Comori Nemuritoare

Dragostea faţă de Domnul Iisus este singura dovadă puternică a unei credinţe vii şi adevărate faţă de Dumnezeu.
Prin câtă dragoste avem faţă de Domnul Iisus şi prin câtă râvnă fierbinte avem faţă de numele Lui, de Cuvântul Lui, de Lucrarea Lui, de Jertfa Lui, de mărturisirea Lui, adică de tot ce este al Lui, prin asta se vede cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu. Cât credem în El. Cât preţuim voia Lui. Şi cât ascultăm cu adevărat de El.

Tatăl Însuşi a mărturisit aceasta despre Fiul Său Iisus, în mai multe rânduri, prin chiar glasul Său auzit din cer.
O dată, la Botezul Mântuitorului, întreagă Sfânta Treime S-a arătat – glasul Părintelui a mărturisit despre El, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3, 17).
Apoi, când, în rugăciunea Sa, Mântuitorul a strigat: Tată, proslăveşte Numele Tău! – din cer, Tatăl I-a răspuns: L-am proslăvit şi-L voi mai proslăvi (Ioan 12, 28).
Apoi când, la Schimbarea la Faţă, pe Tabor, şi norul luminos i-a acoperit cu lumina lui, ucenicii Domnului au auzit din nor glasul Tatălui, spunându-le: Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care Îmi găsesc plăcerea. De El să ascultaţi (Matei 17, 5)!
Toate aceste dovezi şi multe altele sunt semnele marii iubiri pe care Tatăl a arătat-o Fiului Său, Mântuitorul nostru, învăţân¬du ne astfel şi pe noi că aceasta este toată voia Lui şi tot semnul fiecărui credincios care Îl ascultă pe Dumnezeu: să-L iubească şi să-L asculte pe Dulcele nostru Mântuitor Iisus, în Care este cuprinsă şi arătată toată dragostea Tatălui (Coloseni 1, 19). | Continuare »

„Ioan a făcut următoarea mărturisire: «Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El.»“ (Ioan 1, 32)

Fiecare trimis al Domnului are un duh al său şi fiecare lucrare are un duh al său. Datoria noastră este să cercetăm duhurile dacă sunt de la Dumnezeu sau nu. Căci sunt atâtea duhuri care vin în numele Său, dar nu sunt ale Lui (1 Ioan 4, 1-3).
Iar noi trebuie să primim şi să urmăm numai pe Duhul Sfânt şi să ne ferim cu groază şi grijă de primirea şi urmarea duhurilor înşelătoare şi drăceşti.
Sfântul Pavel mustră pe galateni, numindu-i nechibzuiţi, tocmai pentru că primiseră cu uşurinţă duhuri străine şi, necercetându-le, ascultaseră de îndrumarea acestora, care erau gata să-i piardă şi să-i nenorocească pe totdeauna. Cum, desigur, au şi nenorocit pe unii din ei (Gal. 3, 1). Pe corinteni, de asemenea, îi ceartă cu asprime şi cu amărăciune, pentru că primeau cu îngăduinţă şi cu uşurătate vinovată duhuri străine şi învăţături deosebite (2 Cor. 11, 4).
Vai, din cauza acestora rătăcesc şi astăzi de la adevăr atât de mulţi, căci aceleaşi duhuri, sub înfăţişare totdeauna înşelătoare, umblă amăgind şi azi pe toţi cei care n-au toată grija să nu le primească şi să nu le urmeze (Ier. 14, 14; Mat. 24, 24-26).
Tu, fiul meu, nu te uita nici la vorbele lor, nici la predicile lor, nici la numele lor, – dar cercetează cu grijă şi cu răbdare duhul lor, din care ies faptele lor, atmosfera lor. Dacă n-au Duhul lui Hristos să ştii că nu sunt ai Lui. Duhul lui Hristos, adică smerenia, răbdarea şi roadele dulci ale trăirii înfrânate neprefăcute: seriozitatea fără mândrie, bunătatea fără laudă, iubirea fără necurăţie, modestia fără zgârcenie, căldura fără dogoare… | Continuare »

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh. Amin.
Sfârşitul de an şi începutul de an sunt prilejuri în care nu numai fiecare om înţelept sau fiecare familie, ci chiar şi fiecare popor şi fiecare întreprindere omenească îşi face cu o adâncă seriozitate bilanţul, socoteala muncii şi a roadelor sale, a câştigului sau a pagubei, a înaintării sale sau a dării înapoi din anul şi din timpul vieţii petrecute, pentru a vedea nu numai că încă un an din viaţă s a dus, ci şi cum a trecut acest an şi cum îl întâmpină pe celălalt an, spre a putea ajunge la capătul fericit al timpului, al anului, al vieţii cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu.
Un om care merge mereu, dar nu stă niciodată să socotească cum merge, pe unde merge şi unde va ajunge la capătul drumului său, acela este un om nebun. Acela nici nu va merge bine şi nici nu va merge pe unde trebuie, dar nici nu o să ajungă bine. Un om care lucrează, dar nu stă niciodată să se controleze pe sine însuşi cu toată înţelepciunea judecăţii sănătoase, cu toată teama de a nu greşi, cu toată conştiinţa răspunderii sale faţă de stăpânul lucrării unde este, de stăpânul care l-a angajat, acela este un om şi mai nebun. Ce răsplată să poată primi de la Stăpânul cel Sfânt un astfel de lucrător care nu ţine seama nici de planul Stăpânului cu lucrarea în care l-a angajat pe el, nici de felul cum au lucrat cei dinaintea lui, nici de preţul pe care Stăpânul l-a investit în lucrarea aceasta şi nici de îndrumările sau de părerea celorlalţi lucrători cu care lucrează împreună? | Continuare »

Traian DORZ, Cântarea, ca meditaţie

Abia în zilele deosebite şi-n locurile curate ne dăm seama cât de curaţi ne cere Dumnezeu să fim noi, spre a fi vrednici de a sta împreună cu El şi cu ai Lui în atmosfera curată şi înaltă a prezenţei lui Dumnezeu, în ceasurile înalte ale transfigurării lui Hristos.
În ceasul ceresc al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în noaptea tainică a marii schimbări la Faţă a lui Dumnezeu în Betleem, dintr-un Dumnezeu nemărginit, Se transformă într-un copilaş neputincios, când, dintr-un Împărat veşnic, Se preface un rob smerit şi când, din Stăpânul nemărginitelor bogăţii, primeşte sărăcia unui grajd – care trebuie să fi fost cu un miros nespus de greu, ca orice grajd, şi, mai ales, grajdul de om sărac.
Mai târziu, după ce ucenicii Domnului începuseră să-L cunoască pe El şi să-L recunoască a fi Fiul lui Dumnezeu, poate că nu au rămas prea uimiţi când, pe Muntele Taborului, El S-a schimbat la Faţă înaintea lor, îmbrăcând, pentru un ceas, chipul luminii şi al slavei, care Îi era în firea Lui dumnezeiască slava din veşnicii.
După aceea, când, la Învierea Lui slăvită din morţi şi după această Înviere, El li S-a arătat iarăşi ucenicilor Săi şi multor altora, în acel dumnezeiesc fel pe care ei începuseră să I-l recunoască, Hristos Mântuitorul desigur că a fost minunat şi că de fiecare dată ei, toţi care-L priveau, au rămas uimiţi, au rămas muţi de mirare şi de adoraţie pentru El. | Continuare »

Eu sunt Lumina lumii

de Traian Dorz

„Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii»“ (Ioan, 8,12)

Pe lângă celelalte daruri ale Lumini, în ea se găseşte şi adevărul.
Nu poţi cunoaşte adevărul, nici despre lucruri, nici despre oameni, nici despre tine, nici despre nimic, decât la lumina lui Hristos!

Nu poţi vedea soarele decât venind la soare.
Şi tot aşa, nu-L poţi cunoaşte nici pe Hristos decât venind la El.
Nu poţi cunoaşte culorile,
nici forma adevărată a lucrurilor şi fiinţelor
decât venind la lumină.
Dar nu la orice lumină, ci numai la lumina soarelui, la lumina lui Dumnezeu.

Tot aşa, nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru, dacă nu vii la Hristos.
Numai în lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucruri.

Nici o altă lumină nu este sigură, numai lumina lui dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută, ca lumina Lui. Toate celelalte supără vederea. Sau mirosul. Sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…

Toate celelalte lumini sunt vătămătoare sănătăţii.
Toate celelalte lumini sunt lipsite de viaţă şi de putere. Nimic nu poate nici creşte, nici rodi prin căldura şi puterea lor înşelătoare sau moartă. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditatii la Apostolul zilei

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu (I Timotei 1, 15).

Toate Sfintele Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărate şi vrednice de crezut, dar cuvântul despre venirea Mântuitorului Hristos în lumea aceasta, pentru mântuirea tuturor păcătoşilor lumii, este cel mai adevărat şi mai vrednic de crezut.
Toate veştile bune aduse de îngeri vreodată pentru oameni au fost adevărate şi vrednice de crezut, dar Vestea Bună adusă de Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, când el i-a zis ei: Plecăciune ţie, bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei… iată că tu vei naşte pe Mântuitorul lumii – aceasta a fost cea mai bună veste care s-a putut auzi vreodată pentru omenirea aceasta.
Şi, la fel, Vestea Bună adusă păstorilor în Dimineaţa Naşterii – când poate acelaşi Sfânt Arhanghel le-a spus şi lor: Bucura-ţi-vă! Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos-Domnul – a fost cea mai fericită, mai adevărată şi mai vrednică de crezut Veste auzită vreodată de o ureche omenească.

O, adevărat şi vrednic de crezut, într-adevăr, este acest Cuvânt! Pentru că nici o altă făgăduinţă n-a fost adeverită mai hotărât şi n-a fost mărturisită mai stăruitor, în tot Cuvântul Sfintelor Scripturi, ca făgăduinţa aceasta a venirii Mântuitorului pentru dezrobirea Omenirii de sub puterea păcatului. Şi pentru mântuirea fiecărui suflet care va crede şi va primi darul Harului Acestuia.
Dar cu toate că atât de mult a repetat gura Domnului făgăduinţa aceasta – începând chiar de la izgonirea părinţilor noştri din Rai, prin gura tuturor proorocilor Vechiului Testament, şi până la Noaptea Sfântă a Naşterii Sale – totuşi atât de puţin s-a crezut acest adevăr. Şi atât de puţini l-au primit la arătarea Lui. | Continuare »

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 31-a după Rusalii (a Orbului din Ierihon)

O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu. (I Timotei 1, 15)

Oamenii toţi s-au născut ca să fie liberi. Nimeni să nu apese pe nimeni. Nici unul să nu robească pe nici unul, ci fiecare să respecte libertatea fiecăruia. Căci toţi ne naştem la fel şi toţi murim la fel.
Dar în veacurile întunecate ale omenirii, cei vinovaţi au năvălit asupra celor nevinovaţi. Şi cei mai tari s-au năpustit asupra celor mai slabi, jefuindu-i, chinuindu-i şi robindu-i. Pentru a le munci lor, pentru a-i îmbogăţi pe ei sau pentru a se distra, chinuindu-i, cum se făcea prin circurile romane sau prin casele şi moşiile proprietarilor de sclavi.

America de Nord a fost multă vreme locul unde au fost luaţi şi duşi robi mari mulţimi de oameni nevinovaţi. Şi unde, mulţi ani, aceşti oameni ţinuţi în robie au fost vânduţi, chinuiţi şi, adeseori, omorâţi în muncă şi în bătaie, mai rău decât animalele.
Dar S-a îndurat Dumnezeu şi a venit o vreme când robia acestor oameni s-a sfârşit.
A venit un om al lui Dumnezeu, care a adus legea slobozeniei pentru toţi cei ce zăcuseră vremi îndelungate în robia tiranică şi ucigaşă.
Când a venit această lege, toţi robii au fost eliberaţi…
O, ce mare bucurie a fost atunci când lanţurile robiei au fost rupte, iar cei ce zăcuseră în ele strigau liberi, cântând şi plângând de bucurie. | Continuare »

„Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:“ (Ioan 6, 8)

Fiecare dintre ucenicii Domnului Iisus îşi are frumuseţea lui aparte. Nici unul nu-i lipsit de frumuseţe, dar nu sunt toţi la fel. Pentru că tocmai în aceasta stă frumuseţea lor.
Unul s-a deosebit prin curaj, altul prin smerenie, altul prin iubire, altul prin agerime… Unul prin vorbire, altul prin tăcere, unul prin fapta arătată, altul prin fapta ascunsă.
Domnul Iisus nu schimbă temperamentul, felul de fire al cuiva, dacă vine la El, ci îl înnobilează numai. Mărul rămâne tot măr; îl altoieşte numai. Soiul timpuriu sau târziu rămâne tot aşa, îl altoieşte numai pentru a rodi, în loc de poame acre şi mici, roade gustoase şi mari.
Vasul rămâne tot vas, îi schimbă numai conţinutul.

Domnul face că cei iuţi rămân iuţi şi după ce vin la Hristos. Numai că acum nu sunt iuţi pentru a face răul, ci sunt iuţi pentru a face binele. Cei curajoşi rămân şi mai departe tot curajoşi. Dar nu spre a sări la bătaie acum, ci pentru a ajuta la nevoie.
Cei zgârciţi înainte faţă de Dumnezeu vor fi zgârciţi şi după aceea, dar faţă de diavolul. Nu vor mai întrebuinţa pentru molii sau pentru rugină ceea ce au, ci pentru propă-şirea Evangheliei şi pentru ajutorarea lipsiţilor, pentru a-şi muta avuţia în ceruri.
«Iată, Eu fac toate aceste lucruri noi», a zis Domnul Iisus (Apoc. 21, 5). Căci schimbându-se conţinutul chiar şi vasul se înnobilează.
Din locul unde a fost altoit se cunoaşte nu numai rodul pomului, ci chiar şi trunchiul şi coaja lui.
Chiar şi chipul omului, chiar şi înfăţişarea lui din afară se schimbă, după ce se întoarce el la Dumnezeu. Lumina dinăuntru se răsfrânge şi în afară pe faţa lui. Şi prin ochii lui. Şi prin mişcările lui.

Andrei, unul din primii ucenici ai Mântuitorului, fratele lui Petru, a rămas mereu sufletul liniştit şi tăcut. Dar totdeauna prezent acolo unde era nevoie. În trei locuri deosebite se vorbeşte despre Andrei, în Evanghelie… Şi totdeauna este înfăţişat ca un ucenic plin de o înaltă frumuseţe sufletească. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – viţa vieţii noastre»

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu.“ (Ioan 15, 12)

O istorioară spune că în timp ce Mântuitorul era pe cruce şi era gata să-Şi dea duhul în mâinile Tatălui, prin mijlocul mulţimii care stătea acolo şi-a făcut loc un om care venea grăbit de departe.
Se vedea că alergase cale lungă. Şi, prăbuşindu-se la picioarele crucii, şi-a ridicat ochii plini de lacrimi spre Domnul, Care abia mai sufla. Şi, cu glas tare, L-a rugat plângând şi gemând:
– Doamne, spune-mi, înainte de a muri, toată învăţătura Ta şi mie.
Domnul Iisus Şi-a mai deschis o dată ochii, l-a privit cu nesfârşită milă şi, iubindu-l, i-a zis:
– Prietene, iată aceasta este toată învăţătura Mea: să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu. Du-te în pace…
Apoi Iisus, plecându-şi capul, a strigat: „Săvârşitu-s-a!“ Şi Şi-a dat duhul… Omul a ridicat ochii, a privit fruntea însângerată a lui Iisus, mâinile şi picioarele Lui străpunse în cuie. Apoi lumina iubirii şi iertării de pe faţa Lui…
Şi a înţeles tot ce a predicat Hristos.
N-ar trebui să poată vorbi despre învăţătura lui Hristos nimeni care n-a înţeles ce înseamnă a-l iubi pe altul după cum l-a iubit şi pe el Hristos. Căci dacă toate poruncile Domnului sunt adevărate şi dacă pentru mântuire eşti dator să le ţii pe toate acestea întocmai cum le-a spus El… şi dacă toate poruncile Lui cele mari se cuprind într-una singură: să iubeşti – apoi cât de mare trebuie să fie această poruncă mare!… Şi cât de dator trebuie să ştii că eşti s-o ţii întocmai (Mt 22, 36-40)! | Continuare »

„Ceilalţi ucenici au venit cu corăbioara, trăgând mreaja cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm decât ca la două sute de coţi.“ ( Ioan 21, 8 )

Nimeni n-are voie să facă o lucrare a lui din Lucrarea lui Dumnezeu. Domnul nu i-a spus nici unuia dintre ucenici: „aruncă tu singur mreaja“, ci le-a spus tuturora: „arun­caţi toţi mreaja“. Nu fiecare o mreajă a lui, ci toţi împreună aceeaşi mreajă. Mai presus de orice altceva, Domnul Iisus a dorit să‑i facă pe ucenicii Săi să înţeleagă şi să trăiască marele adevăr al părtăşiei şi al unităţii, în dragoste şi smerenie.
Socotindu-L cu toţii pe Domnul Singurul Mai-Mare peste toţi, ei, fiecare, să se socotească pe sine însuşi ca cel mai mic dintre fraţi, ca robul tuturor. Colaborând fiecare cu toată puterea şi cu toată priceperea sa la Lucrarea lui Dumnezeu, nici unul să nu caute a‑şi face o lucrare a sa personală din ea, fără a ţine seama de ceilalţi.

Nici un mijloc în care să-şi urmărească scopuri fireşti ori ambiţii egoiste. Ci fiecare să-şi facă în aşa fel partea sa, încât această parte să se îmbine fericit cu a celorlalţi fraţi lucrători, iar întregul ei să arate că Duhul Domnului a făcut-o. Că toată plata pentru ea nu este în totul a nici unuia dintre ei, ci toată, în întregime, este a tuturor, adică a Duhului Sfânt, Care i-a ajutat s-o facă împreună.
Când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenicii Domnului, trimis de la Tatăl de către Domnul Iisus, după cum făgăduise El, limbile de foc care s-au aşezat peste ei erau din acelaşi Foc şi de aceeaşi mărime. Fiecare din ei a primit în aceeaşi măsură revărsarea aceluiaşi Duh Sfânt. Nu s-a aşezat deasupra unuia o limbă de foc mai mare, iar deasupra altuia o limbă de foc mai mică.

– Voi toţi sunteţi egali, le-a spus Iisus Domnul şi Învăţătorul lor Sfânt. | Continuare »

Traian DORZ, Meditaţii la Apostolul din Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…“ (Galateni 2, 20)

Trimisul lui Hristos îşi are atât vrednicia cât şi puterea sa, potrivit cu măsura în care el trăieşte în Hristos şi Hristos trăieşte în el.
Lucrul acesta nu este numai o simplă vorbire sau doar o laudă de formă, ci este o realitate zguduitoare, dovedită în toate acele rare vieţi care s-au răstignit de bunăvoie şi total cu Hristos. Printr-o moarte trupească şi printr-o înviere slăvită la fel şi cu nimic mai prejos duhovniceşte decât învierea Lui trupească.
Taina şi minunea unei astfel de morţi şi de învieri sunt un lucru atât de obişnuit şi de necesar în viaţa copiilor lui Dumnezeu, încât el trebuie neapărat să se petreacă cu absolut fiecare dintre cei care doresc cu adevărat să facă parte din Oştirea Mie-lului, din ceata biruitorilor Lui, din familia cerească a lui Dumnezeu.

A fi o făptură nouă înseamnă a fi în Hristos… a trăi în Hristos, a rodi în Hristos, a birui în Hristos (II Cor 5, 17; Gal 6, 15).
Identificarea totală a acelui rob al lui Hristos, care a renunţat pentru totdeauna la personalitatea sa, la lumea sa, la eul său, pentru a deveni o părticică din Hristos, este atât de minunată cât taina cununiei fericite când cei doi devin unul, cu un singur nume, cu un singur scop, cu un singur destin. | Continuare »

Traian Dorz, «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU» cap.1

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“
Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate. Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa. De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.
Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oamenilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.

Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii! Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!

Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!
Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  – şi toţi cei ca ei – au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!

Toţi marii binefăcători ai omenirii,
tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel
şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor! | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS — PÂINEA NOASTRĂ

„Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?“ (Ioan 6, 9)

Este o mare binecuvântare de la Dumnezeu pentru părinţi ca să aibă copii credincioşi.
Dar este un dar şi mai mare pentru copii să aibă părinţi credincioşi.
Cu toate acestea, în astfel de familii, lucrurile se petrec invers, de cele mai multe ori.
Rareori copiii îi ascultă pe părinţii lor credincioşi spre a se întoarce şi ei ca să-i urmeze pe calea lui Dumnezeu, dar adeseori părinţii îi ascultă pe copiii lor. – Mai degrabă vin părinţii după copiii lor la Dumnezeu decât copiii după părinţi.
Oricum ar fi însă şi oricare ar urma pe cei veniţi mai întâi, sunt fericiţi cu toţii, dacă cei care nu-L cunosc pe Domnul îi urmează în credinţă pe cei care Îl cunosc.

E rău veşnic acolo unde cei necredincioşi sunt mai tari, ori copiii, ori părinţii, şi-i întorc de la Dumnezeu iarăşi îna-poi la păcat şi pe cei care apucaseră spre cer.
De aceea au o mare răspundere copiii celor credincioşi. Ei din leagăn au prilejul să cunoască Cuvântul Sfânt şi viaţa frumoasă şi curată în Hristos.
Au harul să crească sub îndrumarea blândă şi iubitoare a lui Hristos prin părinţii lor credincioşi şi au prilejul să afle fără oboseală şi să primească fără sforţări grele şi dureroase Cuvântul credinţei şi comoara darurilor lui Hristos chiar de la inimile cele mai iubitoare ale părinţilor lor. | Continuare »

„Deci i-au zis: «Cum ţi s-au deschis ochii?»“ (Ioan 9 ,10)

Cel întors la Dumnezeu va fi totdeauna un semn de întrebare pentru ceilalţi oameni.
Toţi îl ştiau înainte beţiv, hoţ, mincinos, desfrânat, lacom, rău… şi dintr-o dată îl văd schimbat. Dintr-o dată ceilalţi oameni îl văd că nu mai bea, nu mai fură, nu mai minte, că nu mai umblă după desfrânări, că nu mai înşală, nu se mai ceartă, că nu mai vorbeşte de rău, ci se sileşte a fi blând, bun, făcător de bine şi cuviincios cu toţi, împlinitor cu fapta a învăţăturii şi a credinţei lui Hristos. Cu un cuvânt, îl văd că este alt om.
Cei din jurul lui murmură atunci miraţi şi întreabă: Cum se poate? Văd şi ei că s-a petrecut cu vecinul, cu prietenul lor, o minune, dar nu înţeleg cum s-a petrecut asta cu el. De aceea, îndată este şi întrebat: Cum ţi s-au deschis ochii? Cum te-ai vindecat? Cum se poate întâmpla aşa ceva?
O, ce prilej minunat pentru sufletul vindecat de Hristos este atunci să-L mărturisească el tuturora pe Iisus Hristos, Binefăcătorul şi Vindecătorul său!
Dacă i-a fost vindecată cuiva boala, dacă i-au fost împlinite cuiva dorinţele, dacă i s-au iertat cuiva păcatele sale, dacă a fost cineva mântuit – totul se datorează numai Acelui Căruia I se zice Iisus, căci numai din El, prin El şi pentru El sunt toate aceste minuni! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Pâinea noastră zilnică

O sfântă însemnare spune că atunci când Moise a primit pe muntele Sinai primele table ale legii scrise de degetul lui Dumnezeu, acele table erau dintr-o piatră unică în felul ei. Era un fel de piatră străvezie, cu scris nu numai pe dinafară, ci şi pe dinăuntru. Şi scrisul cel de pe dinăuntru semăna cu o carte cu şapte peceţi, având multe semne necunoscute, iar peste ele era Chipul unui Miel înjunghiat…
Şi Moise I-a zis Domnului:
– Doamne, dar ce înseamnă aceste scrisuri necunoscute de pe dinăuntrul acestei cărţi cu şapte peceţi şi cine este Mielul Acela semănând cu mielul pascal pe care noi l-am înjunghiat în Noaptea Eliberării şi al cărui sânge ne-a salvat? Scrisul de pe dinafară îl cunosc. Cel de pe dinăuntru nu.
Şi Domnul i-a răspuns lui Moise şi i-a zis:
– Moise, Moise, fiecare neam de oameni îşi are proorocul său bun şi proorocii lui răi. Şi neamul devine aşa cum sunt cei de care ascultă.
Adevărul este nesfârşit şi veşnic,
dar fiecare prooroc primeşte din adevăr numai atât cât este nevoie pentru timpul său şi pentru poporul său. Tu cunoşti din Adevărul pe care ţi-l dau Eu azi numai atât cât trebuie să spui tu. Mai departe vor fi alţii.
Şi Moise I-a zis Domnului:
– Doamne, dar ce prooroci ca mine mai poţi avea Tu? Şi cine va fi cel care le va cunoaşte toate?
Iar Domnul a grăit lui Moise şi i-a zis:
– Dumnezeu poate avea o mie de profeţi, dar nu are decât un Fiu. Fie¬care prooroc va cunoaşte în parte – ci numai Fiul ştie totul. Acela este Mielul Înjunghiat de peste Cartea cu şapte peceţi şi strălucirea pe care o vezi peste El este unică.
Şi Moise L-a rugat pe Domnul, zicând:
– Doamne, dar oare n-ai să mi-L arăţi Tu şi mie pe Acela Care este cu atât de mult mai mare ca mine, spre a mă bucura şi eu de cunoaşterea Lui?
Iar Domnul l-a liniştit pe profetul Său, zicând:
– Moise, Moise, mergi liniştit la datoria ta şi la odihna ta. Când va veni vremea să Se arate Fiul Meu preaiubit, Eu te voi trezi din somnul tău, ca să vezi Faţa Lui.
Astfel, pe muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă, Dumnezeu Şi-a împlinit faţă de Moise, robul Său, făgăduinţa de pe muntele Sinai.

Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul nostru, ale Cărui făgăduinţe se împlinesc cu credincioşie. Ajută-ne ca şi noi să le credem, pentru ca să le moştenim şi noi.
Amin.

Traian Dorz, Hristos – Izvorul nostru

„Slujbaşul acesta a aflat că Iisus venise din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi L-a rugat să vină şi să tămăduiască pe fiul lui, care era pe moarte.“ (Ioan 4, 47)

Durerea înfrânge întotdeauna mândria din om.
Bunătatea Tatălui Ceresc nu trimite şi nu îngăduie cu bucurie în viaţa oamenilor necazurile şi durerea. Însă pentru mântuirea sufletului său, omul trebuie uneori să fie cercetat de durere şi de întristare.
Iată un slujbaş împărătesc…
Ce dispreţuitor trebuie să se fi purtat un om ca el mai înainte, faţă de toţi ceilalţi oameni.
Dar îndată ce fiul lui iubit cade la pat, amărăciunea îi înfrânge trufia. Şi el aleargă la rugăciune către Domnul Iisus să i-l vindece. Poate niciodată omul acesta nu se rugase lui Dumnezeu şi poate că nici nu s-ar mai fi rugat niciodată dacă n-ar fi venit boala aceasta în familia lui…
O, câte căi are înţelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce pe acela de care are El milă, pe drumul cel bun, pe calea cunoaşterii Sale!

Când este sănătos şi îi merge bine, omul totdeauna este „îmbrăcat“. Este „cineva“. E totdeauna o „autoritate“. Când ajunge însă în durere şi în primejdie, atunci e gol, e dezbrăcat de trufie, atunci rămâne numai om! Când omul e „autoritate“, atunci n-are nici inimă, nici iubire, nici bunătate, atunci nu e om.

Acestea – gândeşte el – nu se potrivesc la „titlu“!
Şi adesea n-are nici creier, nici minte, ca să judece ce face, căci se închipuie supraom!
Când însă ajunge om, atunci le are pe toate acestea. Când durerea îl face să se simtă om şi el, atunci nu mai consideră o înjosire rugăciunea şi lacrimile. | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – slava noastră»

„A treia oară, i-a zis Iisus: «Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?» Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: «Mă iubeşti?» Şi I-a răspuns: «Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc». Iisus i-a zis: «Paşte oile Mele!».“ (Ioan 21, 17)

S-a mai spus că, în lucrarea Domnului, sufletele sunt mereu în cele trei stări: începători, crescuţi şi înaintaţi. Ucenici, lucrători şi meşteri. Copii, maturi şi bătrâni.
Un adevărat îndrumător duhovnicesc trebuie să fi trecut prin fiecare din aceste trei stări, să le cunoască şi să le înţeleagă aşa cum un păstor adevărat îşi cunoaşte turma sa, cu vârsta şi puterea fiecărei oi în parte. El cunoaşte nu numai folosul pe care îl capătă de la fiecare miel sau oaie, ci mai ales datoria pe care o are el faţă de fiecare, după trebuinţele sale. De aceea lucrarea de păstorire va trebui neapărat să cuprindă preocupări deosebite pentru fiecare categorie de suflete.
Dând hrană pentru oi, nu trebuie uitate niciodată oiţele ori mieluşeii. Lucrând pentru fraţi, nu trebuie să uităm surorile ori copiii. Ocupându-ne de cei înaintaţi, nu trebuie să-i uităm pe cei mijlocii ori pe cei începători. Vorbind pentru ascultătorii cunoscători, să nu-i uităm niciodată pe ascultătorii cei mai puţin pregătiţi sau, mai ales, pe cei neştiutori.

| Continuare »

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu

Astăzi, pentru a ne îmbogăţi şi mai mult sufletele şi pentru a ne îmbărbăta străduinţele noastre, vom privi strălucitul chip al celui dintâi martir al lui Hristos de după El. Al unuia dintre cei mai minunaţi şi curajoşi tineri ai Bisericii şi ai soliei lui Hristos: Ştefan (Fapte 6, 5).
Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu spune despre Ştefan că era un bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt.
Din plinătatea credinţei avea el har şi din plinătatea Duhului avea el putere. Astfel că prin el se făceau mari minuni şi semne în Lucrarea lui Hristos (Fapte 6, 8).

Din pricina aceasta nimeni nu putea sta împotriva înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el (Fapte 6, 10).
Din pricina aceasta faţa lui părea o faţă de înger (Fapte 6, 15).
Din pricina aceasta sfârşitul lui a fost atât de slăvit (Fapte 7, 55-56).
Iar jertfa lui a făcut să răsară celălalt puternic înfocat mărturisitor al lui Hristos: Apostolul Pavel (Fapte 7, 57; 8, 1; 22, 20).
Fiindcă întotdeauna, în urma unui om plin de Duhul Sfânt vor rămâne roadele acestei mari puteri (Gal. 5, 22).
În urma unei jertfe pline de lumina Duhului Sfânt va rămâne totdeauna o lucrare plină de revărsarea acestei cereşti lumini. | Continuare »

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui: Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi.
De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune.
Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.
Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos. Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25).
În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească. Între cei care se bucură de toate drepturile, lor nu li se îngăduie nimic din ceea ce altora le prisoseşte (I Cor. 9, 1-7). Între cei care pot să se folosească de atâtea mijloace, lor nu le este îngăduit mai nimic (Fapte 20, 33).
Când unii n-au nici o grijă, deşi sunt aproape, ei trebuie să fie munciţi de îngrijorări, cu toate că sunt departe. Când unii cad şi nimănui nu-i pasă, ei simt, pentru căderea oricui, o arsură mistuitoare în toată inima lor (II Cor. 11, 28-29).
Lor nu le este îngăduit să stea jos, până când mai este cineva care stă în picioare. Ei nu pot să mănânce, până când mai este cineva flămând. Ei nu au voie să plece, până când mai este încă un snop nestrâns, o uşă neînchisă, un lucru neterminat. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI, Meditații la Apostolul din Duminica a VI-a după Paşti

Cele mai primejdioase ispite sunt ispitele cele duhovniceşti.
Şi cel mai ticălos demon este acela care se preface înger, pentru a-i înşela, dacă este cu putinţă, chiar pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Într-adevăr, ce greu este să deosebeşti duhurile lui Satan, când ele vin lăudând pe Dumnezeu şi se ţin după cei credincioşi.

Ce greu este să nu-l crezi un înger pe cel care cântă aşa de lăudăros despre Dumnezeu, care predică aşa de mult şi care strigă aşa de tare. Care este peste tot, care umblă pe oriunde şi care este ca toţi, numai ca să primească câte ceva de la fiecare.

E greu, într-adevăr, să deosebeşti că acela nu este un înger de lumină, ci este un demon ascuns. Că nu umblă pentru slujba lui Dumnezeu, ci pentru scopurile lui Satan. Că nu are în el Duhul lui Hristos, ci duhul lui Antihrist.

E greu să-l deosebească cine nu are în sine însuşi lumina Duhului Sfânt. Dar aceluia care are această lumină nu-i este greu să-l vadă după roadele lui pe fiecare şi ce urmăreşte acel „trimis“ sau cel care îl trimite. | Continuare »