Iisus – Mijlocitor între noi şi Dumnezeu

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste anRugaciune-Iisus

Evanghelia Duminicii a  VII-a după Paști (a Sf. Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Evanghelia acestei duminici cuprinde rugăciunea pe care Iisus Mântuitorul a rostit-o ca un fel de încheiere a lucrării Sale pe pământ.
Această rugăciune a Mântuitorului era un fel de raport ceresc. Cu această rugăciune, Mântuitorul Îşi încheia chemarea şi lucrarea Sa de învăţător: „Părinte Ceresc! – zicea Mântuitorul – am săvârşit lucrarea ce Mi ai dat s-o fac. Luând chip de om şi umblând pe pământ timp de trei ani de zile, i-am învăţat pe oameni toate tainele mântuirii… rămâne ca ei să primească şi să asculte învăţăturile Mele“…
Această rugăciune a fost pe urmă întregită şi cu cealaltă lucrare a Domnului: cu Jertfa ispăşirii. Sus, pe Crucea Golgotei, în clipele când Domnul Şi-a dat duhul, s-a auzit raportul de încheiere a lucrării Mântuitorului: „Săvârşitu-s-a!“ (Ioan 19, 30). Prin aceste cuvinte, Domnul zicea: „Părinte, am isprăvit şi chemarea Mea de ispăşitor al omenirii!… N-am fost în lume numai Învăţător, ci şi Ispăşitor de păcate… Am săvârşit şi Jertfa cea Mare a izbăvirii… Am luat asupra Mea păcatele oamenilor şi le-am răstignit pe Crucea Golgotei; rămâne ca oamenii să primească Jertfa Mea, ca să fie biruitori asupra păcatelor, să se poată curăţi de păcate prin Sângele Meu şi să fie „una cu Noi“.
Ah, ce plin de fior şi de măreţie este raportul pe care Domnul Iisus îl spune în această evanghelie! În el se cuprinde mântuirea lumii, el cuprinde facerea a doua a lumii şi renaşterea ei prin Jertfa Golgotei.
Dar acest raport stă în faţa noastră şi cu o groaznică răspundere. Raportul stă în faţa noastră cu o întrebare deschisă: am primit noi învăţăturile Mântuitorului şi Jertfa Lui cea Sfântă? | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a VII-a după Paşti

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

TDorz1…Cei care mai au amintirile mai trăiesc din ele. Dar cei care n-au apucat să aibă amintiri din ce să mai trăiască?

Primejdia pierderii continuităţii, primejdia ruperii lanţului de aur, primejdia dezrădăcinării noastre duhovniceşti este mortală. Să luptăm, cu toate lacrimile noastre, cu toate rugăciunile noastre, cu toate sfâşierile noastre, să mai salvăm ceea ce încă n-am pierdut, ceea ce încă n-a murit din noi, spre a nu ne prăbuşi în vârtejul fără fund, din care nu mai este revenire niciodată la viaţă.

Bătrânilor, povestiţi celor tineri!… Părinţilor, spuneţi copiilor voştri!… Voi, cei care ştiţi, învăţaţi pe cei care nu ştiu şi voi, cei care vă duceţi, împărtăşiţi celor care vin ceea ce nu trebuie să se uite, spre a păstra ceea ce nu trebuie să pierdem, fiindcă istoria noastră suntem noi. Iar dacă ne rupem noi de istoria noastră, ne rupem de înaintaşii noştri, de rădăcinile noastre, de numele nostru, ne rupem de noi înşine… Şi cine se rupe de sine însuşi este pierdut.

Până când un străin te rupe de casa ta, de fraţii tăi, de locul tău, dar nu te poate rupe de tine însuţi, trăieşti oriunde şi birui orice. Dar când tu însuţi te-ai rupt de tine însuţi, atunci eşti pierdut pe vecii vecilor…

…Scumpi fraţi bătrâni ai adunării Domnului, scumpi lucrători ai Frăţietăţii, scumpi păzitori ai turmei scumpe răscumpărate de Hristos, vă rugăm, cu ochii scăldaţi în lacrimi, fiţi treji şi vegheaţi asupra marii şi sfintei voastre datorii şi în jurul scumpei moşteniri date în grija voastră! Nu lăsaţi să intre în adunarea Domnului un lup cu altă învăţătură, un duh cu altă credinţă, un vestitor al unui alt „Iisus“ (II Cor. 11, 4)! Nu-l îngăduiţi să se ridice să ia cuvântul! Nu-l lăsaţi să continue, dacă l-a luat prin furt! Nu-l lăsaţi decât să asculte, dacă vrea! Iar dacă nu vrea să stea liniştit, luaţi-l de mână liniştit şi scoateţi-l frumos afară, să plece în drumul lui. | Continuare »

Povestiri de Sărbătorile Paștilor, în lectura autorului Traian DORZ

IISUS LE-A ZIS: „EU SUNT!“ (Ioan cap. 18, vers. 5)

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)

Când Iisus le-a zis: „Pe cine căutaţi?“, ei I-au răspuns: „Pe Iisus din Nazaret!“. Iisus le-a zis: „Eu sunt!“. Iuda, vânzătorul, era şi el cu ei.

Iuda-Iscarioteanul_sarutul-tradarii_3Iată că rolul umflat al lui Iuda se sfârşeşte.
Până aici fusese el în fruntea gloatei, acum începea să ajungă în urma ei.
Gloata i-o luase înainte. Acum el era cu ei, nu ei cu el.
Acesta este destinul tuturor celor ce dezlănţuie răscoalele. Evenimentele stârnite de ei îi depăşesc şi îi anulează.
Furtuna pornită de ei îi ajunge din urmă, îi întrece şi îi striveşte.
Fiecare trădător îşi are trădătorii lui.
Şi fiecare păcat se ispăşeşte prin ceea ce a fost provocat de el însuşi.
Multe lucruri trebuie să fi vândut Iuda până în clipa aceasta, când Îl vinde pe Dumnezeul său.
Domnul Iisus poate va fi primit în dar nu numai bani, ci şi felurite lucruri de la cei care Îl iubeau şi cărora le făcuse vreun bine.
Iar Iuda va fi căutat cât mai repede să le vândă, spre a ajunge în punga lui, de unde apoi nimeni nu mai ştia ce s au făcut.
Câte păcate nu va fi făcut el şi cheltuind în chip vinovat banii sfinţi ai lui Iisus pe cine ştie ce blestemăţii şi plăceri păcătoase! I-a primit în numele Domnului, pentru Lucrarea Domnului, pentru cheltuielile Domnului, iar el, punându-i în punga lui, i-a cheltuit pentru plăcerile lui, pentru ticăloşia lui. Ce păcat şi ce păcate! Toate acestea l au dus la vânzarea cea mare. | Continuare »

Despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre căinţă

Preot Iosif Trifa, din Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII A 5-A DIN POSTUL MARE  (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Maria-Egipteanca_Sf-ZosimaDupă cum vedeţi din evanghelie, Iisus vorbea apostolilor Săi despre patimile şi moartea Sa, după care vor urma însă şi învierea şi preamărirea Sa. Dar unii dintre apostoli nu se puteau desprinde de credinţa pe care o avea poporul evreu, că Iisus va înfăptui o împărăţie lumească. Gândul acestei împărăţii mari şi puternice a trezit în cei doi apostoli mândria să ceară locuri de frunte în această împărăţie. Faţă cu mândria lor, Iisus pune smerenia, învăţându-i că Împărăţia Lui va fi Împărăţia smereniei, unde cel mare va trebui să fie sluga tuturor.
Se vede şi în evanghelia aceasta ce ispită grozavă este ispita trufiei. Ani de zile petrecuseră apostolii în jurul Domnului şi totuşi mai trăia în ei răsadul cel blestemat al trufiei.
Despre Împărăţia lui Dumnezeu Iisus a vorbit de multe ori şi în multe chipuri. Înaintea lui Pilat, Iisus a zis: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36). Către apostoli a zis odată: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru” (în inimile voastre) (Lc 17, 21). Altă dată a zis: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu între voi”. Şi, iarăşi, în „Tatăl nostru” ne-a lăsat să ne rugăm să vie Împărăţia Lui şi pe pământ (Mt 6, 10), adică n-a venit încă.
S-ar părea că este o contrazicere între aceste învăţături, dar nu este. Aceste învăţături stau în legătură strânsă unele cu altele. Iată legătura şi înţelesul lor cel adevărat:
Înaintea lui Pilat, Iisus a vorbit despre Împărăţia cea cerească pe care trebuie s-o dobândim cu faptele şi purtările noastre cele bune. Înaintea apostolilor, Iisus a vorbit despre cum trebuie să înfăptuim Împărăţia lui Dumnezeu şi la noi, pe pământ.

| Continuare »

De aceea, ieşiţi… depărtaţi-vă… şi nu vă atingeţi…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 17-a după Rusalii

„De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul: Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi“ (II Cor. 6, 17).

TDorz1Pentru un suflet care doreşte cu adevărat mântuirea şi slava în Împărăţia lui Dumnezeu este un lucru de viaţă sau de moarte păcatul şi chiar cea mai mică necurăţie, pentru că orice credincios temător de Dumnezeu ştie că este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt! – zice Domnul.

Pe uşa iadului, la intrarea în el, este scris: „Lăsaţi afară orice speranţă, voi, care intraţi!“…
Adică, cine intră acolo să intre fără nici o nădejde că va mai ieşi vreodată din el. În iad există numai intrare, dar nu şi ieşire. Ieşire nu mai există pentru nimeni şi niciodată. Însuşi Mântuitorul a zis bogatului nemilostiv din iad: Între noi şi voi este o prăpastie veşnică, în aşa fel ca acei care ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată (Luca 16, 20).
Iar pe uşa raiului este scris: „Nimic întinat nu va intra aici… Nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună… în spurcăciuni trupeşti şi în minciună sufletească (Apoc. 21, 27).
Şi tocmai de aceea Dumnezeu îi curăţeşte pe ai Săi prin Sângele Crucii Domnului Iisus, care spală orice păcat (I Ioan 1, 7-9).
Iar apoi ne porunceşte cu tărie tuturor ca să umblăm în lumină. Şi să avem părtăşie unii cu alţii.
Asta înseamnă a trăi în adevăr, adică în învăţătura sănătoasă primită de la început, a ne feri de orice păcat şi de orice legătură cu păcatul şi cu viaţa lumească.
Apoi să trăim într-o umblare ascultătoare şi iubitoare de fraţi, în orice vreme, în orice loc şi în orice privinţă.
Că numai aşa şi numai acelora Sângele Său le curăţă orice păcat. Altfel nu.
Desigur că, după cum iarăşi este scris, nimeni nu poate spune că este fără nici un păcat, pentru că însăşi firea pământească, în care trăim, şi lumea, prin care încă mai umblăm, sunt pline de stricăciune şi îmbibate de păcate. Şi, prin chiar acest fapt, noi suntem totdeauna în primejdie să ne atingem de câte ceva necurat. Sau să ne atingă el. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 32-A DUPĂ RUSALII – a lui Zaheu vameşul

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Ce minunată şi plină de învăţătură este Evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.
Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic. Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale! Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece ca să vadă pe Iisus, pe un Om ce predica despre cele sufleteşti. Pe Zaheu l-a dus de acasă nu numai vestea ce se dusese despre Iisus, ci l-a dus mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său; l-au dus dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii. Zaheu simţea că-i lipseşte ceva, şi acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului.
Şi, iată, pe drum Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zaheu Îl vede apropiindu-Se; şi, din ce Se apropie, Zaheu se simte acolo sus în dud tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mântuitorului, Zaheu îşi vedea deodată tot trecutul său plin de întunericul păcatelor. În lumina Mântuitorului, Zaheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zaheu se simte atât de sărac, atât de gol, atât de negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atât de mult, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine şi de viaţa mea!“ | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 29-A DUPĂ RUSALII

Iisus-vindeca-10-leprosiTămăduirea celor zece leproşi

Să luăm aminte că Evanghelia aceasta se petrece şi azi. Beteşug de lepră este şi astăzi şi oameni leproşi sunt şi astăzi destui. Deosebirea e numai atât că oamenii de azi nu poartă boala leprei în oasele lor, ci în sufletul lor. Lepra era o boală cumplită, ce ataca mai întâi pielea cu răni şi bube rele. Intra apoi în oase şi le strâmba, făcând din om un schelet, un mort viu care umbla rătăcitor până ce moartea îl băga în pământ. Aşa-i, iubite cititorule, şi păcatul. O lepră, o boală cumplită ce cuprinde tot mai mult şi mai mult sufletul, până când îl strică şi îl omoară de tot. Şi păcătosul este un mort viu (Efes. 2, 1). O, dacă ni s-ar da nouă putinţă să vedem sufletele oamenilor de azi în chip văzut, ne-am îngrozi de neghiobiile şi sluţeniile sufletelor atacate de lepra păcatului.
Lepra era o boală molipsitoare, şi cei cuprinşi de ea erau scoşi afară dintre ceilalţi oameni. Şi păcatul este o astfel de boală molipsitoare de care tot creştinul trebuie să se ferească. Sunt însă atâţia creştini care se duc duminicile şi serile unde se vorbesc tot felul de vorbe porcoase; şi sunt atâţia părinţi care îşi lasă copiii, nopţile, de se umplu de lepră, de boală sufletească.
Cei zece leproşi s-au tămăduit după ce s-au întâlnit cu Iisus şi cu lacrimi s-au rugat Lui: „Iisuse Doamne, ai milă de noi!“ Tot aşa se poate curăţi şi un creştin de lepra păcatului. Întâi trebuie să simţi lepra păcatului ce ţi a cuprins sufletul cu rană de moarte şi apoi, cu sufletul rănit, să cazi în faţa Mântuitorului, cu lacrimi, strigând: „Iisuse Mântuitorule, ai milă de mine şi mă scapă din pieire sufletească!“. | Continuare »

Meditaţii la Naşterea Domnului

O, fraţii şi surorile mele, veniţi să ne apropiem toţi, veniţi să ne aprindem toţi, veniţi să ne apropiem mai treji şi să ne uităm mai bine la ieslea minunată, la Chipul minunat şi la felul minunat în care vine la noi Marele nostru Împărat şi Răscumpărător Iisus Hristos. Veniţi să ne apropiem cutremuraţi, să îngenunchem ca păstorii şi ca magii minunaţi, căci toată măreţia acestei minuni nu poate fi văzută altfel decât din genunchi; toată frumuseţea ei nu poate fi privită altfel decât printre lacrimi şi toată slava şi răscumpărarea adusă de ea nu poate fi primită altfel decât printr-o naştere din nou, printr-o transformare cerească, ca a lui Hristos, dar în sens invers: El S-a născut din Dumnezeu pentru lume, noi să ne naştem din lume pentru Dumnezeu; | Continuare »

O înviere mai bună

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Meditații la Duminica dinaintea Naşterii Domnului

TDorz1

„Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi. Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea ce li se dădea şi au fost chinuiţi“ (Evrei 11, 35).

Toate promisiunile lui Dumnezeu sunt făcute aleşilor Săi care ascultă Cuvântul Lui nu înainte de moarte, ci după ea. Înainte de moarte, în viaţa aceasta, sunt promise numai necazuri şi suferinţe. Chiar şi acele binecuvântări de care vom avea nevoie şi pe care Domnul ni le va da, ele ne sunt promise numai împreună cu noi prigoniri. Deşi este foarte adevărat că Domnul ne dă atâtea bucurii, mângâieri, îndestulări şi câştiguri chiar şi în viaţa aceasta, încât uneori ne vine chiar să ne întrebăm cu mirare cum totuşi ni s-au promis numai necazuri, iar noi parcă avem numai bucurii.
Asta este, desigur, o taină a dragostei Sale faţă de noi, care ne-am aşteptat numai la necazuri, după cum ni s-a spus, pentru ca să ne pregătim să le putem suferi. Iar El ne dă bucuriile pe care nu ni le-a promis aici, pentru ca iarăşi să vedem că dacă aici unde nu ne-a promis ne dă totuşi atâtea binecuvântări, câte ne va da El atunci, Acolo unde ni le-a promis atât de multe!…

Dar toate promisiunile lui satan şi ale păcatului sunt numai pentru viaţa aceasta, înainte de moarte. După moarte nu spune nici unui păcătos ce-l aşteptă dacă ascultă de ispitele lui şi face ceea ce-l îndeamnă el. După moarte el chiar spune că nu mai este nimic, pentru ca nu cumva sufletul nenorocit, care ascultă pe diavolul şi face voia lui, să se oprească înspăimântat şi să spună: Ajunge! Vine moartea şi vine judecata şi vine osânda veşnică – nu mai fac răul! Mă întorc la Dumnezeu, ca să mă izbăvească de la diavolul şi să mă spele de păcat. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII 1 DUPĂ RUSALII (a Tuturor Sfinţilor)

Despre cum trebuie să-L mărturisim şi să-L iubim pe Hristos

Părintele Iosif Trifa

În duminica aceasta, Biserica a pus prăznuirea tuturor Sfinţilor, de aceea se citeşte o evanghelie ce spune despre viaţa cea trăită în retragere, în sfinţenie şi jertfire pentru Domnul. Dar să nu credem că această evanghelie ar fi numai a Sfinţilor şi grăieşte numai lor. Ea este şi a noastră. Fiecare creştin trebuie să trăiască o viaţă de sfinţenie; prin sfinţenia vieţii sale să se sfinţească Numele Tatălui Ceresc. „Fiţi şi voi sfinţi întru toată viaţa – scrie Apostolul Petru creştinilor – căci scris este: «Fiţi sfinţi, că Eu Sfânt sunt»“ (I Petru 1, 16). Apostolul Pavel, în epistolele sale, de multe ori îi agrăieşte pe creştini „sfinţi“ (Filip. 4, 22).
Cum se câştigă această sfinţenie? Ne-o spune evanghelia: întâi, mărturisindu-L pe Hristos, iar apoi iubindu-L mai presus de orice iubire şi de orice lucru pământesc.
Zis-a Domnul: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Grea era această mărturisire pe vremea celor dintâi creştini. Mărturisirea Domnului Hristos era persecutată de evrei şi de păgâni. Mărturisirea Domnului, de multe ori, însemna
să alegi între moarte şi viaţă. Dar nici o persecuţie n-a putut slăbi mărturisirea primilor creştini. Nici sabia, nici prigoana, nici moartea, nici ameninţarea nu i-a putut despărţi de dragostea şi mărturisirea Domnului Hristos.
Persecuţiile împotriva celor care cred în Domnul Iisus Hristos au încetat de mult, dar mărturisirea lui Hristos a rămas şi trebuie să o facem şi noi. Prin sfinţenia vieţii noastre, prin vorbele noastre şi prin faptele noastre trebuie să-L mărturisim şi noi pe Domnul.
Prin vorbele tale, prin dragostea ta, prin răbdarea ta, prin faptele tale şi prin pilda vieţii tale şi tu eşti – şi trebuie să fii – un mărturisitor al lui Hristos. Iar, pe de altă parte, prin fărădelegile şi faptele cele rele şi tu eşti un hulitor şi tăgăduitor de Dumnezeu. Şi tu eşti un mărturisitor sau un hulitor al lui Hristos, aşa după cum faptele tale sunt bune sau rele. Fiecare creştin adevărat trebuie să fie un mărturisitor al Domnului şi o mărturie despre puterea Evangheliei.
La început, creştinismul era prigonit de evreii şi de păgânii care umblau să-i despartă pe creştini de mărturisirea lui Hristos. Mărturisirea lui Hristos însemna bătaie şi moarte. | Continuare »

Traian DORZ, meditație la capitolul 11 din Evanghelia de la Ioan

| Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII DE DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

Iisus Mântuitorul e alungat cu pietre din patria Lui

Evanghelia de duminică, de după Botez, e puţin cunoscută şi ar trebui să o cunoască tot omul, căci cuprinde o adâncă învăţătură sufletească.
Evanghelia aceasta ne spune numai pe scurt că a ieşit Iisus din Nazaret, patria Lui, dar nu spune de ce şi cum a ieşit. Aceste amănunte le aflăm dintr-o altă Evanghelie, de la Luca; (citiţi această Evanghelie la Luca, în cap. 4, vers. 16-32). În această Evanghelie se spune pe larg cum a început Iisus să înveţe şi în ţara Lui şi „toţi Îl mărturiseau pe El şi se mirau de cuvintele darului care ieşeau din gura Lui“, dar când a început a-i mustra pentru păcate „s-au umplut toţi de mânie şi, sculându-se, L-au scos pe El afară din cetate“.
Să luăm aminte că această Evanghelie se petrece şi azi printre noi şi sub ochii noştri. Noi ne mirăm de nazarinenii cei nebuni care L-au scos pe Iisus din cetatea lor şi L-au alungat cu pietre, dar tot aşa facem şi noi când, cu păcatele şi fărădelegile noastre, Îl alungăm pe Iisus dintre noi şi din hotarele vieţii noastre. Iisus Mântuitorul rămâne şi locuieşte numai acolo unde este iubire, pace şi viaţă curată între oameni şi prin casele lor. Când noi stăruim în păcate şi fărădelegi, Îl alungăm pe Mântuitorul din cetatea vieţii noastre. În multe locuri şi în multe feluri şi chipuri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi ieri în piaţa Sibiului. Era marţi, zi de târg, şi un om beat striga şi înjura de cele sfinte, de te luau fiorii. Mi s-a părut atunci că înaintea acestui om mergea Mântuitorul şi el Îl alunga cu pietre, aşa cum se vede în imaginea de mai sus. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII DINAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI

botezul_domnului_17_05Părintele Iosif Trifa,
Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Despre Sfântul Ioan Botezătorul şi despre Botezul Domnului

Începerea Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum s-a scris în prooroci: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta.
Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi Calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.
Era Ioan botezând în pustie şi propovăduind Botezul Pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Şi mergeau la dânsul tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi era Ioan îmbrăcat în piei de cămilă şi cu brâu de curea împrejurul mijlocului său şi mânca acride şi miere sălbatică.
Şi propovăduia, zicând: Vine după mine Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza pe voi cu Duhul Sfânt. (Marcu 1, 1-8)

Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să fie botezat de către el. Ioan Îl oprea pe El, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi, răspunzând Iisus, a zis către el: „Lasă acum, că aşa este de cuviinţă nouă ca să plinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat pe El. Şi botezându-Se Iisus îndată a ieşit din apă; şi, iată, s-au deschis Lui cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se, ca un porumb, şi venind peste Dânsul; Şi, iată, glas din ceruri, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit! (Matei 3, 13-17) | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 2-A DUPĂ RUSALII (a Sfinţilor Români)

chemarea-primilor-apostoliPărintele Iosif Trifa, Despre pescuirea cea sufletească

Evanghelia acestei duminici ne arată cum i-a chemat Iisus la apostolie pe patru dintre Apostoli. Din pescuitori de peşti i-a făcut pescuitori de suflete. „Veniţi după Mine, le-a zis Domnul, la o pescuire mai minunată decât cea pe care o faceţi… Eu vă chem în marea cea largă a vieţii, unde veţi pescui suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu; în Numele Meu veţi arunca mrejele şi multe suflete veţi scoate din adâncul pierzării… Cei patru pescari au ascultat chemarea Domnului. Mai târziu, Domnul a alăturat la ei încă opt „pescuitori“ de suflete. Minunată pescuire sufletească au făcut aceşti doisprezece „vânători“. În istoria lumii nu se cunoaşte o altă aşa minune ca doisprezece pescari simpli să cucerească o lume întreagă pentru Evanghelie.
Alexandru Macedon a pornit odinioară cu o uriaşă armată, ce întuneca soarele, să cuprindă lumea; şi n a putut răzbi. Şi, iată, doisprezece pescari au cuprins-o fără să aibă nici putere şi nici ştiinţă lumească…
Taina acestei biruinţe este, înainte de toate, darul şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin cei doisprezece Apostoli a lucrat puterea Duhului Sfânt; a lucrat prin ei Iisus Mântuitorul, prin darul şi harul Duhului Sfânt.
În al doilea rând, vine râvna Apostolilor. Iar în al treilea rând, această biruinţă a fost ajutată şi de râvna celor care au primit Evanghelia mântuirii. La începutul creştinismului, fiecare creştin era un mic apostol şi vestitor al Evangheliei. Evanghelia s-a vestit şi s-a dus de la om la om, de la suflet la suflet. | Continuare »

Să nu fi primit în zadar harul

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii

„Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu“ (II Cor. 6, 1).

TDorz1Pentru fiecare om Dumnezeu a pregătit harul Său, pe care i-l dă sau i-l îmbie în chip atât de felurit şi în măsură atât de îndestulătoare, încât acest har îi este îndeajuns fiecăruia pentru toate trebuinţele şi toată fericirea, atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare (Ioan 1, 16).
Şi totuşi atât de puţini folosesc harul dat lor de Dumnezeu în chip fericit. Şi atât de mulţi fac acest har zadarnic, prin faptul că nu se folosesc de el, ci îl nesocotesc sau îl resping.
Credinţa este un har al lui Dumnezeu, pus la îndemâna fiecăruia dintre noi, pentru ca prin ea să ajungem la mântuire (Efes. 2, 8). Şi totuşi, cât de mulţi fac zadarnic acest har, lepădând credinţa şi alegând să nu creadă (Gal. 2, 21)!
Sau lepădând credinţa pe care le-o dă Dumnezeu şi luând alta pe care le-o dau oamenii.

Suferinţa pentru Hristos este un har (Filip. 1, 29). Acest har nu este dat tuturora, dar celor cărora le este dat li se dă un fericit prilej spre a se face vrednici de cea mai mare cinste: cinstea de a împărăţi cu Hristos. Fiindcă este scris: dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El.
Şi totuşi, cât de mulţi fug de acest har! Se tem de pătimirea pentru El. Şi se leapădă cât pot mai repede, spre a nu ajunge să sufere ceva pentru Domnul.

Slujba vestirii Evangheliei este un dar dăruit de Dumnezeu acelora cărora le-a rânduit un loc şi un dar în vederea acestui har (Fapte 20, 24).
Şi totuşi, ce mulţi fac slujba aceasta nu numai în chip nevrednic şi vinovat, ci în totul numai spre folosul şi slava lor pământească!… Sau în folosul diavolului, stricătorul Adevărului, dezbinătorul adunării, vânzătorul fraţilor. Şi astfel se fac vinovaţi de cel mai greu blestem (Ieremia 48, 10). | Continuare »

LIPSA NAŞTERII DIN NOU

O scrisoare-răspuns a fratelui Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiul şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Preaiubiţii noştri fraţi şi surori care ne-aţi scris întrebându-ne care să fie felul nostru de purtare, potrivit Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, faţă de acei dintre fraţii noştri şi dintre surorile care – deşi fac parte de mulţi ani din Lucrarea Domnului şi cunosc ce spun Sfintele Scripturi, ce spun Sfinţii Părinţi bisericeşti şi ce spune şi părintele nostru sufletesc Iosif Trifa despre obiceiurile lumeşti de pe la botezuri, de pe la nunţi, înmormântări, onomastici şi altele de felul acestora, deşi ştiu aceste lucruri – totuşi mai practică şi-acum astfel de obiceiuri; ba încă mai adaugă şi ei, unii, câteva, sporind aceste lucruri străine de credinţa şi de adevărul Bibliei. | Continuare »

Cine seamănă puţin

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Să ştiţi că cine seamănă puţin, puţin va secera, iar cine seamănă mult, mult va secera“ (II Cor, 9, 6).

TDorz1În tot acest loc din Sfânta Scriptură, Duhul Domnului, prin Sfântul Apostol, caută să ne arate şi să ne înveţe că una dintre cele mai frumoase părţi ale omului duhovnicesc este virtutea dărniciei.
Şi că un adevărat credincios trebuie să devină un om care, şi în privinţa asta, să se asemene, în tot felul lui de a fi şi de a simţi, cu Domnul său Iisus, cu Tatăl Ceresc, Care este plin de milă şi bogat în bunătate.
Despre virtutea dărniciei s-a tot vorbit şi se tot vorbeşte atât de mult. Poate că se vorbeşte chiar şi prea mult, pentru că prea mulţi sunt cei stăpâniţi de pofta lăcomiei şi de a tot lua mereu. Şi atunci au tot interesul să vorbească despre dărnicie altora, căci aceasta este mereu în folosul lor…
Alţii vorbesc de ea, căci prea mulţi sunt stăpâniţi de păcatul zgârceniei – şi atunci trebuinţele lucrării lui Dumnezeu sau nevoile săracilor rămân datorii mereu neplătite şi goluri mereu neumplute, în aşa fel încât este mereu nevoie să li se aducă oamenilor aminte neîncetat de acestea.
Dar, de obicei, în privinţa asta, celui care dă nu-i nevoie să-i aduci aminte de această parte atât de însemnată a unei vieţi duhovniceşti – el dă fără să i se ceară…
Iar cel căruia este mereu nevoie să-i tot aduci aminte de acestea, acela de obicei nu dă, nici dacă i se tot cere…

Nevoia de a da pentru Dumnezeu o parte din avutul sau din câştigul nostru nu este în primul rând o trebuinţă a lui Dumnezeu. Sau o trebuinţă a semenilor noştri. Ci este o datorie a noastră.
Este o trebuinţă a noastră, un interes al nostru, un folos al nostru. Cum este o trebuinţă de a semăna, acum, pentru ca să avem ce culege mai târziu.
Şi cum fiecare semănător care este înţelept şi sănătos se gândeşte din vremea semănatului ca să semene cât mai mult şi cât mai la timp, tocmai ca la vremea secerişului să aibă ce strânge şi mult şi bun – tot aşa ar trebui să privim noi binefacerea, datoria de a face şi a da cât mai mult, cât mai cu bucurie şi cât mai bine în lucrarea dărniciei despre care scrie atât de limpede aici Cuvântul Domnului nostru. | Continuare »

Traian DORZ, meditație la capitolul 16 din Evanghelia după Ioan

Paharul dat de Tatăl

Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru (Ioan – Capitolul 18, vers. 11)
Iisus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?“

Ghetsimani_Paharul-suferinteiÎntr-una din profeţiile vestite cu multe sute de ani înainte despre Domnul Hristos, proorocul Domnului spusese: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»“ (Isaia 9, 6).
Duhul lui Hristos era atunci în profetul sfânt, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate (I Petru 1, 11).
Duhul lui Hristos era Acela Care îl inspirase pe profet să spună: El suferinţele noastre le va purta şi durerile noastre le va lua asupra Lui…
Va fi străpuns pentru păcatele noastre, chinuit pentru fărădelegile noastre.
Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut asupra Lui şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… (Isaia 53, 4-5).
Pentru aceasta ni Se născuse acest Copil Minunat…

Ca Fiu al Omului, Domnul Iisus a trebuit să Se nască în chip omenesc.
Să aibă o mamă şi un trup asemenea ca şi orice om, să crească apoi cu greu, ani după ani, în condiţii grele şi primejdioase, dezvoltându-Se în toate însuşirile trupului Său sfânt, într-o casă omenească, între greutăţi omeneşti, supus unor legi omeneşti.
Toate cele din afară nu erau deosebite de ale celorlalţi oameni care Îl înconjurau. Ci numai felul Lui lăuntric, străbătut de toată minunata curăţie şi sfinţenie prin care dumnezeirea Lui lăuntrică le desăvârşea pe toate, acesta nu era ca al celorlalţi.
El era Cel Minunat, de aceea trebuia să aibă o Maică Minunată, o Maică Sfântă cum nu mai fusese alta.
Trebuia să aibă o naştere minunată, cum nu mai fusese alta, o copilărie minunată, o vorbire minunată, o umblare minunată, o viaţă minunată, o moarte minunată, o înviere minunată, o biruinţă, o înălţare, o slavă şi o împărăţie, toate minunate. Cum nimeni altcineva n-a mai avut şi nu va mai avea. | Continuare »

EI AU CĂZUT JOS, LA PĂMÂNT (Ioan cap. 18, vers. 6)

În lecrura autorului Traian DORZ

Când le-a zis Iisus: „Eu sunt“, ei s-au dat înapoi şi au căzut jos, la pământGhetsimani_13.

Cred că aceasta este surprinderea puternică pe care o au toţi cei nelegiuiţi când urmăresc pe un nevinovat care apare dintr-o dată senin în faţa lor. Am văzut mulţi vânători înarmaţi, urmărind cu trufie un vânat. Dar când acesta a apărut pe neaşteptate lângă ei, s-au zăpăcit de tot şi n-au mai ştiut ce fac.
Unii au scăpat arma din mâini, alţii au luat-o la fugă, alţii au tras aiurea: neaşteptata întâlnire i-a făcut să se piardă de tot, chiar în faţa unui vânat mai slab. Dar în faţa celui mai puternic?

În acela care merge să facă răul contra unui om bun, în cel care se ştie vinovat de o nelegiuire împotriva unui om nevinovat, în cel care se duce să făptuiască o fărădelege împotriva unui om drept, este un complex, o mulţime de slăbiciuni.
El este înarmat, dar tremură la fiecare zgomot. Este puternic, dar se sperie de orice atitudine hotărâtă. Este mare, dar priveşte cu îngrijorare la orice nimic. Asta este starea vinovatului.
Închipuirea celor vinovaţi este totdeauna înfierbântată şi îi face să vadă lângă orice muşuroi un lup şi lângă orice tufiş un leu. Este groaza lui Dumnezeu, care îi face să se teamă şi să tremure.

Din cele auzite despre Iisus, gloata aceasta gălăgioasă şi înarmată cu săbii, cu ciomege, cu funii, cu făclii, cu arme şi cu cine ştie mai ce, îşi va fi închipuit că va avea de-a face cu un vrăjmaş puternic, în stare a-i nimici pe toţi dintr-o dată şi necruţător, cum ştiau ei despre puterea Lui. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a III-a după Paşti (a Mironosiţelor)

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

…Fraţii mei scumpi şi aleşi, şi surorile mele, fiţi cu cea mai mare băgare seamă la orice şoaptă a lui Satan: nu vă socotiţi mai înţelepţi decât fraţii voştri. Nu vă consideraţi mai buni, nu vă priviţi mai presus, nu vă arătaţi mai vrednici. Aceasta este o ispită diavolească şi oricine a căzut în ea a fost pierdut.

Frate ales şi deosebit, te rog cu lacrimi, nu te socoti pe tine mai presus ca fraţii tăi cei ostenitori în Lucrarea lui Hristos. Chiar dacă eşti cel mai bătrân dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai talentat dintre ei. Chiar dacă eşti cel mai vrednic dintre ei. Chiar dacă ai suferit sau ai lucrat sau ai luptat cel mai mult dintre ei… Nu te socoti pe tine niciodată mai presus, nici faţă de cel din urmă dintre fraţii tăi. Ci socoteşte-te totdeauna mai prejos, pentru ca să poţi primi dacă îţi va veni un sfat şi chiar o mustrare de la oricare dintre ei, chiar dacă, după părerea ta, n-ai merita-o. Aceasta te va înălţa în ochii Domnului tău, iar El va face să fii înălţat nespus şi în faţa fraţilor tăi.

Oricine se ridică mai presus de ascultarea frăţească, totdeauna cade în ispita diavolului şi ajunge prilej de dezbinare în Lucrarea lui Dumnezeu şi făcător de rătăciri printre fraţi.
Toate sectele şi rătăcirile prin astfel de oameni au început. Toate răstălmăcirile biblice, toate certurile dintre fraţi, toate relele lăuntrice şi mari ale Bisericii adevărate a lui Hristos au luat naştere şi întindere de la astfel de lucrători răi, de care fraţii n-au ştiut să se păzească, să se ferească şi să se depărteze la timp (Romani 16, 17; Fapte 20, 29-31; Tit 3, 10-11). Nici unul dintre aceştia nu s-a mai întors înapoi.

Nici unul dintre ei nu şi-a mai recunoscut greşeala. Nici unul nu s-a mai îndreptat din rătăcirea lui, fiindcă demonul mândriei, care a pus stăpânire pe el în chiar clipa când s-a ridicat peste fraţii lui şi contra lor, nu l-a mai lăsat din ghearele sale…

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 6-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

…Două mari şi veşnice datorii stau în faţa noastră, a tuturor celor care am fost aleşi după planul Său la o împreună-lucrare cu El, în vederea mântuirii noastre şi a altora, în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului şi până la sfârşitul vremilor.
Cea dintâi e datoria de a nu uita trecutul. De a privi mereu spre Început, spre Biserica de la început, spre dragostea de la început. De la Începutul Evangheliei. De la Începutul Bisericii. De la Începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut şi noi din părinţii trupeşti şi din cei sufleteşti.
Iar cea de a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi şi de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârşitul vremii noastre şi a neamului nostru. Până în Zilele Veşniciei…
Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne ţină vii între noi, neîntrerupt, viaţa şi pilda înaintaşilor noştri. Necontenita noastră grijă trebuie să fie a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinţei lor, de la pilda statorniciei lor, de la râvna dragostei lor faţă de Dumnezeu. De la felul smerit şi recunoscător al mulţumirii aduse de ei pentru biruinţele şi ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor. De la ascultarea şi evlavia lor faţă de Hristos Mântuitorul nostru, oricâte jertfe grele a trebuit să îndure pentru a-şi păstra această credinţă, sub toată apăsarea de veacuri a atâtor vrăjmaşi străini şi băştinaşi.

Răbdarea şi credinţa lor să ne fie pildă veşnică. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 3-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

… Nu judecătorul îl condamnă pe un criminal, ci crima sa îl condamnă. Judecătorul n-are cu el nimic, crima lui are. Ea nu-l lasă. Ea îl osândeşte.
Tot aşa va fi şi la Judecata lui Hristos. Păcatele omului vor striga după el. Cuvintele lui îl vor osândi. Faptele lui îl vor condamna.
Cum se va întâmpla asta, nu ştim. Poate că fiecare păcat va căpăta un chip, un grai, o mărime. Fiecare cuvânt vinovat, la fel. Fiecare gând, fiecare pas, fiecare loc al păcatului vor căpăta forma, greutatea, mărimea, urâţenia, violenţa, grozăvia şi cine mai ştie ce alte însuşiri ale păcatului făcut… şi toate acestea îm mpreună vor osândi pe cel care a săvârşit acele păcate.
Tot aşa, Nevinovăţia, Dreptatea, Sfinţenia, Cuvântul, Adevărul, Iubirea şi toate virtuţile vătămate prin acel păcat se vor ridica şi ele ca martori acuzatori împotriva celui neascultător de Dumnezeu.
Iată cine ne vor judeca sau ne vor dezvinovăţi, potrivit cu viaţa şi cu faptele fiecăruia!
Ele – şi nu dragostea lui Dumnezeu.
Ea numai va privi cu durere pe cel care n-a ascultat-o şi pentru care atunci nu va mai putea face nimic.
Fiindcă tot ce a putut face când se putea a fost respins.

TDorz1

PE CINE CĂUTAŢI? (Ioan cap. 18, vers. 7)

În lecrura autorului Traian DORZ

Iuda-Iscarioteanul-2El i-a întrebat din nou: „Pe cine căutaţi?“.
„Pe Iisus din Nazaret“, i-au zis ei.

În mod normal, oamenii legii trebuie să caute pe oamenii fărădelegii, fiindcă aşa este scris (Rom. 13, 4; I Petru 2, 14).
Legea este pentru cel fărădelege.
Soldaţii unei ţări trebuie să caute pe vrăjmaşii care ameninţă libertatea şi viaţa poporului şi a ţării lor.
Aprozii şi slujitorii tribunalelor ar trebui să-i caute pe cei care scapă de sub paza legii şi care sunt primejdioşi pentru liniştea şi viaţa poporului.
Slujitorii cuiva, să caute pe cei care ar fi furat ceva din avutul stăpânirilor lor.
În mod normal, cu săbii se merge împotriva cuiva care este periculos şi înarmat, cu funii se merge împotriva cuiva care este violent şi agresiv.
Cu mulţime se merge împotriva celui puternic şi rău.
Dar vinovăţia oamenilor rămâne veşnică, pentru că ei, ştiind că Hristos nu este în nici unul din aceste feluri, ci tocmai dimpotrivă, au trimis totuşi după El nişte oameni ai legii, ca după un nelegiuit.
Nişte ostaşi înarmaţi, ca după un duşman al ţării.
Nişte aprozi şi gardieni, ca după un evadat.
Nişte robi, ca după un tâlhar, nişte arme, ca după un periculos.
Şi noaptea, ca după un răufăcător. | Continuare »

« Older Posts