Comori Nemuritoare

(Tămăduirea femeii gârbove)
„Femeie, te-ai slobozit de boala ta“…

Evanghelia acestei duminici cuprinde minunea tămăduirii unei femei care purta, de optsprezece ani, o boală cumplită. Boala şi tămăduirea acestei femei conţin multă învăţătură pentru noi şi de aceea vom cerceta cu de-amănuntul să vedem cum s a întâmplat minunea.
Prin trei stări au trecut boala şi tămăduirea femeii. Întâia dată, ne spune Evanghelia că „avea, de optsprezece ani, duhul neputinţei“ şi „nu putea să se ridice nicidecum“. A doua oară, ne spune evanghelia că Iisus a văzut-o şi S-a apropiat de ea. Îndată după această apropiere şi întâlnire a femeii cu Iisus, a urmat a treia stare: scăparea şi tămăduirea femeii din cumplita boală.
Să luăm aminte că prin aceste trei stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată, trebuie să ne dăm seama că starea noastră cea păcătoasă este tocmai ca starea cea dintâi a femeii din Evanghelie. „Şi nu putea să se ridice nicidecum“, ne spune evanghelia despre femeia cea bolnavă. Asta-i şi starea omului cuprins de patimi şi păcate: nu se poate ridica din mocirlă la o viaţă mai curată şi mai bună. De multe ori va fi cercat biata femeie în cei optsprezece ani să se ridice de jos, dar n-a putut. Aşa şi păcătosul: fără ajutorul Mântuitorului nu se poate ridica. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“, zice Iisus (Ioan 15, 5). „(…) a legat-o satan de optsprezece ani!“, a zis Iisus despre femeia cea bolnavă. Aşa este şi cel cuprins de patimile cele rele: un legat de satan şi un rob al lui satan. | Continuare »

Sfantul Nicolae Velimirovici, «Predici»
Evanghelia lui Lazăr si a bogatului nemilostiv, Luca 16, 19-31

(…) Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar si câinii venind, lingeau bubele lui.
Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră si în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, si lumina plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea muta a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.

Rabdare în tăcere – pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând si dorea numai să se hrănească si el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tacea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt?
Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici (la duminica a 24-a după Rusalii)

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.
Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă în afară este doar o imagine a ceea ce se petrece înlăuntru. Toată natura este un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufleteasca. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă si vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere si auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd.

Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism si electricitate, vedere si auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu. | Continuare »

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin
Vrednici de iubire şi dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos!

Zice o mărturie sfântă, pe care o citim noi la începutul Sfintei Liturghii, după Ectenia a III-a: “… Dându-ne în veacul de acum cunoştinţa adevărului, iar în cel ce va să fie, viaţa veşnică”. Aşa începe orice înfăptuire: întâi cunoştinţa, gândirea, sensul faptului, apoi împlinirea; cunoştinţa adevărului, apoi viaţa veşnică. Iei cunoştinţă de adevăr şi apoi îl împlineşti în viaţă. Aşa şi în Liturghie: în prima parte se citeşte Evanghelia, apoi se săvârşeşte jertfă, când auzim însuşi cuvântul Mântuitorului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”. Prin cuvântul Lui şi prin chemarea Duhului Sfânt de către preot, în altar: “Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri şi fă adică pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului Tău şi ce este în potirul acesta scumpul sânge al Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.
Creaţia, viaţa, toate aşa se împlinesc. De aceea cuvântul rostit, predica, e înainte de dumnezeiasca Împărtăşanie. Şi corul a pregătit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide şi gura noastră va grăi lauda Ta” – din cuvântul Psalmistului. Aşa ne rugăm şi acum: să deschidă bunul Dumnezeu buzele noastre şi gura noastră să grăiască lauda Lui; iar inimile să asculte. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui. Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva?
Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume!”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.
Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas.
Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip.
Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2).
Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.
Dar voi, oameni, cum vorbiţi?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, EVANGHELIA DUMINICII A 23-A DUPĂ RUSALII

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte du-hovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da.
Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cu-tremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!
Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain

Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!

„Mulţi şi-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre aceştia ar fi putut măcar să viseze că ar putea scăpa omenirea de moarte? Mulţi învingători au fost, în istorie, dar câţi dintre ei au biruit moartea? Mulţi regi de pe pământ şi-au numărat cu milioanele supuşii, dar între ei cine şi-a numărat drept supuşi ai săi şi viii, şi morţii?

Nimeni în afară de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemăna. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua şi Ziditorul ei. El a arăt câmpia celor vii şi câmpia celor morţi şi în amândouă a semănat sămânţa vieţii. Morţii sunt pentru El ca şi cei vii, viii ca şi cei morţi. Moartea nu este oprelişte pentru împărăţia Sa. A călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veac până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzul că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească.
Pe mulţi îi vedem vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA
Învierea fiului văduvei din Nain – EVANGHELIA DUMINICII A 20-A DUPĂ RUSALII

Evanghelia cu învierea fiului văduvei din Nain arată o minune a Mântuitorului Hristos: o mamă îşi ducea fiul la groapă şi, pe drum, s a întâlnit cu Iisus, Care i-a înviat odorul. Să luăm aminte că minunea din evanghelia de duminică se întâmplă şi astăzi. Ca şi văduva din Nain, şi noi avem un singur fiu de mare preţ: viaţa noastră sufletească, sufletul nostru. De multe ori se îmbolnăveşte de moarte şi acest fiu al nostru; de multe ori chiar şi moare şi mulţi chiar îl şi îngroapă în păcate. Dar aceasta încă nu este nici o minune. Minunea aceasta este că şi fiul nostru, viaţa noastră sufletească, sufletul nostru se poate tămădui, poate chiar învia din moartea păcatelor, după ce ne-am întâlnit şi noi cu Iisus Hristos.
Da, da, iubite cititorule, aceasta este taina învierii noastre din moartea păcatelor: să ne întâlnim mai întâi cu Iisus, să-L primim ca pe Cel ce a murit pentru noi şi ne-a lăsat şi nouă darul învierii, precum a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine viu va fi, chiar da-că va fi murit“ (Ioan 11, 25).
Şi tu, iubite cititorule, te poţi întâlni cu Hristos oricând: fie că zaci cu sufletul bolnav pe pat, fie că ai plecat şi tu la groapă cu sufletul omorât de păcate. Hristos te aşteaptă ca să-ţi învie sufletul. Îţi trebuie însă ceva învietor de suflete, ca să te întâlneşti şi tu cu Iisus. Îţi trebuie lacrimile văduvei care-şi plângea copilul; îţi trebuie şi ţie lacrimi fierbinţi cu care să-ţi plângi căderea şi moartea ta cea sufletească. Îţi trebuie, dragă cititorule, un dor, o dorinţă fierbinte după Iisus, Doctorul cel bun, Care să te vindece, să te ridice, să te învie la o nouă viaţă. Când vei simţi acest dor şi îl vei stropi mereu cu lacrimile părerii de rău pentru păcatele tale, atunci şi tu eşti un mort ce a înviat la o viaţă nouă.
Eu am văzut astfel de morţi înviaţi. Cu prilejul unei adunări ce au ţinut-o aici, la Sibiu, cei care s-au hotărât împotriva beţiilor, sudalmelor şi altor păcate grele, un ostaş din Oastea Domnului ne-a spus, în chip mişcător, istoria învierii lui din păcate. | Continuare »

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.“ (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atât de simple, atât de fireşti, încât atunci când omul aude pentru întâia oară că trebuie să se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gândit singur la asta până acum?” – se întreabă el. Dar tot ce este mare este simplu. Toată învăţătura lui Hristos e neasemuit de simplă. Ea este îndreptată către oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminători ai întregii lumi.
Lui Hristos I-au urmat în primul rând cei mai simpli oameni, fiindcă orice cuvânt al lui Hristos este simplu şi uimitor de accesibil. Toată învăţătura Lui parcă s-ar înţelege de la sine – şi totuşi, ce departe stă viaţa noastră de împlinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!
Cât de rar se întâmplă să ne purtăm cu oamenii aşa cum am vrea să se poarte ei cu noi! Aşteptăm de la oameni stimă, iar noi îi înjosim; aşteptăm să fim ajutaţi la nevoie, dar nu ne gândim niciodată să ajutăm aproapelui când avem îndestulare trupească. | Continuare »

Paul Evdokimov, Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nyssa vede în Avraam imaginea omului care călătoreşte în profunzimile tainice ale lui Dumnezeu fără să pună întrebări. Ori, tocmai că oamenii pun întrebări şi vor mai ales dovezi, cu toate că Domnul le refuză, întrucât rănesc Adevărul. Meditativ, Pascal notează: „Revelaţia este un văl care se ridică, dar întruparea învăluie şi mai mult chipul lui Dumnezeu“.
Optimismul dovezilor privitoare la existenţa lui Dumnezeu degajă o „plictiseală substanţială“, uitând că Dumnezeu nu este evident şi că tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrângătoare ar viola conştiinţa umană. Iată de ce Dumnezeu îşi limitează atotputernicia, renunţă la omniscienţă, şterge orice urmă şi se închide în tăcerea iubirii sale patetice. Şi a grăit prin prooroci, după Cincizecime, când vocea Lui se face auzită doar prin răsuflarea Duhului Sfânt. Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană. „Felul în care Dumnezeu ne întinde mâna este cel care face ca această mână să fie nevăzută“. Mâna lui Hristos răstignit ne acoperă ochii, dar prin crăpăturile ei ochii pot să zărească.
Credinţa   este   răspunsul   nostru   la   atitudinea kenotică (v. Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau cum spune Pëguy, „a fost de-al omului“. Nicolae Cabasilas o spune admirabil: „Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decât iubirea“. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: | Continuare »

Părintele Arsenie Boca

„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“.(Luca 5,11)
„Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.“
Pescuitul minunat.
Au lăsat totul (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Il găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.
Mântuitorul Iisus cheamă ucenicii – urmaşii Apostolilor – până la sfârşitul veacurilor. Durerea este că, deşi noi Il cunoaştem şi ştim cui credem, noi nu lăsăm nimic din ale noastre şi totuşi ne ţinem că-I urmăm Lui. De aceea întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de noi înşine s-a întărit şi tot mai grea se face noaptea fară de Dumnezeu. Şi aşa iată că lumea întreagă se trudeşte toată noaptea şi nu prinde minte deloc. Oamenii se revarsă unii peste alţii în valuri de mare, cum nu s-a mai văzut mai mare potop de valuri. | Continuare »

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul
„Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni“

„Doctorii cei desăvârşiţi şi înţelepţi atunci măresc mai mult lauda meşteşugului lor, nu când cu fier şi cu foc luptă patima să o supună, după cum este legea războiului, ci numai când aceia ce pătimesc, cu palpări uşoare şi cu doctorii dulci, vor afla leacul bolnavului şi acele înfricoşate porunci ale meşteşugului doctoricesc le vor opri, şi câteva zile cu mâncări doctoriceşti şi hrănitoare potolind durerile, vor arăta pe acela ce pătimeşte mântuit de boală.
Aşa şi preaînţeleptul doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre, împăratul împăraţilor Hristos, Dumnezeul nostru, văzând lumea că bolnăvea cu patimile necredinţei şi se umfla ca o rană cu înşelăciunile cele lumeşti spre închinarea idolilor, a socotit cu multe feluri de mijloace şi a purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor şi a neamului omenesc – de vreme ce acesta este lucrul cel dintâi al bunătăţii lui, a mântui pe omul din mâinile vrăjmaşului şi a-l aduce la frumuseţea cea dintâi şi la vrednicia de la care a căzut pentru păcatul neascultării al strămoşului Adam -, şi nu trimite ploaie de foc spre îngrozirea lumii, nici porneşte marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinţei, ci [lumea] o supune numai cu blândeţe şi cu minuni şi o trage spre dânsul, cu faceri de bine şi cu cuvinte cereşti o preface să se mute de peste dânsa patimile cele sufleteşti, ce se umflau ca o rană otrăvită. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Evanghelia de duminică e în legătură cu o întâmplare din Vechiul Testament. Dumnezeu trimisese asupra israelitenilor şerpi veninoşi, ca pedeapsă pentru păcatele lor. Atunci, „văzând Moise moarte multă în popor, s-a rugat pentru popor şi Domnul a zis lui Moise: «Fă-ţi un şarpe de aramă şi îl pune sus, într-o prăjină, ca pe un semn şi tot cel muşcat de şerpi va privi spre el şi va trăi». Şi a făcut Moise aşa şi oricare era muşcat de şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia şi nu murea“ (Numeri 21, 6-9).
O, ce înţeles adânc este în această istorie din Vechiul Testament!

Semnul şarpelui de aramă a închipuit înainte cu mii de ani Jertfa Crucii de pe Golgota şi darul mântuirii ce l-a adus această Jertfă. Cel care privea spre şarpele de aramă al lui Moise „trăia şi nu murea“. Tot aşa, şi cel care primeşte darul Crucii de pe Golgota scapă de moarte şi de pieire sufletească.
În Eden, (rai) şarpele-diavol a muşcat odinioară pe strămoşii noştri, Adam şi Eva. Prin păcatul neascultării, şarpele-diavol a căpătat putere şi a muşcat mereu în urmaşii lui Adam. Lumea se umpluse de cumplită moarte şi pieire sufletească. Tatălui Ceresc I S-a făcut milă de cei pierduţi. În mijlocul pieirii sufleteşti, Dumnezeu a ridicat, ca oarecând Moise în pustie, un Semn: a ridicat Crucea şi Jertfa Fiului Său, „ca tot cel ce va crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Jertfa Crucii l-a biruit pe şarpele-diavol şi puterea veninului său. Şarpele-diavol şi-a pierdut puterea. Muşcăturile lui nu mai omoară. I s-a găsit leacul. Însă, ca pe vremea lui Moise, şarpele-diavol şi-a pierdut puterea numai faţă de cel care priveşte şi primeşte neîncetat Semnul ce l a ridicat Dumnezeu în pustia acestei vieţi: Jertfa Crucii Fiului Său. Faţă de cel care nu priveşte şi nu primeşte această Jertfă, şarpele-diavol are toată puterea să l muşte de moarte.
O, ce dar minunat este nouă, creştinilor, Jertfa Crucii lui Hristos! Toată taina vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti este pusă în această Jertfă. Însă cei mai mulţi creştini nu cunosc această Jertfă şi de aceea nu este nici o putere în viaţa lor. Să băgăm de seamă că istoria şi chipul de alături ne sunt un minunat ajutor pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului. | Continuare »

Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.

Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu, Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este adulter şi desfrâu. Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfăţişată nouă cel mai limpede în chipul nunţii pământeşti, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului nasc spini şi bălării, sterp rămânând sufletul faţă de orice fel de bine. Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta – şi nu are cum să fie cunoscut – oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreşit să fie cunoscut creştinilor, şi mai ales creştinilor cu dreaptă credinţă. Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înţelege adâncimea, înălţimea şi lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înţelege veşnicia mai drept decât o înţeleg popoarele Răsăritului, şi timpul mai drept decât îl înţeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinţă vie sau lucru mort, fie trup sau veşmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume – podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare. | Continuare »

Sfântul Ioan Gura de Aur

„Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvârşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile şi că iudeii au să cadă.
Domnul a spus această pildă îndată după pilda cu cei doi feciori, ca şi prin această pildă să arate cât de mare e crima iudeilor, ca să arate că e cu totul de neiertat.

– Pentru ce?
– Pentru că au fost întrecuţi de desfrânate şi de vameşi – şi cu mult –, deşi au avut parte de o atât de mare purtare de grijă.

Uită-te cât de mare e purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cât de negrăită lenea lor! Dumnezeu a făcut ce trebuiau să facă lucrătorii: a împrejmuit via cu gard, a sădit-o şi toate celelalte. Puţin lucru a lăsat în seama lor: să aibă grijă de cele din vie, să păzească ce le-a dat. N-a fost uitat nimic, ci toate erau într-o desăvârşită ordine. Deşi iudeii s-au bucurat de atâtea daruri din partea lui Dumnezeu, n-au câştigat nimic de pe urma lor: i-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a ridicat Ierusalimul, le-a zidit templul, le-a făcut jertfelnicul. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu să nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie.
Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă zadarnică!
De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorbă. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru ca oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »