Evanghelia Harului lui Hristos. Dar după aceea, Botezul s-a statornicit, în tot poporul creştin, tot aşa ca tăierea împrejur în poporul evreu: în primele zile după naşterea copilului. | Continuare »

OMUL CEL MAI RĂBDĂTOR

Vorbirea fratelui Popa Petru de la o adunare din Bihor – revelion 1984

(…) [Atât de mulţi s-au rugat] pentru ca voi, în această noapte, să fiţi aici şi să puteţi asculta Cuvântul lui Dumnezeu, care-i viu şi care vă poate mântui sufletele voastre. Nu ne dăm seama acum ce prilej minunat trăim noi. Odată ne vom da seama poate, când n-o să-l mai avem. Dacă Dumnezeu a îngăduit ca în această seară să fiţi aci, El a avut un plan cu noi şi cu voi. El n-a vrut numai până aici să veniţi, ci să ajungeţi în cer. În locul acela fericit despre care s-a spus.
Păstorii au ascultat. S-au dus şi L-au văzut pe Iisus. Fiindcă au ascultat. Dacă ei n-ar fi ascultat, nu L-ar fi văzut niciodată pe Domnul.
Aşa de puţină ascultare este astăzi pe pământ… Aşa de puţine suflete sunt ascultătoare… Nu mai ascultă nimeni de nimeni. Tinerii nu mai ascultă de cei bătrâni, elevii nu vor să asculte de profesori, copiii nu mai ascultă de părinţi, soţiile nu mai ascultă de soţi, soţii nu mai ascultă de soţii, ba până acolo [s-a ajuns] că chiar fraţii nu mai ascultă unii de alţii.
Dragii mei, păstorii au ascultat. Vrem noi să ajungem să L vedem pe Iisus? Haideţi să fim ascultători! Ce frumos e să fii ascultător în mijlocul unor neascultători! Cum străluceşte ascultarea ta ca o lumină în întuneric!
Magii L-au văzut pe Iisus fiindcă s-au ostenit şi au venit de departe. Câtă osteneală au depus ei ca să-L vadă pe Dumnezeu, să-L afle pe Iisus, să-L afle pe Mântuitorul lor cel drag! Dacă nu s-ar fi ostenit, oare ar fi ajuns ei vreodată să-L vadă pe Iisus? Niciodată! Numai fiindcă ei s-au ostenit în urma credinţei lor, [L-au văzut]. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Ioan Opriş
la o adunare de revelion – 1972

… Unii zic că Natanail avea obiceiul ca, sub smochinii pletoşi şi cu frunze late din grădină, să stea şi să se roage acolo… Undeva sub nişte smochini deşi, unde nu-l vedea nimeni, acolo avea el locul de rugăciune, de refugiu, acolo era „cămara” lui unde intra el, [cum spune Domnul]: „Intră în cămara ta şi roagă-te Domnului Dumnezeului tău în ascuns… Părintelui tău în ascuns”. Şi el acolo se ducea. Şi Domnul îl cunoştea pe el acolo. Era locul tainic pe care numai el şi-l ştia. El se ducea acolo. Acolo, departe de zgomotul lumii, de zgomotul familiei.
Alţii spun că acesta, care era cam de seama Mântuitorului, atunci când era copilaş mititel şi hoardele sau, mai bine zis, soldaţii împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani de zile, părinţii săi, care au aflat despre acestea, l-au ascuns [sub un smochin], când au venit şi la ei.
De fapt, soldaţii lui Irod şi au mers şi la Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Şi au mers şi au căutat-o şi pe Fecioara Maria, despre care au aflat că e în casa unui bătrân cu numele Iosif. Dar Iosif a primit înştiinţare în vis de la înger şi a plecat în Egipt, în ţară străină, şi acolo a fost salvat [Pruncul].
Iar la urmă, Irod moare mâncat de viermi de viu. În scurt timp moare. Şi atunci îngerul Domnului îl înştiinţează iarăşi în vis pe Iosif: „Ia Pruncul şi pe Mama Lui şi te întoarce acasă, că a murit cel ce avea gând rău asupra Pruncului”. Aşa ia Dumnezeu din calea planurilor Lui… aşa ia Dumnezeu orice obstacol, orice stâlp, orice cioată care se pune în calea planului lui Dumnezeu. Aşa le spulberă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Şi locul lui îl ia Irod celălalt; ca şi acesta să moară tot mâncat de viermi mai târziu, cum arată în Faptele Apostolilor că, într-una din zile, ţinea o cuvântare şi supuşii lui, suita lui, cei din anturajul lui, miniştrii lui, careva dintre ei (că sunt unii linguşitori) l-au ridicat în slavă şi au spus către împăratul: „Vai de mine, bine-a mai vorbit! Glas de Dumnezeu, nu de om!”. Şi împăratul aşa s-a uns cu această laudă… şi n-a răspuns nimic. Să fi zis: „Doar şi eu sunt un om ca toţi oamenii; un muritor şi-un păcătos, şi-un greşit”. Dar el n-a spus nimic. Şi de viu l-au început atunci viermii şi l-au mâncat. | Continuare »

OAMENII PURTĂTORI DE DUMNEZEU

Fr. Popa Petru (Săucani)

În Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Cu prilejul acestor sărbători pe care Dumnezeu ne-a învrednicit încă o dată să le mai trăim, am auzit mereu din sfintele Evanghelii că S-a născut Hristos. Şi mereu am auzit pe oameni spunând cu buzele lor acest cuvânt drag şi scump. Iar alţii răspundeau: „Adevărat”.
S-a citit mereu în adunările noastre, s-a citit mereu în casele Domnului Evanghelia aceasta cu Naşterea Domnului Iisus. El din veşnicie S-a gândit la noi. S-a gândit la voi. S-a gândit la fiecare. El, Prinţul cerului. El, Care n-a vrut să fie cerul fără oameni. El, Care n-a vrut să fie oamenii fără cer. El, Care a lucrat această făptură omenească cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, din pământ şi din cer. El a fost acela, Creatorul. Şi El n-a uitat de făptura aceasta de jos. De aceea a lăsat slava şi puterea acolo sus în cer, să vină iar pe pământul acesta, să ne ridice iar pe noi la starea din care eram căzuţi.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos, pentru marea-I îndurare şi milă pe care a avut-o faţă de fiecare dintre noi. Dumnezeu, în dragostea Lui, S-a gândit să facă această lucrare mare de răscumpărare pentru sufletele noastre. Fiul a fost ascultător şi a spus: „Iată-Mă, trimite Mă!”.
Dar a mai fost nevoie de cineva. A mai trebuit cineva care să lucreze împreună cu Fiul venit din cer jos pe pământ. A trebuit căutată o fecioară. Printre mulţimile de fecioare de pe pământ, o fecioară curată ca cerul; o fecioară sfântă ca heruvimii. În braţele ei să vină Dumnezeu întrupat în fiinţă omenească. Şi s-a găsit această Fecioară. | Continuare »

[Aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la botezul de la Buciumi – 28 noiembrie 1981

Acuma suntem în postul Crăciunului, aşteptăm Naşterea Mântuitorului, aşteptăm Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, Care a venit în lume să ridice păcatele lumii, Care a venit în lume să-Şi dea viaţa pentru toţi oamenii.
Toţi copiii se nasc ca să trăiască…
El S-a născut ca să moară!… Să moară pentru noi toţi. Dacă El n-ar fi murit, noi nu ne-am fi putut ridica niciodată ochii cu nădejde spre mântuirea lui Dumnezeu. El a venit să moară pentru noi toţi, în locul nostru, şi El Şi-a dat Viaţa ca să avem iertarea şi răscumpărarea păcatelor.
Cel mai mare lucru este iertarea păcatelor.
Suntem în vremea postului… Foarte mulţi s-au mărturisit şi s-au împărtăşit, poate că… Alţii poate că vor face acest lucru, pregătindu-se spre întâmpinarea sărbătorii minunate a Naşterii Domnul Iisus. Dar oare ne-am pus noi întrebarea cu adevărat: în mărturisirea aceasta, în această Taină a Pocăinţei, am pus noi cu adevărat tot sufletul nostru, lacrimile noastre, gândul nostru hotărât de a ne întoarce la Dumnezeu şi a ne mărturisi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, ca să căpătăm iertarea păcatelor?
Pentru că numai în urma unei mărturisiri adevărate şi-n urma unei pocăinţe adevărate se capătă iertarea păcatelor. | Continuare »

[Respingători ai chemării lui Dumnezeu]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
I – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
II – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
III – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.
Era vorba despre unul care cumpăra…
Era vorba despre unul care îşi sădise o vie…
Era vorba despre altul, care se căsătorise…
Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia.
Sau: boii, via, nevasta.
Aceste trei motive, aceste trei piedici l-au oprit pe om să asculte chemarea lui Dumnezeu. | Continuare »

A FI ŞI A NU FI…

Din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani)
la nunta de la Cajvana – 10 septembrie 1977

[…] Când Dumnezeu vrea să facă o lucrare, atunci, de bună seamă, Îşi caută pe cineva cu care să lucreze împreună, să poată face acea lucrare.
Când Dumnezeu s-a gândit să trimită lumii un Mântuitor, s-o izbăvească din moarte şi din pierzarea cea veşnică, a trebuit, înainte de a trimite un Mântuitor, să trimită pe cineva pentru ca, în braţele acelui „cineva”, să poată veni acel Mântuitor binecuvântat. Înainte de naşterea lui Iisus, s-a născut Sfânta Fecioară Maria.
Priviţi o clipă în Nazaret. Părinţii ei erau acolo nişte oameni sărmani şi bătrâni, dar credincioşi, copii ai lui Dumnezeu cu adevărat. Ce rare sunt pe pământ astfel de suflete! Ei cereau mereu lui Dumnezeu prin rugăciunile lor: „Doamne, dăruieşte-ne şi nouă un copil! Dăruieşte-ne şi nouă un fiu, ca să Ţi-l dăruim Ţie, ca Tu să Te poţi bucura şi să Te poţi folosi de acest fiu”.
Mulţi ani şi multă vreme a trecut şi parcă rugăciunea lor n-a fost ascultată. Parcă cerul era prea departe şi ei erau prea jos. Dar iată că odată, iubiţilor, rugăciunea lor este ascultată şi Dumnezeu le dăruieşte un copil. Dumnezeu le dăruieşte o copilă. N-a ştiut Nazaretul atunci când s-a născut Sfânta Fecioară Maria cine se naşte în Nazaret şi cum Se va folosi Dumnezeu de această copilă, încât chiar ea să fie aceea care să-L poarte pe Dumnezeu printre oameni pe braţele ei. N-a ştiut.
Haideţi să privim o clipă la această fiinţă dumnezeiască. Haideţi să privim o clipă la această copilă, s-o vedem crescând, s-o vedem cum umbla sfioasă, cum umbla blândă, cum umbla smerită. Pe toate căile şi drumurile ei, parcă medita mereu ceva. Gândul ei nu era niciodată pe pământ. Faţa ei senină şi curată, îmbrăcămintea ei curată… | Continuare »

ÎNGERII CARE NE ÎNSOŢESC LA ADUNĂRI

Fragment dintr-o vorbire a fratelui Traian Dorz

… Tot ce au spus buzele Lui sfinte a fost numai adevăr. Buzele noastre mai şi mint uneori; mai spunem lucruri pe care nu le credem sau care nu sunt adevărate. Dar buzele Lui n-au spus decât ceea ce era adevărat. Şi de aceea a zis El: „Cerul şi pământul poate să treacă şi vor şi trece; dar cuvintele Mele nu vor trece”. Pentru că tot ce-a spus El este adevărat.
Aşa că, dacă a spus El: „Când doi sau trei vă veţi aduna, când douăzeci sau treizeci veţi fi adunaţi, când două sau trei sute veţi fi adunaţi, când două sau trei mii veţi fi împreună, Eu voi fi în mijlocul vostru, pentru că voi vă adunaţi în numele Meu”. El este aici. Să ştiţi şi să credeţi: Hristos este aici, în mijlocul nostru. Şi nu numai El, ci mii de duhuri slujitoare binecuvântate sunt. Şi nu numai duhuri bune; sunt şi mii de duhuri rele. Oriunde se adună credincioşii Domnului, acolo-i însoţesc îngerii Domnului, pentru că este scris: „El va porunci îngerilor Săi să te însoţească în toate căile tale”. Mai ales când mergi pe căile lui Dumnezeu, câţi îngeri ai Domnului te însoţesc! De-atâtea ori s-au pus piedici în calea noastră spre adunare, în calea noastră spre fraţi, în calea noastră spre biserică, în calea noastră spre facerea binelui. Cine a înlăturat piedicile? Cine a înlăturat vrăjmaşii? Cine a înlăturat accidentele şi nenorocirile din calea noastră? Acei îngeri binecuvântaţi cărora Domnul le-a poruncit să ne însoţească în toate căile noastre. Ei, acei care ne-au însoţit pe fiecare în calea noastră spre adunare sunt aici lângă noi.
O veche carte sfântă scrie: „Cel puţin doi îngeri însoţeşte totdeauna pe orice suflet care merge la auzirea Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »

[…un vârf de deget muiat în apă]

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de revelion 1986, de la Sibiu

… Citiţi numai Evanghelia, să vedeţi cum dormea bogatul nemilostiv la uşa căruia era săracul Lazăr. Se desfăta în fiecare zi, mânca, se îmbăta şi se culca, până în clipa când l-a trezit moartea şi l-a aruncat direct în flăcările focului veşnic. Acolo s-a trezit. Şi-a ridicat privirile şi a-nceput să se roage – el, care nu învăţase să se roage, că nici părinţii lui nu-l învăţaseră rugăciuni. Nimeni nu-l învăţase pe el să se roage. Şi a crezut: „A… ce nevoie am eu de rugăciune? Aici e raiul, aici e iadul! Am ce să mănânc, am ce să beau, mă desfătez… nu-mi pasă mai departe. Asta este viaţa! Nu există altă viaţă”, a zis el; până-n clipa când l-a trezit moartea din această nebunie.
Şi spune: „A murit bogatul”… că moare şi bogatul odată. Cât de bogat să fie, odată moare. Cât de bine aşezat undeva să fie un om nepăsător de Dumnezeu şi îngâmfat, odată moare şi el. Şi s-a trezit atunci în focul veşnic şi şi-a ridicat ochii, şi a văzut că este viaţa în care el n-a crezut; a văzut că este raiul în care el nu crezuse. El crezuse viaţa lui de pe pământ, această înşelătoare, mizerabilă şi murdară viaţă, scurtă şi trecătoare… crezuse că asta-i raiul. Şi privea pe Lazăr cel sărac şi plin de bube de la uşa lui şi-a zis: „Asta-i: al meu e raiul, al lui este iadul. El e rânduit să fie în iad, eu, să fiu în rai totdeauna”. Ce vis nebunesc şi înşelător era şi ce somn era ăla în care dormea el!
Zice: „A murit săracul”… Moare odată şi săracul. Se sfârşeşte odată şi necazul celui care ştie numai suferinţă pe pământ. | Continuare »

VREMEA SEMĂNATULUI…

din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

[…] Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă. […]

S-a aşezat citirea Evangheliei cu semănătorul acum, în vremea semănatului, şi s-a mai spus – de la început – şi bine facem mereu dacă ne-amintim de acest lucru de fiecare dată când la biserică este o Evanghelie, că uneori se explică, alteori nu se explică. Însă noi avem nevoie totdeauna ca, din Evanghelie, să tragem înţelesul cel mântuitor pentru viaţa noastră. Şi pilda cu semănătorul e ca o oglindă vie, ca un îndrumător pe care Dumnezeu a vrut ca să ni-l lase nouă pentru viaţa noastră de fiecare zi şi a fiecăruia dintre noi. | Continuare »

„CE SEAMĂNĂ OMUL… VA SECERA”

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

„Cine seamănă în firea pământească, va secera din firea pământească putrezirea. Nu vă înşelaţi, Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera” (Gal 6, 7). „Cine seamănă cu lacrimi, va secera cu bucurie” (Ps 126, 7).

Slăvit să fie Domnul!
Când priveşti astăzi în lume şi pe pământ… când priveşti în jurul tău şi în jurul nostru… şi când vezi atâta sămânţă semănată… Cei doi semănători au ieşit.
Evanghelia de astăzi ne vorbeşte numai despre un Semănător care a semănat sămânţă bună, sămânţă curată, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cât de curat a fost gândul cu care s-a semănat sămânţa! Cât de curată a fost sămânţa aceasta! Cât de binecuvântată este munca ostenitoare şi harnică a Semănătorului celui iubit şi drag! Dar când te gândeşti că atâtea din seminţele aruncate au trebuit plânse, au trebuit stropite cu lacrimi… căci ele au căzut în locuri în care n-au adus nici o roadă. Dar nu numai Domnul Iisus a fost Acel semănător care a semănat sămânţa, ci, de la El până la noi, atâţia dintre cei dragi şi scumpi semănători ai Lui au fost trimişi mereu cu această sămânţă curată… A mai venit şi vrăjmaşul tău şi al meu şi a semănat şi el. A semănat şi el cu atâta hărnicie, căci şi noaptea el seamănă. Seamănă. Seamănă, seamănă, seamănă mereu. Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l auzi aici, mâine trebuie să te trudeşti să ţi-l aduci aminte: | Continuare »

NEAGOE-BASARAB-SI-FAMILIAFragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Petrileni –
duminică, 9 septembrie 1984

Să nu uităm niciodată un adevăr: mănăstirile noastre nu sunt pentru noi numai obiective turistice ca pentru străini. Străinul poate să vină şi să se uite cu ochi de cercetător la „albastrul de Voroneţ”, poate să se uite la frumuseţea mănăstirii Putna sau la arhitectura deosebită a mănăstirii de la Curtea de Argeş; dar noi privim la aceste lucruri, la aceste zidiri sfinte, cu inima tremurând de iubire, cu ochii plini de lacrimi, pentru că ele ne vorbesc despre credinţa părinţilor noştri şi, mai departe, despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor pentru că a avut părinţi credincioşi, îndrumători credincioşi, copii credincioşi, urmaşi credincioşi.

Noi suntem urmaşii unor părinţi credincioşi. S-a mai spus aceasta şi-i scris în toată istoria Bisericii noastre şi a poporului nostru. Marii noştri înaintaşi, părinţii istoriei noastre, acei care-au fost începătorii şi continuatorii minunaţi ai vieţii noastre şi făuritorii minunaţi ai patriei noastre şi a istoriei noastre, toţi au fost credincioşi. Am mai spus şi cu alte ocazii: noi, dacă vrem să fim cu adevărat nişte urmaşi statornici şi nişte copii vrednici ai înaintaşilor noştri, n-avem nevoie numaidecât să citim şi să învăţăm credinţa din istoria poporului evreu sau din scrierile proorocilor sau ale apostolilor, pentru că cronicarii noştri, înaintaşii noştri, domnitorii poporului nostru toţi au fost credincioşi. Şi, din cuvintele lui Neagoe Basarab către fiul său, noi învăţăm atâta credinţă cât din Evangheliile Sfinţilor Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Scrierile cronicarilor noştri care au povestit istoria minunată a poporului nostru şi care au scris pe paginile acestea nemuritoare minunile prin care ne-a salvat Dumnezeu de-a lungul secolelor, prin toate încercările prin care a trebuit să treacă acest popor, sunt tot aşa de minunate ca şi scrierile Sfinţilor Apostoli din Epistolele lor. Mărturiile mănăstirilor, ale tuturor locurilor minunate ridicate de credinţa înaintaşilor noştri acolo unde Dumnezeu le-a arătat minunatele Lui izbăviri ne predică astăzi nouă ca şi zidurile Ierusalimului despre izbăvirile minunate pe care Dumnezeu le-a adus poporului Său.
Ştefan cel Mare a tăcut. Neagoe Basarab a tăcut. Mircea cel Bătrân a tăcut. Dar Tismana, dar Cozia, dar Putna au rămas mărturii nemuritoare despre minunile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru salvarea poporului nostru, a părinţilor noştri, fiindcă au crezut în El şi şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeul nostru şi El i-a izbăvit şi nu i-a înşelat niciodată. Iar ei, o dată ce au primit minunile izbăvirii Lui şi au fost salvaţi prin lucrarea acestor minuni, n-au uitat datoria de recunoştinţă pe care trebuia să o arate lui Dumnezeu de fiecare dată. | Continuare »

Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş) de la biserica din Poienile Izei, cu ocazia nunţii din 28 septembrie 1980

Pescuirea-minunata-2

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
„Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar la cuvântul Tău vom arunca mrejele.” (Din Sfânta Evanghelie de astăzi)

Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”. | Continuare »

Din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

horeacloscacrisan1784…Pe noi ne interesează cum ne comportăm noi faţă de alţii. Pe Domnul Iisus nu L-a interesat atât de mult cum s-a comportat lumea faţă de El. L-a interesat însă, în cel mai mare grad, cum S-a comportat El faţă de lume. El i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la capăt. A iubit poporul său până la capăt, indiferent unde a fost şi cum a fost capătul acesta pus de acest popor. A iubit oamenii, a iubit sufletele, a iubit tot ce era încredinţat Lui de Dumnezeu Tatăl, pentru că a avut o conştiinţă a răspunderii faţă de misiunea Sa şi faţă de Dumnezeu, Care L-a trimis.
Aşa trebuie să fim şi noi. Lumea nu ne înţelege. Lumea n-a înţeles niciodată pe binefăcătorii ei. E ciudat totdeauna cât de mici sunt contemporanii oamenilor mari. Noi îi condamnăm acum pe cei care i-au ucis pe profeţi, pe cei care L-au osândit pe Mântuitorul, pe cei care i-au alungat pe cei mai mari şi mai scumpi binefăcători ai omenirii; îi condamnăm acum şi, de multe ori, gândim că, dacă am fi fost noi în locul lor, n-am fi făcut aşa. Poate că n-am fi făcut chiar aşa… Însă adevărul ăsta este: cei care trăiesc în acelaşi timp cu marii oameni ai lui Dumnezeu, cu profeţii lui Dumnezeu, cu trimişii lui Dumnezeu, cu mesagerii lui Dumnezeu sunt totdeauna nespus mai mici şi mai înapoi decât ei. Oamenii lui Dumnezeu vestesc adevăruri pe care gloata, cei care sunt împreună cu ei le vor afla numai după zeci sau poate că sute de ani.
Cei de pe vremea celor care luptau odată pentru trezirea conştiinţei noastre naţionale i-au înţeles [pe aceştia] aşa de puţin… I-au urmat aşa de puţin… Şi, când a trebuit să-i apere cu pieptul lor şi cu viaţa lor, i-au părăsit. Bălcescu a trebuit să moară departe de patria lui… Avram Iancu a trebuit să moară nebun… Horia, Cloşca şi Crişan au trebuit să moară pe roată… Tudor Vladimirescu a trebuit să moară ucis mişeleşte… Oamenii mari sunt aşa de puţin înţeleşi de contemporanii lor… Îi însoţesc până undeva şi după aceea obosesc, se înfricoşează şi îi lasă singuri. Majoritatea celor care îi sprijinesc şi îi aplaudă câtă vreme le merge bine, îndată ce ajung la condiţia unui risc şi la răscrucea unei pagube, se ascund şi-l lasă pe omul lui Dumnezeu singur.

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985

purtarea-crucii-3…De aceea spune Mântuitorul: „Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine”. Sinele acesta este partea cea mai adâncă a omului, de care, dacă omul nu se leapădă, ca să-l înnoiască Hristos până acolo în străfundul inimii şi al fiinţei, de unde ies acele lucruri pe care omul nu şi le poate stăpâni decât când i le stăpâneşte Hristos, dacă cineva nu se întoarce la Dumnezeu atât de adânc, întoarcerea lui nu-i adevărată; întoarcerea lui este o minciună. La cea dintâi ispită se leapădă, la cea dintâi încercare cade, la cea dintâi greutate se pierde. Dar cel în care Dumnezeu a făcut lucrarea de înnoire în toate părţile, până în cea mai adâncă parte a fiinţei sale, curăţindu-i şi inconştientul lui, acela nu se mai poate lepăda niciodată, pentru că la temelia, adică în adâncul fiinţei lui S-a aşezat Hristos, [El] a pus puterea Lui şi l-a transformat total. Acest om este un om credincios nu numai când este văzut de cineva şi când conştientul lui îl avertizează că-i observat. Acel om e credincios nu numai când sunt în joc interesele lui mai puţin importante; acest om este credincios şi când este ameninţat de primejdia morţii şi a nenorocirii celei mai mari. Pentru el, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Pentru el nu există altă soluţie şi altă alternativă la Hristos decât moartea. Nu există altceva care să-l poată clinti şi să contrabalanseze în viaţa lui, şi să cântărească mai mult decât Hristos. Nici banii, nici gloria, nici slava lumii, nici avuţia, nici viaţa, nici moartea nu cântăresc pentru un astfel de om cât Hristos. Pentru că adâncul lui, inconştientul lui, adică cea mai adâncă parte şi temelia vieţii lui este curăţită şi stăpânită de Hristos. Astfel de oameni doreşte Dumnezeu.
Ei, astfel de oameni, curăţiţi şi sfinţiţi, în stare să suporte martiriul, mucenicia, jertfa, suferinţele, n-au fost mulţi niciodată în Biserica lui Dumnezeu. Dar când a fost vorba de preţul cel mare pentru mântuirea lumii, pe astfel de oameni, pe lângă Fiul Său cel preaiubit, i-a sacrificat Dumnezeu. Pentru mântuirea noastră a tuturor a murit nu numai Fiul lui Dumnezeu cel mai sfânt, ci şi fiii lui Dumnezeu cei mai sfinţi, de-a lungul istoriei omenirii, de-a lungul istoriei Bisericii, mai ales. Începând cu Sfântul Ştefan şi până la cel din urmă sfânt care va mai muri pentru slava lui Dumnezeu şi pentru împlinirea planului său de mântuire a omenirii, toţi aceştia alcătuiesc preţul cel mare al lui Dumnezeu adăugat la Jertfa Fiului Său pentru mântuirea omenirii acesteia. În acest preţ au fost implicaţi şi cuprinşi atât de mulţi martiri şi sfinţi! Ei s-au unit cu Hristos. Identificându-se total cu misiunea Lui, s-au identificat şi cu jertfa Lui. Aşa cum s-a identificat Ana cu jertfa lui Manole. Şi jertfa Anei cu jertfa lui Manole au reuşit să realizeze o operă nemuritoare, de care oricând te apropii să te cutremuri de puterea, de preţul, de jertfa care s-a cerut acolo pentru ca aceasta să dureze. | Continuare »

Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise

… Scrie Sfântul Evanghelist Ioan că, precum a fost înălţat şarpele în pustie de către Moise, după porunca lui Dumnezeu, în momentul cel mai greu din viaţa poporului, în momentul de criză, în momentul culminant de suferinţă şi de primejdie, aşa a fost înălţată Crucea lui Iisus Hristos, Jertfa Lui, întrunind în ea şi garantând prin ea şi prin credinţa în ea izbăvirea tuturor, aşa cum [era] crucea ridicată de Moise. (Pentru că o cruce a fost, nu o prăjină, lemnul pe care a înălţat Moise şarpele. Nu se poate atârna un şarpe pe o prăjină. A fost o cruce aceea pe care a înălţat-o Moise. Numai pe un lemn în formă de cruce poate sta spânzurat un şarpe.) Deci, cea dintâi cruce a făcut-o Moise, a cioplit-o Moise, omul lui Dumnezeu, care a scris porunca: „Să nu vă faceţi chip cioplit”. Pentru ca să arate că semnul Crucii nu este un chip cioplit, ci este un semn tainic, simbolizând Jertfa şi Răscumpărarea Sângelui lui Hristos.
Cea dintâi cruce a fost făcută de Moise, după ce a adus Legea. Pentru că în acest semn a pus Dumnezeu răscumpărarea, preţul mântuirii noastre. Şi de aceea s-au îndreptat – şi din Vechiul, şi din Noul Testament – privirile noastre, prin Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, către acest semn tainic şi sfânt care este Crucea şi Jertfa Mântuitorului.
După cum toate noţiunile abstracte au forma lor concretă, după cum sufletul nostru are forma lui în trupul nostru, are lăcaşul lui în trupul nostru, tot aşa înţelesul cel tainic al Crucii şi Jertfei Mântuitorului stă în semnul cel văzut, închipuit prin aceste două dimensiuni: verticala, care înseamnă legătura noastră cu Dumnezeu, şi orizontala, care înseamnă legătura noastră cu noi. | Continuare »